Tratat fără substrat despre substrat

- Fii atent. Eu îți spun că vreau să mă las de fumat. Tu fumezi în continuare. Cum reacționezi?

Se uită puțin la ea, neînțelegând de ce ar trebui să aibă o reacție specială. Așa că ea adăugă:

- Îți scoți o țigară din pachet și ți-o aprinzi. Ce faci, îmi oferi una și mie? Faci o glumă legată de cum nu voi rezista? Îmi explici cum viața mea nu va mai fi niciodată la fel și îți aprinzi țigara așteptând să te rog să îmi oferi una?

- Acum că îmi oferi un set de opțiuni, mă întreb sincer de ce ar trebui să îmi pese. Am și alte lucruri care să mă preocupe. Just sayin'... și zâmbi. O văzu serioasă, așa că reveni: zi-mi tu, cum ar trebui să reacționez?

- Mmmpăi... ar trebui să fie cam așa. Îți aprinzi țigara și îmi arunci o privire care zice: " Ție nu îți ofer, dude, stai în banca ta!" Apoi eu e posibil să zic în mintea mea „O.K., ce ar fi totuși să mai fumez una. Una și atât?” Și te întreb dacă îmi dai o țigară. Iar tu spui ”Nu!”. Dar eu chiar vreau una și chiar cred că nu e grav. Dar tu nu cedezi. Pentru că știi că e mai important planul meu pe termen lung, pentru mine, decât slăbiciunea mea curentă. Că ce vreau acum e mai bine să nu fie împlinit pentru că am un scop mai important pe termen lung. Și termenul lung se împlinește din suma mai multor termene scurte respectate.

- Unde bați mai exact?

- Intențiile bune se văd în susținerea cuiva în chestii mari. În a îmi pune pe tava un refuz mie, celei slabe, pentru a susține o altă parte din mine care caută să devină mai puternică. Desigur, pornim de la premisa că ești de acord că e un lucru bun pentru mine să mă las de fumat. Iar dacă e vorba de altceva, ce nu poate fi încadrat nici în bun, nici în rău, important e că tu știi că pentru mine contează să mă țin de cuvânt față de mine. Nu contează în legătură cu ce. Numai să nu fie ceva rău pentru mine sau pentru ceilalți. Atunci, dacă e ceva cu beneficii discutabile sau chiar potențiale efecte negative, îți poți băga pula, să nu te intereseze și să nu mă încurajezi. Voi fi de acord. Într-un final.

Își mângâia ciocul ascultănd-o:

- Deci eu ar trebui să fac chestia asta. Cu încurajarea unei anume părți din tine, de care ai nevoie... De ce? o întrebă cu revoltă și amuzament. Cum am ajuns să discutăm niște reguli, pentru mine, în ziua mea liberă? Sunt liber azi de orice regulă. Încercă să își aprindă imediat o țigară, fiind în sufragerie. În general, nu era recomandat. 

Ea nu protestă. Înțelegea.

- Aaa, nu încerc să îți prezint un set de reguli. Nu era vorba despre tine. Vezi că bricheta aia nu e bună. Ia-o pe asta, și îi întinse una transparentă, prin care se vedea clar că mai era suficient gaz. Te-am folosit ca exemplu, atât. Voiam să îți văd părerea. De fapt, oricum aveam ceva în minte ce doar voiam sa organizez puțin. Încerc să îmi clarific ce înseamnă interacțiuni umane valoroase. Și înseamnă o sumedenie de lucruri. Ăsta e un aspect, în schimb, care mi-a venit acum în minte ca fiind important. Intențiile umane. Aici, intenția mai valoroasă e nu cea de a-ți păstra tu un partener de fumat ci cea de a încuraja o alegere sănătoasă a cuiva din exteriorul tău. Mă rog, cred că exemplul meu nici măcar nu pare important. Dar e, adăugă zâmbind.

Cred că, continuă ea după o scurtă pauză în care fugi la bucătărie și opri focul de la cafeaua din ibric, de multe ori, intenția face diferența între doi sau mai mulți oameni: pot face fix același lucru, sau pot spune fix aceeași chestie care îți este defavorabilă, dar unul o poate face din greșeală, altul având niște intenții bune pe care nu știe să le pună în practică iar altul fix pentru că voia să te lovească. La fel cum intenția poate face diferența între niște oameni care fac o chestie faină. Să zicem că se implică într-o acțiune de întrajutorare a nu-știu-cărei comunități defavorizate. O pot face din convingere, o pot face din plictiseală sau doar pentru C.V. Autenticitatea adaugă valoare gestului.

- Intențiile nu sunt ceva care să fie declarat de obicei, o întrerupse George. Intențiile se citesc. Aici te lovești de o problemă: cum știi că le citețti corect? După ce criterii le citești? Ele pot fi trucate la urma urmelor. Îți place ție să te joci cu dedesubturi, dar în viață în final ceea ce ai de confruntat, sau pur și simplu trăit sunt fapte. Fapte reale. Nu intenții. Cu rezultatul faptelor ai de operat. Ai adunat suficienți oameni pentru o acțiune de plantat? Perfect. Ai rezultatul unor chestii palpabile. Cu câtă convingere au venit oamenii sau nu? Asta nu se știe de la început. Și oricum poate convingerea lor se amplifică sau, dimpotrivă, se pierde pe parcursul acțiunii. O.K., sunt de acord - probabil aici bați - că o mentalitate sănătoasă generează acțiuni sănătoase. Sau că sunt mai multe șanse să le genereze decât o mentalitate... nici nu știu cum să o caracterizez... nu poți spune că o mentalitate e rea. Prea nu spune nimic asta. În fine. Sunt mai multe șanse să o genereze decât o mentalitate formată dintr-o multitudine de prejudecăți, nepăsare, intenții agresive etc.  Dar diferența de care spui nu știu dacă e mai importantă decât acțiunile în sine. 

- Dude, dacă doi oameni fac un gest fain, îl voi aprecia de la ambii, de acord. Dacă intenția cuiva e dubioasă, voi ține cont de asta totuși. Bine, nu e de ca și cum mă aștept ca oamenii să aibă intenții rele, și căpătă un ton cu care declara că se contrazice puțin pe ea însăși. Chiar e o variantă la care mă gândesc prea puțin. Dar în intenții dubioase includ și gesturi ce se pot lega în vreun fel de frici ale lor, de frustrări ale lor, de complexe, de vise personale și alte de-astea. Înțelegi?

George o fixă cu privirea a ”da”.

- Da, înțeleg. Intenția te afectează diferit, funcție și de cauza ei.

- Da, exact. Pot înțelege multe chestii. Mă rog, nu înseamnă și că le accept. Și mai e o ceva: cred că de multe ori în oameni pot coexista intenții de foarte multe feluri și naturi. Sunt multe intenții potențiale și se expirmă, se activează pe rând. Iar dacă tu ai încredere, intenția potrivită se va activa în acea persoana. Va fi ”chemată”.

- Sauuuu... va avea potențial mai mare de a se activa. Dar background-ul omului și planurile lui nu pot fi schimbate de atitudinea ta. Te întâlnești cu intenții... insalubre, să spunem așa. Și nu reușești să le ”dezactivezi”. Ce faci?

- Păi. Așa ceva nu prea ar trebui să se întâmple. Oamenii chiar au intenții bune pe care vor să le scoată la suprafață și să le materializeze. Poate au uneori doar nevoie să li se amintească asta. În plus, pentru orice intenție insalubră ar trebui să-mi asum parte din vină: o parte e la purtătorul intențiilor, o parte e în karma mea. Dar.. karmă sau nu. Suspectez intenții nepotrivite? Aștept să văd dacă am dreptate. Mi se confirmă? Te calc pe față!

George se lăsă pe spate, afundîndu-se în spătarul canapelei, cu un aer surprins. Apoi izbucni în râs.

- Măi, eu care credeam că ții aici o prelegere frumoasă despre pacifism și puritate, și continuă să râdă, surprins de contrast. 

Eliza ridică din sprânceană,

- Da. Chiar asta voiam. Dar să fim serioși, uneori și survival mode mai trebuie activat. 

Șah translucid

- Imaginează-ți următoarea chestie: îți cumperi o bucată de teren și vrei să o cultivi. Presupunem că nu ai utiliaje. Ai nevoie de doi cai, să spunem, ca să ari pământul. Ai nevoie deci de doi indivizi care să întreprindă o anume activitate atunci când tu vrei: să plimbe furca aia prin pământ, sau cum s-o chema. Apoi mai ai nevoie de niște oameni care să lucreze fix după cum ai calculat că e potrivit în raport cu momentul din an în care e optim să cultivi, cum e optim să culegi, cum e optim să mângâi plantele.

- Bine. Viața la țară. Asta trebuie să îmi imaginez.

- Nu, George. Trebuie să îți imaginezi un sistem. Să zicem că un cal nu poate lucra într-o zi. E bolnav. Calculele tale trebuie refăcute: trebuie să redistribui munca în calendar altfel, sau să găsești un cal de împrumut cu ziua. O.K., totul pănă aici e în regulă: îți asumi că pot interveni niște elemente neprevăzute. Dar să spunem că ai un cal nărăvaș. Visul lui este să zboare. Fuge de pe câmp să caute jăratec, să îl manânce și să prindă forțe să devină un cal care să zboare din ținut în ținut. Mai ai vreo doi oameni care azi, în special azi, vor să facă altceva: vor să stea cu familia; sau vor să viziteze tărgul din orașul apropiat; sau vor să stea în grădină să cânte. Tu știi că nu se poate: ai un plan. Dar ei au conștiință de sine și vor și altceva de la viață decât strict sarcina pe care ai ales tu că o vor avea și și-au asumat la urma urmelor că or să o aibă. Și-au asumat, dar cu niște limite. Ai belit pula.

- Pentru ei e bine. Poate găsesc o soluție să lucreze alternativ când pe un pământ când pe altul, dar între ture să facă ce le dictează inima.

- Pentru individ e bine - deși și asta e discutabil, dar să zicem că ar fi bine. Individul e conștient că mai are ceva de dezvoltat și de trăit și asta să zicem că e bine. Pentru tine, cel care a dezvoltat acest mic sistem e ca pula.

- Bine, vorbim despe situații ca pula.

- Nu. Nici despre asta. Mă gândesc așa... și luă o pauză să își adune puțin gândurile. Ai un stat care are diferite piese, fiecare cu rolul ei. Cât timp își fac rolul fix după descrierea postului, ai oarece șanse ca totul să fie bine. Totul de aici încolo e greu de prezis totuși pentru că apar situații neprevăzute care țin, spre exemplu, de vreme sau de leadership-ul tău. Ai un stat. Și opt pioni, doi cai, două ture și așa mai departe. Cât timp niciun pion nu o ia razna, raportat la planul tău, și nu vrea altceva decât să își îndeplinească rolul de pion, tu nu tebuie să te gândești decăt strict la planificare și strategie. Lucruri care țin de tine. Am ajuns la tabla de șah, deci a sărit până și vremea din schemă. Mai ai factori externi care să creeze neprevăzut doar dacă iei în calcul... nu știu, că cineva lovește masa și piesele cad random pe tablă. Rezolvă problema asta neprevăzută și înghite în sec.

- Bine. Vorbim despre...

- Despre cum până la un anumit punct e nevoie ca pionul să știe că e pion și va fi bine și pentru tine și pentru el: pentru că își îndeplinește scopul existenței și consideră asta important. Dar dacă începe să își redefinească scopul? Tu ce faci? Ai...

- Am înțeles. Ai...

- Apoi mai pune un alt proprietar în calcul. Cu teritoriul lui. Dar are nevoie de ceva ce doar de la tine poate lua. Însă nu vă puteți înțelege. Se declară război. Ai partea ta, cu albii să zicem, și un oponent, cu negrii. Fiecare are același tip de structură internă: aceleași roluri le au pionii și nebunii și la el, ca și la tine. Dar trebuie să profitați fiecare de slăbiciunile de strategie ale celuilalt și de slăbiciunile rolului fiecărei piese: fiecare piesă are atât o putere prin skill-ul ei, cât și o slăbiciune dacă e prinsă într-un context în care nu își poate pune în practică skill-ul. Vrei să muți calul într-o poziție din care ar atăca nebunul oponentului: tough luck, locul ăla e ocupat de un pion de al tău. Sau e păzit de o altă piesă.

- Eliza, eu tot nu știu despre ce vorbim!

- Foarte bine. E vorba despre 1. un sistem are nevoie de reguli, dar indivizii au capacitatea de a se dezvolta și în afara regulilor. Acceptă regulile, dar energia lor cere să mai fie consumată și altfel. Ce faci? Le blochezi conștiința de sine? E bine pentru sistem pe termen scurt. Pe termen lung însă poate ar fi O.K. ca toți să aibă libertate să se dezvolte după bunul plac. Chances are că se va dezvolta un nou sistem poate mai bun, sau măcar altfel și atât. Cât să spui că nu ai stagnat.

- E o variantă care presupune asumarea unei instabilități dureroase până la momentul în care s-ar stabiliza noul sistem.

- Exact! Cum e corect? Să strunești, pentru că ai o imagine de ansamblu pe care pionul și tura și nebunul nu le au? Imagine în care oricum iei în calcul binele fiecăruia: pe cât posibil, nu vrei să pierzi nicio piesă. Sau să lași libertate? Iar dacă le strunești, oricât de bine le-ai vrea tuturor, tot vei sacrifica la un moment dat un pion, sau chiar și un cal. Indivizii ăștia, pionul și calul, ar trebui să aibă conștiință de sine și să se salveze, sau doar conștiință colectivă. și să își asume sacrificiul pentru scopul final: să câștige tabăra lor?

- Păi dacă scopul final e protecția unei comunități aflate sub observația ta, ca lider, ar fi în regulă sacrificiul pentru colectiv. E situația în care consideri că ai încredere în lider că ceea ce face el face pentru binele comun. Dacă liderul nu e lider ci doar un agricultor care se gândește la el și atât, la binele propriu pentru care îi folosește pe ceilalți, atunci ar fi cel mai bine ca ăștia să capete dracului conștiință de sine și, cum ai spune tu, să își bage pula.

- Exact... spuse Eliza încet și oftând. Problema e că e dificil să știi din ce fel de sistem faci parte și ce fel de intenții are liderul. Îl poți lasă să îți dea orice fel de directivă atâta timp cât ai încredere în cauza pe care o susține, în principiile pe care le urmează și în scopul urmărit. Dar dacă nu e un lider pe care tu l-ai ales conștient și asumt, în care te încrezi, ci doar unul care te-a ales să îți dicteze pentru scopurile lui personale, atunci trebuie sa-i fuți una în coaie. Ce vreau să spun e că uneori nu știu cum poți să îți alegi liderul. Și nici măcar nu mă refer doar la președinte sau pe care profesor să îl asculți. Deși mă refer și la ei, căci doar de la ideea de sistem am pornit. Dar lideri vei avea în tot felul de situații  simple de viață. Ți-am mai spus: există muzică pe care te miști stingher, pentru că nu o simți ca fiindu-ți personală, și muzică pe care nu îți dai seama că te miști: o lași pe ea să te miște cum vrea. Pentru că ai încredere în ea, ai ales-o ca lider care te reprezintă. Eu cu mine am problema asta: care parte din mine să-mi fie lider? Și îmi dau seama că la baza problemei sunt niște elemente comune cu elemente/mecanisme deja existente în societate. Și am spus că vorbim despre un sistem care are nevoie de reguli. Ei bine, dacă îmi aleg liderul potrivit, voi avea și reguli de bun-simț pe care să le respect, fără deci să am motiv să  opun rezistență. That should make me happy to comply with any rule, right? Și ajung la 2 - despre ce mai vorbim? - despre șah. Omul este o tablă de șah. În care părți diferite din el luptă între ele, fiecare având aceleași mecanisme interne. Dar dacă nu ar mai lupta unele cu altele? Dacă si-ar uni forțele pentru o cauză comună?

- Ai avea o altă tablă de șah: cei albi și negri de dinainte ar deveni o singură echipă, echipa gri. Dar ar lupta cu alți factori, poate externi, deși nu neaparat: să spunem că ai avea un set de piese... albastre cu care ar lupta. Ar fi aceeași chestie, doar altfel.

- Da. Asta mă frustrează. Vreau un joc de șah interior care să fie ca o paralelă cu varianta aia de Monopoly în care jucătorii nu câștigă decât dacă colaborează. Nu mai știu cum îi spune, Un șah interior care să nu fie șah și în care emoționalul, raționalul, partea care supraviețuiește și partea care visează să nu fie în antiteză sau una hăisa și una cea, ci să colaboreze. În pula mea.

George așteptă puțin, știind că mai urma ceva.

- Imaginează-ți acum faza asta: mergi mult și ești dracului în pustie. Să zicem că mergi de trei ore prin pădure. Ce simți?

- Uhmmmm.. George nu se aștepta să fie nevoie să intervină. Probabil mă dor picioarele?

- Da. Poate și respiri un pic mai greu. Dar ce faci? Îți cruți picioarele și riști să rămăi în pădure? Tu ești sistemul iar picioarele niște pioni. Dar pionii ăia nu există fără sistem. Atunci nu îi cruți, mergi înainte. Și nici ei nu vor milă. Pentru că  au nevoie să ajungă undeva împreună cu întreg sistemul. Încep și brațele să ți se miște mai puternic înainte și înapoi, doar-doar să îți mai iei avânt. Situația asta mi se pare fantastică: cea în care toate elementele colaborează natural pentru întreg sistemul, îndeplinindu-și rolul de bază. Și în care, la urma urmelor, sistemul va răsplăti pionii: ieși din pădure și te vei opri, acum că a trecut greul, să îți odihnești picioarele. Când ajungi acasă te arunci pe canapea, cu picioarele ridicate pe brațul canapelei, ca ele să își revină. Ești un sistem care își prețuiește pionii. Asta vreau. Un sistem intern, incluzând aici mental, spiritual, emoțional, în care toate elementele colaborează natural pentru sistem iar sistemul are grijă de fiecare oricum. Pentru că le e tată și le e fiu lor în același timp. Și nu numai, Vreau să știu la rândul meu, sistem mic ce sunt, în ce sistem mare mă potrivesc și cum, Cu ce rol? Iar apoi spun că nu contează. Că mai important decât a mă gândi la ale mele este să folosesc paralele astea stupide ca poate-poate să înțeleg ce se întâmplă în jur. Și ce sisteme exterioare merită respectate și care altele pot fi ușor ignorate, pentru că nu funcționează după niște principi decente. De ce e important poate ca fiecare să aibă rolul lui exact definit și de la ce punct încolo e mai corect ca fiecare să aibă individualitatea lui și conștiința lui de sine ca... ca asfel, shinning his own light, să participe la sistem într-un mod care să îl reprezinte. Și eventual într-un mod în care el ar putea schimba sistemul. În ceva, sperăm, mai bun. Mai bun cum? Cum definești mai bun? Sau doar altfel? Uneori e suficient să fie doar altfel? Doar ca jocul să nu fie același la nesfârșit ci să se schimbe și astfel noi lecții să fie învățate și de sistem și de individ. Pula mea... 

George se uită la ea empatic și nu mai adăugă nimic. Știuse de la bun început că ea voia să aibă un monolog.

Amintire fără haiduci

Râdea abia respirând când se opri, uitându-se spre Eliza, și o întrebă:

- Să nu-mi spui ca nu îți mai amintești!

Se uită la el nedumerită, ridică ușor din umeri și-i răspunse ușor amuzată:

- Ca să fiu foarte sinceră, George, te ascult și nu îmi dau seama. Parțial îmi amintesc faza de care spui, pe de o parte însă parcă ar fi nouă. Mai degrabă îmi amintesc că îmi aminteam de asta cândva. Era o chestie pe care o povesteau mulți atunci, imediat ce ne-am întors de la festival. Dar... e puțin ștearsă.

- Nu pot să cred! A fost cea mai tare chestie din toată drumeția!

Încordă din sprâncene a acord:

- Până și asta știu, George! E ușor amuzant. Cred că știu ce s-a întâmplat. Fii atent! Memoria funcționează după tot felul de reguli, care probabil nu au fost încă identificate întru totul. Lista e lungă în articole și în cărți, dar cu siguranță mai sunt unele mecanisme încă neidentificate. Nu vreau să fiu exhaustivă oricum. În cazul de față, eu spun așa: pe măsură ce povestești și repovestești un lucru, începi de la o dată la alta să nu îți mai amintești ce s-a întâmplat, ci mai degrabă povestirea spusă anterior pe acel subiect. Asta știu sigur că am și citit-o undeva.

- Taci, că tu nu citești! o întrerupse pseudorăutăcios.

- Drept. Daaaar, cineva a scris despe asta iar eu nu am citit, dar știu. Să spunem că ar fi așa. Zâmbi, acceptându-i intervenția și intrând în joc. Anyway, pe măsură ce povestești, începi să uiți cum te-ai simțit atunci. Ori memoria emoțională e foarte importantă. Se narează povestea, fiecare adaugă ceva la vibe-ul ei, îl mai expui și tu pe al tău, dar pe parcurs vibe-ul pe care l-ai avut tu atunci devine în mintea ta un amestec de vibe propriu si vibe al celorlalți participanți. Ceea ce e grozav pentru comuniunea omului cu semenii lui, pe care nu îi place. Se opri puțin, vrând să testeze dacă era atent.

- E-vi-dent! spuse lung. Că nu îi place, completă rapid.

- Și se povestește și e fain iar în mintea ta povestea se reactualizează și se completează ca atmosferă și ești acolo în tot spectacolul ăla mental, dar... la un moment dat începi să uiți, în consecință, sentimentul pe care l-ai avut fix atunci. După care, daca adaugi și faptul că un timp nu mai vorbește nimeni despre asta, inclusiv tu, deci nu mai folosești respectiva informație - ca atunci când ai uitat cum se face un exercițiu cu limite, in ciuda faptului că știai la un moment dat asta foarte bine. Bine, nu vorbesc despre tine. - dacă adaugi asta devine și mai ușor să uiți. Și vine careva și încearcă să-ți amintească, câțiva ani mai târziu, dar tu asculți de ca și cum ar fi o poveste a altcuiva. Vag simți, subliniez: simți, mometul în care ai fost acolo.

O ascultă atent, dar deveni bucuros că părea a fi încheiat concluzia pe care încerca să o expună:

- Interesant ceea ce spui acolo, dar nu prea sunt de acord. Cred că mai degrabă e necesar să povestești ca să poți să nu uiți.

- Nu spun nu.

- Maaaamă, m-a întrerupt deja! și își lovi măinile de picioare.

- Hîhîhî, mă scuzi. Mai râse puțin, aruncând o privire naivă în tavan, și apoi continuă. Reactualizezi informația povestind. Dar la un moment dat, s-ar putea ca în poveste să rămână mai mult cuvintele decât emoția trăită atunci. Îți amintești întâi cum s-a povestit ultima oară, iar abia apoi cum s-a întâmplat, și astfel îți schimbi reperul. Și uiți. Așa cred că ajungi să ai chestii în minte despre care să nu mai știi sigur dacă ți s-au întâmplat ție, sau le-ai văzut într-un film, sau dacă două evenimente s-au întâmplat simultan sau la o distanță de un an între ele și așa mai departe.

- Bine, nici eu nu spun că nu ai avea dreptate, fată hăi. Dar cred că funcționăm diferit. Nu noi, aici de față, ci oamenii în general. Pentru unii nevoia de a povesti este mai mare și poate de mai mare ajutor în același timp, iar pentru alții este mai puțin importantă. Au nevoie să povestească și au și conexiunea cu emoționalul lor propriu mai puternică decât unii ca... ca tine, spre exemplu. Și povestind, nu uită cum s-au simțit, pentru că actualizează pe deplin de fiecare dată. Iar dacă își amintesc ce au povestit ultima dată, își amintesc cum s-au simțit când au povestit, iar cum s-au simțit când au povestit e fix cum s-au simțit când au trăit respectiva chestie. Problema cred că nu este de povestit în sine, ci de capacitatea de a simți. Iar pentru alții... a povesti și a reține cuvintele și momentele punctate în povestire e o problemă, pentru că le deviază puțin atenția de la cum s-au simțit. Treptat, dar... eficient, să spunem. Orișicum, la fel cum a reciti articole pe o anume temă te face să te reconectezi la acea informație, la fel a povesti un eveniment, te face să te reconectezi la el. Cred că de fapt problema ta, în cazul de față, e că ce spuneam eu acum s-a întâmplat acum vreo șase-șapte ani. E pur și simplu o problemă de timp. Plus una de conectare la fapte mai mult decât la emoții.

Oftă puțin a nehotărâre.

- Ai și tu dreptate... actualizarea e importantă. Cum simți depinde de dezvoltarea ta emoțională. Povestitul e ca recititul... făcea în fapt o recapitulare pentru ea, pentru a reuși să tragă linie și să se oprească la o concluzie. Mdaaa... bine. Oricum, am o problemă legată de a-ți aminti. Asta e de fapt ideea. Și în fapt nu are probabil nicio legatură cu povestitul, ci cu retrăitul. Asta însemnând nu a repeta un același eveniment, ci a trece repetat prin evenimente similare, cu emoții similare. Mi-am dat seama că am început să uit răbdarea. Și puțin empatia. Și puțin ascultatul. Și nu știu cum să îmi amintesc toate astea. Știu sigur că trebuie să îmi amintesc cum se simțeau toate astea.

- Se simțeau nasol. Le era frig și foame. Și când spun asta, încerc să spun că mie îmi este frig și foame. Ce-ar fi să dai drumul la calorifer naibii iar eu să verific ce ai în frigider.

Privi în gol  rămasă pe ideea ei, și ignorându-l intenționat.

- Cred că de fapt nici măcar nu e o chestiune de memorie. Ci de unde îți pui atenția în fiece moment. Pe exterior și pe cum filtrezi ceea ce vine din exterior, sau pe interior, un interior care încearcă să ignore exteriorul. 

- Îhhmmmmm! spuse lung și intrigat, facând-o pe Eliza să devină atentă la ce avea de adus ca și observație. Cam cum mă ignori tu acum! și deschise frigiderul. Maaaamă, ai bere.

Dădu din umeri amuzată.

- Da, am bere. Știi cum se spune, o casă nu e casă dacă nu ai pâine și bere iar oamenilor nu le vine să se descalțe după ce îți trec pragul. Și na, nu am pâine și nu ai fi primul om care nu s-a descălțat, dar măcar am bere. 

- Ține, cheers!

De la roșu la violet

by Cătălina Ababei

- Nu are importanță! 

De câte ori Ouroboros vorbea, Vulcanus voia să adauge în față un „poate”.

- Poate.

- Nu are. Totul este recirculat, totul se schimbă și ai spune că este important... dar ce importanță are dacă e trecător? Important e doar procesul tranziției.

- E foarte neimportant procesul tranziției dacă punctele intermediare nu sunt importante.

- Ești foarte prezentă, nu-i așa? spuse Ouroboros intrigată.

- Important este doar să fii atent la ce faci atunci când faci. Ai un scop și îl umărești cu consecvență.

- Mă pierd. Viața este o cărare pe care mergi și tot îți vine să te avânți în dreapta și în stânga prin pădure să culegi flori. Urmărești cărarea, dar pe ocolite.

- Asta ți-e problema. Ieși de pe cărare până când uiți de ea. Ajungi la mama naibii în pădure, lângă un lac, te oprești și privești lebedele. Vorbea apăsat, a supărare. Frumos, n-am ce zice. Dar după te întrebi unde și cine ești și nici măcar nu știi de ce. Cum de ce? Ai plecat de pe cărare. Viața nu e pentru trăit la întîmplare.

- Sunt perfect de acord, o întrerupse Ouroboros, deși se putea și fără rimă. A ba nu, e mai bine cu rimă! Revenind, în același timp nu sunt de acord. Să pierzi cărarea înseamnă să nu mai ajugi la oraș, decât poate prea târziu și plin de confuzie. Just. Dar poate ajungi în alt oraș decât cel pe care credeai că trebuie să-l cauți. Cum poți fi sigur că știi cu adevărat unde trebuie să ajungi? Poate de fapt nu poți descoperi decât din mers. Fiind atent la luminișurile pe lângă care treci. În fiecare poți să descoperi ceva ce te schimbă. Îți redefinești scopul pe drum. Nu poți ști că îl poți ști din start.

- Fii atentă, Prinde-Fluturi, îi spuse și-i așeză o mână pe umăr, ce spui tu nu înseamnă redefinire. Înseamnă să nu ai scop.

Ourobos se uită puțin speriată în propria-i minte la auzul cuvintelor. Își dădu brusc seama că știa asta deja dar evitase să își spună. Vulcanus era mulțumită de sine. Îi clătină sistemul. Asta era marea ei bucurie de altfel: să producă efecte.

- Sunt oameni care trăiesc pentru a produce. Trebuie să vezi ceva clar ieșind din mâna ta, vor spune. Și oameni făcuți pentru a contempla procesul. Ouroboros își mai reveni puțin. În fond și la urma urmei viața e o spirală, nu? Am mai vorbit despre asta doar. E o spirală tocmai pentru că în timp ce o forță produce, o alta redirecționează. O forță e concentrată în fix punctul pe care îl creează. O alta contemplă posibilitățile următoare. Una produce, una se bucură. Nu e niciuna greșită. Se susțin reciproc fără a ști asta. Dar în tot timpul ăsta se ceartă pentru a demonstra că doar una are dreptate.

- Fără coerență nu ajungi nicăieri!

- La fel și fără incoerență. Prin coerență poți foarte bine să stai pe loc. 

- Prin incoerență produci haos și atât!

- Haosul e făcut din mici insule de organizare. Dacă ar fi toate organizate în același fel, ar fi ordine perfectă. Dar nu s-ar întâmpla nimic. Fără haos nu se întâmplă ni-mic! spuse accentuând silabele. Uneori trebuie doar să fugi în continuu după propria coadă și să nu o prinzi niciodată. Dacă o prinzi e doar pentru a repeta lucrurile. Să treci din nou prin tine de la coadă la cap. Dar  altfel. Pentru că ai impresia că știi unde vrei să ajungi dar de fapt nu poți ști.
- Vezi tu... și organizarea e făcută din mici insule de haos. Să spunem că accept haosul, Cuvâtul cheie rămâne oricum însă ”organizare”. 

Ana nu mai înțelegea. Oricât ar fi fost de prezentă nimic nu se lega. Oricât ar fi fost de absentă nimic nu era greșit. Își dădea cu stângul în dreptul căutând să se hotărască. Avea nevoie de un scop și în același timp nu avea nevoie de niciunul. Iar în tot timpul ăsta se străduia să pară că are de fapt ochii deschiși.

- Provocarea Cătălinei: scrie o poveste după imagine! -

Să adăugăm și o piesă:

Man on the moon

- Mergeam având în continuu senzația că persoana din spate îmi era parteneră de drum. Avea același pas cu al meu și se menținea la o distanța constantă. Nu plecasem împreună, dar deja era în urma mea de minute bune și îmi puteam imagina cum arată: o femeie la 35-40 de ani, 1.65, vreo 70 kg, tocuri groase, geacă de piele puțin uzată și pantaloni tip costum care făcuseră genunchi puțin. Unii oameni îți pot fi parteneri de drum fără să fii conștient de asta și fără să îi alegi.

- Da... cred că pe cei mai importanți ”parteneri de drum” nu mi i-am ales, doar mi-au ieșit în cale și deodată mi-am dat seama că au rămas acolo. 

- Exact. Cunoști un om în mod neașteptat în nu-știu-ce împrejurare. Nu îți dai seama din prima că va rămâne acolo. Deodată, după un timp, realizezi că ți-a devenit ”partener de drum”, fără să fi existat vreodată vreo invitație ”la plimbare” din partea vreunuia dintre voi. Ilinca se opri puțin iar privirea îi fugi în sus, părând că își amintește ceva. Nu te-am întrebat dacă ai văzut eclipsa.

Petru dădu din cap a ”nu” și a lipsă de interes.

- Nici nu îmi propusesem să o văd. A fost înnourat oricum, nu are sens să mă întrebi.

- S-a ghicit puțin din spatele norilor. Se vedea că e doar o bucată de soare în spatele lor la un moment dat. În fine, nici eu nu am văzut-o decât în poze. Și live pe net. Cine nu are viață, să facă rost de ea online. Anyway, a fost fain un moment anume.

- Așa...

- Un moment în care soarele, acoperit parțial de lună, avea fix forma unei luni în seceră. Înțelegi unde bat?

- Ceva cu forme...

- Era echinoctiul, da? Una dintre cele două zile din an când ai în mod egal soare și întuneric. O zi de echilibru și care instigă la echilibru. Și fix în ziua aia am văzut soarele devenind lună. Simbolul patern luând forma celui matern, cunoașterea realității și cunoașterea magică ajungând să își schimbe forma între ele. E un fel de schimb intercultural între soare și lună. Rezultatul e un punct de echilibru. De la care pornești înapoi în dezechilibru. Bine, fără conotații negative. 

- Bine, dar există și zei lunari și zeițe solare. Asta cu maternul și paternul nu ține.

- Foarte bine, există și inversul variantei spuse de mine. Schimbul rămâne, doar se schimbă sensul.

- Fie.. și cum e cu dezechilibrul ăsta?

- Păi intri în perioada în care soarele e mai puternic. E o perioada propice cunoașterii, acțiunii în exterior, de accent pe extraversie mai degrabă decât pe introversie, de accent pe creație și acțiune practică.

- Păi mai e un echinocțiu în an. Și îi urmează.. scăderea intensității soarelui.

- Da. După echinocțiul de toamnă urmează perioda propice introversiei, cunoașterii magice și.. an appropriate time for learning how to let go of stuff. Nu găsesc un echivalent bun în română for ”letting go„.

- Și totuși când e echinocțiu de primăvară la noi, în sud e cel de toamnă...

- Da, fiecare cu alt ritm. E necesar pentru ca totul să rămână într-un oarece echilibru: când se întâmplă ceva într-o parte, se întâmplă opusul în alta. Spun ”oarece echilibru” pentru că va fi mereu un echilibru imperfect care de fapt să asigure contuitatea luptei între alb și negru, zi și întuneric.

- Tu știi că vorbești degeaba?

- Foarte posibil, nu zic ”nu„..

- Vorbești degeaba, pentru că stai să te gândești la echilibrul din natură și la cum ar trebui să se reflecte în noi, în timp ce rușii fac exerciții militare de amploare. Cât te chinui tu să înțelegi Universul, se întâmplă realitatea. Iar ei nu-i pasă de soare și de lună și de spirit. Dacă vine războiul la ce o să te mai gândești?

- Poate totuși vine pacea...

Dimineața, marea...

Dimineața, marea era agitată. Valurile se umflau treptat, unul mai tare ca altul, apoi se spărgeau în mii de stropi haotici când digul le punea piedică. Un val mai molcom, apoi unul mai puternic și după un oarece șir urma unul care parcă aduna în el energia tuturor celor de dinainte plus încă puțin. Viguros și hotărât, se întâlnea cu pietrele într-o explozie albă. Nici măcar nu era nervos. Doar consuma energii care prea se adunau una peste alta până ce nu mai incăpeau în aceeași mare.
- Te-ai supărat?
- Nu, dar am nevoie să mă consum.
- Să te consumi?
- Sau... să mă pun în ordine.
- Credeam că ești mereu în ordine. Fiecare strop își găsește locul singur.
- Eeeii... în parte și-l găsește singur. În parte are nevoie de un imbold. Nu pot sta toți stropii împreună fără ca suma lor să aibă ceva de spus.

Dimineața, ea era agitată. Se uita la mare și nu înțelegea cum de îi răspunde.

- Ce ai visat aseară, oare? Ce gânduri nu ai mai putut ține sub control?
Iar marea îi șoptea:
- Eeeeii... am mai vorbit despre asta noi...

Spre amiază, marea se liniștea pe nesimțite iar soarele devenea tot mai mângâietor. Ba chiar, marea și soarele deveneau una. Nu înțelegea cum era posibil, dar era soare în apă și, ca urmare, apă în soare. Era atâta lumină în apă și pe luciul ei, încât soarele și apa desigur fuzionaseră. Un echilibru delicat din care se evapora liniște. Ea își așeza gândurile unul căte unul, le cumințea pe cele revoltate, clarifica motive, scopuri, amintiri, netezea colțurile fiecărei idei și emoții care îi înțepau sufletul. Cu puțin realism, inimă și contemplare, până la finalul zilei în ea totul era pace. Suma ei stârnea valuri și tot suma ei le liniștea. Totul era clar, nu mai era nevoie de explicații și de circumstanțe atenuante. Înțelegea totul, accepta totul și găsea în toate straturile ei numai senin. Putea veni apocalipsa, iar ea o îmbrățișa cu inima ușoară. ”În noi toți vine apocalipsa de câteva ori în viață. E timpul uneori să acceptăm schimbări majore. Întâi totul se dărâmă, apoi construim peste. Întâi apocalipsa, apoi renașterea. De ce n-ar veni o apocalipsă și pentru societate și Pământ? O fi necesară. Ceva nou se cere instaurat după.” Ea era împăcată. Iar marea era liniștită.

Apoi urma somnul de noapte. Iar dimineața, marea era agitată...