La pătrat

- Fiecare sunet se împrăștie în jur și ia câte o bucățică din mine către toate zările în care fuge. Înțelegi? Un sunet... pe locuri, fiți gata și la start se multiplică în mii de exemplare care se disipă care încotro. Și fiecare exemplar ia un exemplar din mine cu el. Ioana vorbea cu gesturi largi și puțin uimită ea însăși de ceea ce spunea.

- Un exemplar sau o bucățică din tine?

- Îhm, bună întrebare, era să nu remarc că nu am spus practic același lucru. Într-un fel, ambele răspunsuri funcționează. Dacă e să fie câte un exemplar din mine... înseamnă că și eu m-am multiplicat la start. Dar nicio copie nu seamănă perfect cu originalul. Pentru că de fapt nici nu există un original unic. Orice individ are mii de fețe și mii de straturi. Ele sunt cele care pleacă de mânuță, câte doi în șir, cu câte un sunet. E multiplicare și totodată nu e. Saaau. Sau câte o bucățică de față și câte o bucățică de strat își iau zborul. Și atunci funcționează al doilea răspuns.

- Ce spui tu e genul de lucru pe care nu îl înțelegi când cineva îți vorbește despre esența lui, ci doar atunci când îl simți, spuse Daria puțin nelămurită. Cum e cu iubirea. Ți se poate povesti despre ea mult și bine și chiar crezi că înțelegi ceva din ceea ce ți se spune. Când începi să crezi că ai prins-o de-un picior, când începi să te surprinzi pe tine prin faptul că o simți, abia atunci însă o înțelegi. Abia atunci una din multele idei pe care le-ai auzit despre ea poate fi aleasă ca ecuson al ei, după care știi sigur că o vei recunoște când o reîntâlnești. Abia atunci îți și dai seama că, dacă până atunci credeai că o înțelesesei, de fapt te înșelai.

- Da. Exact. Ioana o aprobă, simțind că intervenția Dariei o ajuta chiar să înțeleagă mai bine ceea ce ea însăși spusese. Nici eu nu înțelegeam sunetele înainte, continuă ea, deși credeam că o fac. Sunt multe lucruri pe care nu le înțelegeam. De exemplu, că un sunet și o culoare pot umple același spațiu. Și, deși nu vezi sunetul, îl poți simți vizual ca și o culoare.

- Nu înțeleg, spuse scurt Daria, neștiind cum să explice de ce s-a blocat în descrierea ascultată.

- Nu pot explica oricum. Precum spuneai, doar dacă ai simți asta vreodată, ai putea înțelege. Într-o zi vei realiza cu stupoare că multe dintre cele care par separate unele de altele, de fapt se întrepătrund sau chiar se suprapun. Înapoi și înainte coexistă. Ele sunt separate doar când privești timpul printr-un filtru special pentru timp. Dacă se dereglează filtrul, înapoi și înainte în timp sunt de fapt același lichid din aceeași cană. Pe care uneori îl simți dulce, iar alteori mai puțin dulce, deși cantitatea de zahăr din el e aceeași. Nu e nimic diferit înăutru, doar degustătorul e diferit. Posibilități sunt mult mai multe decât gândim că e posibil. Simplul fapt că există cuvântul ”posibil” arată că noi nu suntem conștienți de cât de multe sunt posibile, de aceea avem nevoie de un nume generic pentru ele.

- Sunt unele lucruri mai posibile decât altele?

- Categoric. Sunt și altele mai imposibile decât altele. Asta privind cu filtru, dar și fără filtru.

Ioana se întrerupse singură pentru a sorbi încet din paharul cu vin, privind în jur și înăuntru în același timp. Continuă apoi:

- Știi, toată viața lucrăm la a învăța să separăm lucrurile, să le diferențiem unele de altele, pentru că avem nevoie să ne purtăm diferențiat cu ele. Cu fiecare, altfel. Și pentru a schița acest ”altfel”, trebuie să clarificăm esența pentru ”fiecare”. Fiecare esență e un buton. Odată apăsat butonul, tu devii cumva. Apeși un alt buton, devii altcumva. Te porți într-un fel cu un câine și altfel cu un calculator. Apoi diferit cu fiecare altă rasă de câine, dacă te pricepi cel puțin. Cu fiecare altă rasă de câine altfel, dacă exemplarul e singur sau dacă e în haită. Dacă e zi sau dacă e noapte. Și totuși, dincolo de câine, rasă, singur-nesingur, momentul zilei, el e un animal. Și mai nespecific, e o vietate.

- Într-un fel te raportezi deci la câine atunci când îl consideri doar o vietate între alte vietăți, ceea ce îl portretizează, ca să spun așa, foarte vag, și altfel când știi mai multe detalii despre el, care îl separă de alte vietăți. E util să faci diferența între lucruri și uneori chiar vital.

- Da. Până în ziua în care îți dai seama că cercul poate fi pătrat și invers. Contează filtrul prin care privești. Pentru că altfel, ca esență, au aceeași rădăcină. Undeva în trecutul lor istoric ele sunt același lucru.

O privea cu nedumerire. Nu pricepea unde vrea să ajungă. Înțelegând că trebuia să mai adauge ceva, Ioana încercă să mai explice:

- Plutești într-un timp care se agită domol, amestecând atunci și acum până sunt același lucru, în toate locurile și într-un singur loc deodată. Trăiești o viață căutând diferența între lucruri și brusc îți dai seama că poate ceea ce trebuie să cauți e asemănarea. E vital să înțelegi diferențele și totuși e o pierdere și chiar o limitare să nu înțelegi asemănările. Iar dacă te aventurezi în căutarea asemănării.. la un moment dat diferențele nu își pierd doar sensul. Ci dispar cu totul. 

Timpul din baltă

În depărtare se vedea o cireadă de vaci împrăștiată pe dealuri. Vacile păreau a nu se mișca, și totuși își schimbau vizibil poziția din timp în timp. Acum erau într-un punct, apoi în altul, dar dacă priveai atent și așteptai să le surprinzi mișcarea, priveai în zadar. Ca atunci când dai zoom in până când vezi cum o dreaptă devine milione de puncte, separate de fapt unele de altele. Ca un joc pe calculator de pe vremuri în care mișcarea personajului nu e fluentă. O mișcare dintr-un punct într-altul fără a se vedea dreapta ce le unește.

- Iar plouă.

- Poftim?

- N-ai simțit? A picurat.

Clepsidre micuțe cădeau firav, dând startul ploii.

- Sunt curioasă cât timp pierdut are sa cadă astăzi. Data trecută a plouat suprinzător de mult timp folosit.

Când se făcea timpul potrivit, clepsidrele începeau să cadă din ceasurile mari ce creșteau încet-încet pe cer, într-un soi de reciclare a timpului. Era trăit, sau doar trecut peste, se aduna încetul cu încetul și apoi era dat înapoi, spre refolosire. Clepsidrele cu nisip colorat aveau în ele timp folosit. Nu conta cum fusese pus la lucru, dar cert e că era un timp ce nu fusese ignorat și trecut cu vederea. Clepsidrele cu nisip gri marcau timpul pierdut de cine știe cine. La fiecare ploaie puteai să privești atent clepsidrele și să faci statistici legate de cât de mult prețuiesc oamenii timpul. Sau de cât de fericiți fuseseră oamenii în ultima vreme. Culorile palide arătau că timpul din clepsidră fusese trăit, dar fie trist, fie pur și simplu fără entuziasm. Culorile vii marcau momente sau perioade fericite. Uneori chiar și griul putea reflecta fericirea: clepsidrele gri-argintiu păreau că au steluțe în ele. Aveau în ele timp pierdut, dar pierdut cu împăcare și cu liniște. Griul-ciment era dat de un timp greu: pierdut și regretat. Adevărul e că puține clepsidre purtau în ele steluțe.

- Mă deranjează puțin clepsidrele.

- ?

- Uite, iei una de pe jos, îi dai voie să curgă și face timpul incredibil de vizibil.

- Păi nici nu trebuie să îi dai voie nisipului din ea să curgă pentru asta. Nu e destul că vezi atâtea căzând?

Se gândi o clipă.

- Da, dar devii cumva și mai conștient de timp când îl privești cum se consumă în clepsidră. Începi să îl vezi cu adevărat.

- Îl vezi și dacă privești mișcarea secundarului la ceas.

Se mai gândi o clipă.

- Da, dar când te uiți la ceas nu percepi la fel de bine că se adună. Uite, se scurge din incinta de sus, și vezi cum, tot scurgându-se, se adună în incinta de jos. Vezi clar că pe măsură ce trece, se adună.

Făcură un schimb de priviri din care se înțelegea că au căzut cumva de acord. Începea să plouă mai tare și deja se făcuseră câteva bălți. Unele clepsidre rămâneau întregi când ajungeau jos, dar la fel de multe se spărgeau. Se spărgeau și timpul unora se unea astfel cu timpul altora, utilul se unea cu inutilul și fericirea cu nefericirea.

- Știi ce sper eu?

- Ce? îi răspunse ea fără grabă, urmând apoi încă o pauză până la răspunsul lui.

- Sper că... uite, dacă timpul ăla folosit se unește în bălți cu cel nefolosit... sper că învață unul de la altul. Învață timpul de la timp și utilizatorul de timp direct de la timp, dacă nu prin gândirea lui de ulizator conștient. Și încet-încet, va ploua cu mai multă viață decât cu nimic.

- Doar știi că se neutralizează unul pe altul. Creeză un blank gata de inscripționat. Dar na, de dragul ideii, mă alătur speranței tale inutile. Mda, încet-încet.