La pătrat

- Fiecare sunet se împrăștie în jur și ia câte o bucățică din mine către toate zările în care fuge. Înțelegi? Un sunet... pe locuri, fiți gata și la start se multiplică în mii de exemplare care se disipă care încotro. Și fiecare exemplar ia un exemplar din mine cu el. Ioana vorbea cu gesturi largi și puțin uimită ea însăși de ceea ce spunea.
- Un exemplar sau o bucățică din tine?
- Îhm, bună întrebare, era să nu remarc că nu am spus practic același lucru. Într-un fel, ambele răspunsuri funcționează. Dacă e să fie câte un exemplar din mine... înseamnă că și eu m-am multiplicat la start. Dar nicio copie nu seamănă perfect cu originalul. Pentru că de fapt nici nu există un original unic. Orice individ are mii de fețe și mii de straturi. Ele sunt cele care pleacă de mânuță, câte doi în șir, cu câte un sunet. E multiplicare și totodată nu e. Saaau. Sau câte o bucățică de față și câte o bucățică de strat își iau zborul. Și atunci funcționează al doilea răspuns.
- Ce spui tu e genul de lucru pe care nu îl înțelegi când cineva îți vorbește despre esența lui, ci doar atunci când îl simți, spuse Daria puțin nelămurită. Cum e cu iubirea. Ți se poate povesti despre ea mult și bine și chiar crezi că înțelegi ceva din ceea ce ți se spune. Când începi să crezi că ai prins-o de-un picior, când începi să te surprinzi pe tine prin faptul că o simți, abia atunci însă o înțelegi. Abia atunci una din multele idei pe care le-ai auzit despre ea poate fi aleasă ca ecuson al ei, după care știi sigur că o vei recunoște când o reîntâlnești. Abia atunci îți și dai seama că, dacă până atunci credeai că o înțelesesei, de fapt te înșelai.
- Da. Exact. Ioana o aprobă, simțind că intervenția Dariei o ajuta chiar să înțeleagă mai bine ceea ce ea însăși spusese. Nici eu nu înțelegeam sunetele înainte, continuă ea, deși credeam că o fac. Sunt multe lucruri pe care nu le înțelegeam. De exemplu, că un sunet și o culoare pot umple același spațiu. Și, deși nu vezi sunetul, îl poți simți vizual ca și o culoare.
- Nu înțeleg, spuse scurt Daria, neștiind cum să explice de ce s-a blocat în descrierea ascultată.
- Nu pot explica oricum. Precum spuneai, doar dacă ai simți asta vreodată, ai putea înțelege. Într-o zi vei realiza cu stupoare că multe dintre cele care par separate unele de altele, de fapt se întrepătrund sau chiar se suprapun. Înapoi și înainte coexistă. Ele sunt separate doar când privești timpul printr-un filtru special pentru timp. Dacă se dereglează filtrul, înapoi și înainte în timp sunt de fapt același lichid din aceeași cană. Pe care uneori îl simți dulce, iar alteori mai puțin dulce, deși cantitatea de zahăr din el e aceeași. Nu e nimic diferit înăutru, doar degustătorul e diferit. Posibilități sunt mult mai multe decât gândim că e posibil. Simplul fapt că există cuvântul ”posibil” arată că noi nu suntem conștienți de cât de multe sunt posibile, de aceea avem nevoie de un nume generic pentru ele.
- Sunt unele lucruri mai posibile decât altele?
- Categoric. Sunt și altele mai imposibile decât altele. Asta privind cu filtru, dar și fără filtru.
Ioana se întrerupse singură pentru a sorbi încet din paharul cu vin, privind în jur și înăuntru în același timp. Continuă apoi:
- Știi, toată viața lucrăm la a învăța să separăm lucrurile, să le diferențiem unele de altele, pentru că avem nevoie să ne purtăm diferențiat cu ele. Cu fiecare, altfel. Și pentru a schița acest ”altfel”, trebuie să clarificăm esența pentru ”fiecare”. Fiecare esență e un buton. Odată apăsat butonul, tu devii cumva. Apeși un alt buton, devii altcumva. Te porți într-un fel cu un câine și altfel cu un calculator. Apoi diferit cu fiecare altă rasă de câine, dacă te pricepi cel puțin. Cu fiecare altă rasă de câine altfel, dacă exemplarul e singur sau dacă e în haită. Dacă e zi sau dacă e noapte. Și totuși, dincolo de câine, rasă, singur-nesingur, momentul zilei, el e un animal. Și mai nespecific, e o vietate.
- Într-un fel te raportezi deci la câine atunci când îl consideri doar o vietate între alte vietăți, ceea ce îl portretizează, ca să spun așa, foarte vag, și altfel când știi mai multe detalii despre el, care îl separă de alte vietăți. E util să faci diferența între lucruri și uneori chiar vital.
- Da. Până în ziua în care îți dai seama că cercul poate fi pătrat și invers. Contează filtrul prin care privești. Pentru că altfel, ca esență, au aceeași rădăcină. Undeva în trecutul lor istoric ele sunt același lucru.
O privea cu nedumerire. Nu pricepea unde vrea să ajungă. Înțelegând că trebuia să mai adauge ceva, Ioana încercă să mai explice:
- Plutești într-un timp care se agită domol, amestecând atunci și acum până sunt același lucru, în toate locurile și într-un singur loc deodată. Trăiești o viață căutând diferența între lucruri și brusc îți dai seama că poate ceea ce trebuie să cauți e asemănarea. E vital să înțelegi diferențele și totuși e o pierdere și chiar o limitare să nu înțelegi asemănările. Iar dacă te aventurezi în căutarea asemănării.. la un moment dat diferențele nu își pierd doar sensul. Ci dispar cu totul. 

Biletul, cât e biletul?

Nu era tocmai fresh, dar nu îi era nici rău. Totul era absolut neutru. Nu echilibrat, doar neutru. Ajunse după vreo 10 minute la pas în fața automatului de bilete. Apăsă pe ecran. Selectă: un bilet cu o călătorie. Plăti. Așteptă.
- Hai, măi, nu fi nebun! Căută biletul în ”sertărașul” aparatului ca un obsesiv-compulsiv: o dată, de două ori, de trei, de fiecare dată nefiind sigură că știa ce făcuse în data precedentă. Biletul nu era acolo. Nu știa dacă să se îndoiască de ea sau de aparat. Cu coada ochiului simți oameni la rând.
- Vă rog! și îi făcu semn unui domn să treacă în locul ei la aparat. Să știți că eu nu mi-am primit biletul, s-ar putea să riscați puțin.
Domnul îi zâmbi a ”eh, încerc și eu și om vedea!”. Domnul își primi biletul.
- Sigur nu ați primit două? sperând că și al ei fusese emis cu întârziere.
- Nu, nu, iar domnul îi arătă biletul său. Doar unul.
Încă o domnișoară la rând. Face comanda, introduce banii. Primește biletul.
”Bine, mai încerc o dată.”
Reveni în fața aparatului. Făcu comanda pentru un bilet cu o călătorie. Introduse banii. Așteptă. Verifică ”sertărașul”. Nimic. A doua oară. Nimic. Nu își primi biletul. Stătu câteva clipe nedumerită. Dădu din cap a mirare și a revelație. Era cumva ca-n viață: nu întotdeauna primești dacă plătești. Ajunse la concluzia asta în cel mai elegant mod posibil, desigur:
”Băga-mi-aș pula în aparatul mă-tii, fute-m-aș în biletul vieții!” După o pauză: ”Da, corect, al vieții... se mai întâmplă de-astea. Plata în avans, produsul... cine știe când și dacă!” Era revoltată și totuși, cumva nici-vie-nici-obosită fiind, nu avea destulă energie să se revolte cu adevărat. Sună la numărul înscris pe automat. Nu o puteau ajuta în niciun fel. Ori mai cumpăra un bilet, ori risca o amendă urcându-se în autobuz.
”Eeeeei, l-am plătit deja de două ori. Părerea mea.”
Urcă în autobuz, privind oamenii cumva dezorientată. Uneori mulțimile erau o masă uniformă și le lua ca pe o oarece unică entitate vecină cu ea. Alteori vedea indivizii din mulțime. Unii triști, alții doar plictisiți. alții zâmbind la un mesaj citit de pe telefon fără a-și da seama că sunt observați. Când îi vedea pe fiecare în parte se simțea uneori copleșită de toate emoțiile lor și de lipsa lor de emoții în același timp. Ori râmânea să îi contemple pierdută, ori își arunca privirea pe jos, fiindu-i poate mai familiar să se gândească la ale ei.
”Adevărul e... adevărul e că am primit și multe lucruri fără a ști când și dacă le-am plătit cu adevărat vreodată. Adică... OK, mai plătești din când în când fără să primești comanda... dar de câte alte ori nu ai primit lucruri fără comandă și fără plată?” Zâmbi puțin prin ochi, a recunoștință. Revelația gri de mai devreme începea să prindă culoare iar ea puțină viață. Ieșea în sfârșit din starea neutră a întregii zile, cam pe la apus.

Lumină caldă

- Tu nu înțelegi, spuse rar și calm. Iar problema e că eu înțeleg că nu poți înțelege. E perfect natural. Dacă mă uit la o pădure de undeva de lângă marginea ei, iar tu te uiți la ea din elicopter, e natural să ai o altă perspectivă. Respiră adânc și își continuă vorbele. Diferențele astea de viziune nici măcar nu pot fi judecate. Dar dacă există, reacționezi la ele, te porți cumva... în consecință.
- Eu înțeleg foarte bine de fapt. Tu ești negativistă și vezi un mare gri în față. Dar nu îți trebuie decât puțină forță și voință să transformi griul ăsta în culoare. Iar pe astea le găsești în tine.
- Nu, nu... nu sunt negativistă, zise ceva mai ferm. Cred în puterea griului de a prinde culoare. Sau în puterea ta de a-l colora. Dar... nu orice gri poate... poate intra sub controlul oricui. Ăsta nu e griul meu. Nu e griul pe care eu să pot să-l transform. Aleg să plec, să-l las în urmă. Nu se va transforma. Dar se va evapora.
- Nu ești dispusă să lupți.
- Nu e lupta mea, atâta tot. Fiecare are potențialul lui de a duce anume tipuri de lupte. În unele se irosește inutil. Nu îl vor face să crească, nu îl vor face mai puternic, mai vrednic sau mai înțelept. Doar îl vor eroda. Uneori problema nu e de a lupta versus a ... a fi laș. Uneori trebuie să știi să îți alegi lupta. 
- Nici măcar nu e atâta gri în față pe cât crezi că vezi.
- Auzi, știi ceva? Nu îmi mai spune atâta ce ar trebui să văd și ce nu! Spre deosebire de tine, înainte de a spune ce văd stau mult și mă pun singură la îndoială, nu trebuie să vii tu să faci asta pentru mine! Dacă am spus că asta văd, înseamnă că am concluzionat asta după ce chiar am pus în balanță niște lucruri. Tu ești un impulsiv, nu ai voie să îmi dai tu astfel de sfaturi! 
- Și cine să ți le dea dacă nu cineva care te cunoaște?!
- Cum? Ce? Cum adică cine să mi le dea? Nu înțelegi că nu am nevoie să mi le dea niiiimeni?! Mai ales tu! Uite, vezi, despre asta vorbeam! Eu înțeleg de ce nu înțelegi dar asta nu mă oprește să mă înțeleg pe mine. Vorbea repede și foarte apăsat. Ești într-un total alt mind frame decât mine. Atât de fixat pe cât de ne-gri e totul, pe cât de mult orice poate fi îmbunătățit dacă vrei, încât nici nu auzi cu adevărat ce spun eu. Pentru că ce spun eu e absurd pentru sistemul tău în care ți-ai ordonat lumea. Iar eu înțeleg asta! Și totuși mă înțeleg și pe mine. Și pe cine ar trebui să aleg? Ghici cu cine stau tot restul vieții mele? 
- Ce vrei să spui?
- Cu mine! Înțelegi? Cu mine! se răsti. Trebuie să mă aleg pe mine, e vital. Dumnezeule, dacă e să ai rabdare cu lumea, neaparat trebuie să nu ai răbdare cu tine. Să vii tu în fața ta să spui: ”Băi, fato, dar tu vrei lucrurile altfel. Înțelegi o dată, de cinci, de zece ori, dar dacă nu se schimbă nimic, poate ar ...” ”Taci, taci odată! Sunt ocupată să înțeleg.” Și să continui, tu în fața ta: ”Păi asta vroiam, să te ajut să înțelegi”. Și să-ți răspunzi: ”Dar nu vreau să te înțeleg pe tine, mă încurci! Ori pe tine, ori pe ei, ambele concomitent nu se poate! Du-te și te culcă sau ceva!”.
Tresări brusc când auzi o bușitură puternică. Tot firul gândurilor i se rupse deodată. Întoarse capul înapoi, de unde venea sunetul. Două mașini se ciocniseră. Rămase o clipă să își dea seama cât era de grav și dacă era ceva de făcut. Nu, mașinile au tras încet pe dreapta și nu păreau deloc boțite. Doar o sperietură, fără urme grave.
O clipă se simți rece pe interior. Continuă în pas mult mai lin drumul pe trotuar, pe sub copacii umbroși.
”Cred că ar trebui să îmi mai cumințesc gândurile. Îți amintești o replică, îi răspunzi într-o nouă formă, adaugi altele trei vechi și altele trei noi. Și iată că în sufletul tău explodezi și strada se cutremură iar mașinile se ciocnesc.”
Râse, încercând să ascundă asta față de trecători. Nu asta vroia să spună. Se lua singură peste picior. Dar adevărul e că era sigură de ceva: dacă își permitea să fiarbă în interior, ajungea să se intersecteze cu alte situații unde ceva fierbea.
”Ai grijă ce atragi. copilă proastă, liniștește-te nițel. Mâine-poimâine te trezești că te muți într-o zonă cu risc major de a fi lovită de uragan numai pentru că nu-ți mai ajunge...”

Birou. E-mail. Documente. Două telefoane. Un retuș creativ. O bază de date anostă. O piesă cu vibe bun în căști. Pe repeat. Până spre final de program era din nou liniștită.

- Îmi pare rău...
- Pentru? îi răspunse blând și privind cu nedumerire la ea și prin ea.
- Aș putea face un exercițiu mai realist de a mă pune în locul tău. De fapt... de fapt poate că mă amăgesc că te înțeleg.... sau... sau cum să spun. Înțeleg, dar nu simt. Știi ce vreau să spun? Nu simt lucrurile la fel ca tine. Îți iau ochelarii, mi-i pun mie pe ochi, văd imaginea cum o vezi tu, dar nu am același sentiment în fața ei ca și tine. Și doi pictori puși în fața aceluiași peisaj, în același moment, sub același soare, s-ar foarte putea să picteze diferit: unul în culori pastelate și cu multe unde circulare pe lac, iar unul monocrom, făcând abstracție de florile multiculore din față, și accentuând puternic unghiurile ascuțite. Pentru că simt altfel. Așadar... îmi pare rău că nu pot simți la fel. Dar te rog să accepți că cel puțin încerc să te înțeleg. Însă mă înțeleg și pe mine...
Respira încet și vorbea calm. Se simțea mult mai ușoară decât la amiză.
Un sunet prelung de claxon o bulversă. Scrâșnet de roți, o oprire bruscă.
Întoarse capul înapoi, de unde venea sunetul. O mașină albă era oprită la doar câțiva centimetri de o alta roșie. Erau să se ciocnească.
”Erau să se ciocnească.... erau....”
Continuă în același pas lin drumul pe trotuar, pe sub felinarele cu lumină caldă.

Dimineața, marea...

Dimineața, marea era agitată. Valurile se umflau treptat, unul mai tare ca altul, apoi se spărgeau în mii de stropi haotici când digul le punea piedică. Un val mai molcom, apoi unul mai puternic și după un oarece șir urma unul care parcă aduna în el energia tuturor celor de dinainte plus încă puțin. Viguros și hotărât, se întâlnea cu pietrele într-o explozie albă. Nici măcar nu era nervos. Doar consuma energii care prea se adunau una peste alta până ce nu mai incăpeau în aceeași mare.
- Te-ai supărat?
- Nu, dar am nevoie să mă consum.
- Să te consumi?
- Sau... să mă pun în ordine.
- Credeam că ești mereu în ordine. Fiecare strop își găsește locul singur.
- Eeeii... în parte și-l găsește singur. În parte are nevoie de un imbold. Nu pot sta toți stropii împreună fără ca suma lor să aibă ceva de spus.

Dimineața, ea era agitată. Se uita la mare și nu înțelegea cum de îi răspunde.
- Ce ai visat aseară, oare? Ce gânduri nu ai mai putut ține sub control?
Iar marea îi șoptea:
- Eeeeii... am mai vorbit despre asta noi...

Spre amiază, marea se liniștea pe nesimțite iar soarele devenea tot mai mângâietor. Ba chiar, marea și soarele deveneau una. Nu înțelegea cum era posibil, dar era soare în apă și, ca urmare, apă în soare. Era atâta lumină în apă și pe luciul ei, încât soarele și apa desigur fuzionaseră. Un echilibru delicat din care se evapora liniște. Ea își așeza gândurile unul căte unul, le cumințea pe cele revoltate, clarifica motive, scopuri, amintiri, netezea colțurile fiecărei idei și emoții care îi înțepau sufletul. Cu puțin realism, inimă și contemplare, până la finalul zilei în ea totul era pace. Suma ei stârnea valuri și tot suma ei le liniștea. Totul era clar, nu mai era nevoie de explicații și de circumstanțe atenuante. Înțelegea totul, accepta totul și găsea în toate straturile ei numai senin. Putea veni apocalipsa, iar ea o îmbrățișa cu inima ușoară. ”În noi toți vine apocalipsa de câteva ori în viață. E timpul uneori să acceptăm schimbări majore. Întâi totul se dărâmă, apoi construim peste. Întâi apocalipsa, apoi renașterea. De ce n-ar veni o apocalipsă și pentru societate și Pământ? O fi necesară. Ceva nou se cere instaurat după.” Ea era împăcată. Iar marea era liniștită.

Apoi urma somnul de noapte. Iar dimineața, marea era agitată...

Ține minte trei cuvinte (?...)

- Cum adică se mișcă?
- Se mișcă ceva... undeva în chakra a patra. Dracu' știe ce-i aia... Se învârte, răsucește, apoi treptat se extinde. Împinge coastele în afară până aprope se rup. Dar nu se rup niciodată, și totuși se eliberează.
- Ce se eliberează?
- Cum adică? Ce spuneai?
- Eu nu spuneam nimic, tu spuneai!
- Ți se pare. 

*
- Sunt perfect de acord. Cu toții ar trebui să plecăm într-o călătorie ca în The Darjeeling Limited. Să plecăm plini de bagaje și să ne întoarcem fără niciunul.
- Le arunci uitând că ți-a păsat vreodată de ele. Cel mai important e să prinzi trenul.

*
- Nu știu. Nu l-am văzut.
- Dar de cât timp ești aici?
- Nu am nici cea mai vagă idee. Din fericire mi s-a descărcat telefonul și nu știu cât e ceasul.
- Bei un shot?
- Sigur...

*
- Ai fost la concert?
- Nu, i-am văzut de suficiente ori în concert, nu mai eram entuziamată că vin. Am preferat să ajung aici la final de concert.
- Și unde ai fost înainte?
- Peste tot. 

*
- Cea mai bună cafea e aia pe care o bei dimineața nu pentru că te-ai trezit devreme, ci pentru că nu te-ai culcat deloc.
- Băi, și eu care credeam că astăzi nu vă întâlnesc. Dar sunteți aici! Fantastic!

Dimineața se trezi puțin în ceață. Cu fiecare încercare de a se ridica din pat îi veneau în minte frânturi de seară. Până după-amiază încercă să le ordoneze. Apoi își dădu seama: ”La urma urmei, de ce aș ține minte?...”

Zece motive pentru care e mai fain să ai 30 de ani decât 20

Dintr-un motiv sau altul, trecerea la o vârstă rotundă e considerată mai importantă decât celelalte nouă treceri mai recente. De ce? Chiar nu contează. Dar chiar se schimbă ceva de la o vârstă rotundă la alta? Am selectat zece idei care m-au lovit în ultimii ani și pe care le consider suficient de importante pentru a fi meritat să cheltui câțiva ani de zile pe ele. E mai fain să ai 30 pentru că știi:

  1. ... că oamenii cred că știu ceva despre ei înșiși dar arareori chiar știu. E foarte eliberator să știi asta (și... oare chiar știi? J ). Înțelegi astfel că atunci când cineva se plânge de o problemă, în realitate e măcinat de alta. Ești supărat că Gigi a trecut pe roșu? Neah... ești supărat pentru ce ți-a spus Elena mai devreme. Oamenii pot spune lucruri gândindu-se în sinea lor la alte lucruri. Atât de în sinea lor, încât nici măcar ei nu știu asta. Poate asta te motivează să ai puțintică răbdare.
  2. ... că oamenii, lucrurile și chiar valorile se schimbă în mod continuu. Nu fi supărat că promisiunea de anul trecut nu mai este respectată. A fost făcută de alt om, cu alte vise și așteptări, cu altă părere despre viață decât omul de astăzi. De fapt... cel mai sigur este să nu faci și să nu ceri promisiuni. Dă-ți voie ție și dă-le voie celorlalți să se schimbe. Doar așa acorzi șansa la creștere.
  3. ... și înțelegi chiar mai bine decât la 20 că filmele alea romatice în care ea e Totul pentru el și invers prezintă nu doar ceva ireal ci chiar puțin absurd. Fiecare om din viața ta are un anume rol. Unii acoperă o plajă mai largă de roluri decât alții și devin oameni multi-rol. Dar nimeni nu poate și nu ar trebui să acopere Tot. La fel, nu aștepta să fii tu un Tot. Unii îți asigură liniște, alții veselie, alții idei și așa mai departe. Și e foarte bine așa. Nu cere Tot de la nimeni. Fii cuminte!
  4. ... că o despărțire nu înseamnă că unul dintre cei doi e nașpa. Nătâng. Răpciugos. Mă rog... înseamnă că doi oameni frumoși își au locul fiecare în altă parte. Bradul are mediul lui, nufărul are mediul lui. Niciunul nu e greșit. Respectul pentru frumusețea fiecăruia merită păstrat fie că împărțiți același mediu, fie că nu.
  5. ... că aceeași dramă poate fi trăită în multe feluri. Fiecare simte altfel, orientându-se după alte repere, vise, credințe, așteptări și fiind capabil să atingă alte intensități ale emoțiilor decât alții. Așadar, nu aștepta o anume reacție sau un anume timp de reacție de la ceilalți. Și așteaptă-te să găsești drame acolo unde tu nu vezi nicio problemă. Nu fi șocat degeaba...
  6. ... că problemele mărunte pot fi majore. Odată am stat o săptămănă fără ca tasta „a” să fie funcțională la laptop. E incredibil cât de dificil poate fi să te obișnuiești cu lipsa doar a unui „a”.
  7. ... că uneori, ceea ce simți și ce gândești nu ți se întâmplă pur și simplu. Chiar gândurile și emoțiile/sentimentele pot fi doar alegeri. Știu, nu îți poți ține în frâu furia sau bucuria. Depresia de toamnă nu mai trece iar visarea de primăvară nu te mai lasă să te trezești. Primul impact al gândului/emoției e greu de controlat. Menținerea gândului/emoției e insă controlabilă. Tristețea și bucuria sunt alegeri. Da, uneori nici eu nu mă cred. Dar alteori aleg să mă cred...
  8. ... că organizarea și haosul sunt ambele necesare. Fiecare are farmecul și rolul ei. Și ambele pot fi constructive. De altfel, orice lucru poate fi orientat distructiv sau constructiv, după cum alege cel care ține frâiele în mână. E bine să nu simți că e necesar ”să împăturești totul la muchie”, dar și să poți să ”calci, apretezi„ la nevoie...
  9. ... că frumusețea exterioară nu e niciodată doar exterioară. Dacă o percepi, automat e undeva în interiorul tău reflectată. Pe măsură ce alegi să te încarci cu frumos, înveți să dai naștere la frumos.
  10. ... că nu e important să ai dreptate. Dumnezeul tău vs al meu, partidul tău vs al meu,  stilul de muzică pe care îl asculți vs cel pe care îl ascult... Neimportant. Ce contează e cum te alimentează pe tine ca om credința ta sau preferința ta, cum te încurajează să acționezi. Nu întotdeauna contează filmul, ci privitorul. Pentru că fiecare îl poate înțelege altfel. Și folosi altfel.
Pentru că realizez că zece sunt puține, plusez cu încă cinci pentru cei care nu s-au plictisit încă. Deși se poate plusa și cu mai mult, desigur.

11. ... că trebuie să fii recunoscător și pentru bune și pentru rele. Don’t hold grudge. It will eat you alive. Tot ce ai trăit te-a format. Capul sus și joc de glezne, nu mai plânge pentru nota 4 luată într-a șaptea pentru că profului nu-i plăcea culoarea bluzei tale. Azi ce faci?
12. ... că trebuie să te oprești din când în când să arunci o privire la tot ce ai învățat. Să fii un copil care a primit o mașinuță și o desface curios. Demontează tot ce știi, verifică principiile de funcționare, evaluează dacă mai e necesară acea cunoaștere sau nu. Dacă e, remontează mașinuța. Ceva nou sigur îi adaugi oricum. Dacă nu, arunc-o. În plus, ceea ce ți se spune la o vârstă, ți se spune în acord cu nivelul tău de înțelegere la acea vârstă. Mai târziu, același adevăr poate fi mult îmbogățit. Sau poate fi anulat.
13. ... că nu îți este util să faci generalizări. Da, generalizările pot crea scurtături pentru decizii. Dar te pot arunca și în a trage concluzii pripite. Odată m-a mușcat un câine. A alergat de la vreo 50 m distanță spre mine doar pentru asta. O altă dată, șapte câini pe care nu îi cunoșteam m-au condus prietenește în mijloc de noapte cale de vreo 15 minute până la ușa scării.
14. ... că unele lucruri nu le înțelegi când crezi că le-ai înțeles. ”Come what may!” e o expresie simplă pe care aveam senzația că am înțeles-o atunci când am auzit-o prima dată. Mult timp mai târziu a căpătat o nouă dimensiune. Pe măsură ce vezi și înveți, ceea ce cunoști poate căpăta noi sensuri. Cea mai frumoasă parte e că, în consecință, îți dai seama că tot ceea ce e vechi poate deveni oricând nou. Monotonia își poate pierde monotonia chiar și când nimic cu totul nou nu se întâmplă.
15. ... că ești mai conștient de ceea ce vrei și ce gândești cu adevărat decât atunci când erai un copil timid și speriat de 20 de ani (na, valabil pentru cine a fost...). Și începi încet-încet să îți dai seama că îi iubești (paranteză: „a iubi” - verb pe care mult timp l-am considerat a fi prea cheesy pentru a fi acceptabilă folosirea lui) pe toți cei care te-au ajutat să te descoperi. Pe unii în mod special.



Pam pam!


Oglindă, oglinjoară

Mergând fără să știe de când sau de unde venea, ajunse în dreptul unei oglinzi și se opri. Privi lung și cu mirare.
- Știi, trebuie să ai grijă ce îți place pe lumea asta, spuse oglinda. Dacă îți plac paradoxurile, numai de ele vei avea parte, dacă îți plac dramele, numai de ele vei avea parte, dacă te încrezi în iubire curată, te vei bucura de multă, iar dacă te încrezi în iubire posesivă... la fel. Ai grijă ce îți place și în ce crezi cu adevărat, pentru că nu vrei de fapt să trăiești tot ceea ce îți place sau ce crezi că e posibil și probabil. 
- Păi... făcu o pauză încercând să se hotărască dacă într-adevăr era cazul să răspundă. Vedem la urma urmei doar lucrurile despre care credem cu adevărat că există, restul sunt invizibile pentru noi. Și... migrăm inconștient către ceea ce iubește sufletul. Dar, la fel de drept e că migrăm inconștient către temerile sufletului.
- Întocmai.
- Totuși... și ridică mâna gânditor la bărbie, totuși cu paradoxurile e cu putință să fie altfel. Dacă le vrei... ei bine, paradoxal ar fi să nu le trăiești deloc. Și... trăiești paradoxul, netrăind paradoxuri absolut deloc.
Din oglindă se privea pe sine gânditor și cu un aer mult mai intelectual decât de obicei. Nici nu știa dacă se vede pe sine cu adevărat.
Trecând nu se știe cât timp și mergând nu se știe pe unde, ajunse la o oglindă cu ramă aurită, decorată cu măiestrie în stil baroc.
- Arăți ca scos din cutie. Trebuie să ieși în oraș azi neaparat, să cunoști și tu o domnișoară.
- Da, desigur, desigur. Chiar... m-aș invita pe mine în oraș, zise privindu-se lung în oglinda în care sigur îi plăcea să se recunoască, deși încă nu era sigur că el era cel de acolo. 
- Hai, nu mai fi timid, faci rost de un număr de telefon înainte să treci pragul localului, îți garantez!
Zâmbi încrezător și începu să își imagineze ce mare succes ar avea dacă ar fi chiar acum la... dar până a i se termina gândul se afla în fața unei noi oglinzi.
- Îmbracă-te mai repede, e meci, mă, ce dracu'! Sunt 20 de beri puse de mult la rece, iar tu abia ieși din casă? Hai, că ăștia șutează cu talent și doar pe tine te așteaptă să vii să-i urmărești ca să își dea cu adevărat în petec.
- Da, coaie, vin acuma, mă închei la șireturi și vin. Doamne ferește, poate se termină berea înainte să ajung.
Oglinda asta nouă era deosebit de sobră.
- Ai terminat proiectul? Cum e?
- Trebuie să recunosc că am depășit deadline-ul și chiar și ce a fost acoperit până acum mai are nevoie de multe retușuri. Ar fi fost bun încă un om în echipă ca să ne descurcăm onorabil. Nu dorm bine noaptea tot căutând strategii pentru eficientizarea pașilor proiectului.
- Știu, știu, nu te flagela prea tare, dar accelerează puțin treaba totuși. Hai, că poți! Orice ar fi, să știi că am încredere în tine.
- Și totuși ce să fac, să o caut?
Oglinda cu ramă verde era mult mai luminoasă decât celelalte.
- Nu pot să îți spun eu asta. Tu simți și tot tu o simți. E un răspuns pe care singur trebuie să ți-l dai. Tu vrei să faci asta? Ia spune, ce crezi că s-ar întâmpla dacă ai suna-o chiar acum? Și ce ai simți?
Începu să răspundă din inimă, când se trezi în fața unei noi oglinzi, cu ramă ruginită și imagine deformată. Se făcu tot mai întuneric, pereții în jur începeau a prinde mucegai și pânze de paianjen se așternură în toate colțurile încăperii, deși nu se afla tocmai într-o încăpere și nu existau cu adevărat colțuri.
- Tu să te duci dracului, auzi? Marș, mă! Fugi în pula mea, că te ...
Și oglinda începu a se crăpa încă înainte de a-și încheia cu furie propoziția. El păși încet spre înapoi privind cum oglinda se făcea bucăți, timp lung în care simțea că inima îi batea tot mai tare. Se liniști treptat pe măsură ce întreg spațiul se lumina iar toate oglinzile se vedeau acum la un loc. Era din ce în ce mai nedumerit văzând că fiecare oglindă devenea altcineva: un prieten, un coleg, un alt prieten, un oarece necunoscut. Se plimbau agale și fără țintă prin lumina tot mai intensă, apropiindu-se cu toate astea de el. 
Se trezi cu un singur gând: ”eu sunt în toți și toți sunt în mine...”

Timpul din baltă

În depărtare se vedea o cireadă de vaci împrăștiată pe dealuri. Vacile păreau a nu se mișca, și totuși își schimbau vizibil poziția din timp în timp. Acum erau într-un punct, apoi în altul, dar dacă priveai atent și așteptai să le surprinzi mișcarea, priveai în zadar. Ca atunci când dai zoom in până când vezi cum o dreaptă devine milione de puncte, separate de fapt unele de altele. Ca un joc pe calculator de pe vremuri în care mișcarea personajului nu e fluentă. O mișcare dintr-un punct într-altul fără a se vedea dreapta ce le unește.
- Iar plouă.
- Poftim?
- N-ai simțit? A picurat.
Clepsidre micuțe cădeau firav, dând startul ploii.
- Sunt curioasă cât timp pierdut are sa cadă astăzi. Data trecută a plouat suprinzător de mult timp folosit.
Când se făcea timpul potrivit, clepsidrele începeau să cadă din ceasurile mari ce creșteau încet-încet pe cer, într-un soi de reciclare a timpului. Era trăit, sau doar trecut peste, se aduna încetul cu încetul și apoi era dat înapoi, spre refolosire. Clepsidrele cu nisip colorat aveau în ele timp folosit. Nu conta cum fusese pus la lucru, dar cert e că era un timp ce nu fusese ignorat și trecut cu vederea. Clepsidrele cu nisip gri marcau timpul pierdut de cine știe cine. La fiecare ploaie puteai să privești atent clepsidrele și să faci statistici legate de cât de mult prețuiesc oamenii timpul. Sau de cât de fericiți fuseseră oamenii în ultima vreme. Culorile palide arătau că timpul din clepsidră fusese trăit, dar fie trist, fie pur și simplu fără entuziasm. Culorile vii marcau momente sau perioade fericite. Uneori chiar și griul putea reflecta fericirea: clepsidrele gri-argintiu păreau că au steluțe în ele. Aveau în ele timp pierdut, dar pierdut cu împăcare și cu liniște. Griul-ciment era dat de un timp greu: pierdut și regretat. Adevărul e că puține clepsidre purtau în ele steluțe.
- Mă deranjează puțin clepsidrele.
- ?
- Uite, iei una de pe jos, îi dai voie să curgă și face timpul incredibil de vizibil.
- Păi nici nu trebuie să îi dai voie nisipului din ea să curgă pentru asta. Nu e destul că vezi atâtea căzând?
Se gândi o clipă.
- Da, dar devii cumva și mai conștient de timp când îl privești cum se consumă în clepsidră. Începi să îl vezi cu adevărat.
- Îl vezi și dacă privești mișcarea secundarului la ceas.
Se mai gândi o clipă.
- Da, dar când te uiți la ceas nu percepi la fel de bine că se adună. Uite, se scurge din incinta de sus, și vezi cum, tot scurgându-se, se adună în incinta de jos. Vezi clar că pe măsură ce trece, se adună.
Făcură un schimb de priviri din care se înțelegea că au căzut cumva de acord. Începea să plouă mai tare și deja se făcuseră câteva bălți. Unele clepsidre rămâneau întregi când ajungeau jos, dar la fel de multe se spărgeau. Se spărgeau și timpul unora se unea astfel cu timpul altora, utilul se unea cu inutilul și fericirea cu nefericirea.
- Știi ce sper eu?
- Ce? îi răspunse ea fără grabă, urmând apoi încă o pauză până la răspunsul lui.
- Sper că... uite, dacă timpul ăla folosit se unește în bălți cu cel nefolosit... sper că învață unul de la altul. Învață timpul de la timp și utilizatorul de timp direct de la timp, dacă nu prin gândirea lui de ulizator conștient. Și încet-încet, va ploua cu mai multă viață decât cu nimic.
- Doar știi că se neutralizează unul pe altul. Creeză un blank gata de inscripționat. Dar na, de dragul ideii, mă alătur speranței tale inutile. Mda, încet-încet.