Amintire fără haiduci

Râdea abia respirând când se opri, uitându-se spre Eliza, și o întrebă:
- Să nu-mi spui ca nu îți mai amintești!
Se uită la el nedumerită, ridică ușor din umeri și-i răspunse ușor amuzată:
- Ca să fiu foarte sinceră, George, te ascult și nu îmi dau seama. Parțial îmi amintesc faza de care spui, pe de o parte însă parcă ar fi nouă. Mai degrabă îmi amintesc că îmi aminteam de asta cândva. Era o chestie pe care o povesteau mulți atunci, imediat ce ne-am întors de la festival. Dar... e puțin ștearsă.
- Nu pot să cred! A fost cea mai tare chestie din toată drumeția!
Încordă din sprâncene a acord:
- Până și asta știu, George! E ușor amuzant. Cred că știu ce s-a întâmplat. Fii atent! Memoria funcționează după tot felul de reguli, care probabil nu au fost încă identificate întru totul. Lista e lungă în articole și în cărți, dar cu siguranță mai sunt unele mecanisme încă neidentificate. Nu vreau să fiu exhaustivă oricum. În cazul de față, eu spun așa: pe măsură ce povestești și repovestești un lucru, începi de la o dată la alta să nu îți mai amintești ce s-a întâmplat, ci mai degrabă povestirea spusă anterior pe acel subiect. Asta știu sigur că am și citit-o undeva.
- Taci, că tu nu citești! o întrerupse pseudorăutăcios.
- Drept. Daaaar, cineva a scris despe asta iar eu nu am citit, dar știu. Să spunem că ar fi așa. Zâmbi, acceptându-i intervenția și intrând în joc. Anyway, pe măsură ce povestești, începi să uiți cum te-ai simțit atunci. Ori memoria emoțională e foarte importantă. Se narează povestea, fiecare adaugă ceva la vibe-ul ei, îl mai expui și tu pe al tău, dar pe parcurs vibe-ul pe care l-ai avut tu atunci devine în mintea ta un amestec de vibe propriu si vibe al celorlalți participanți. Ceea ce e grozav pentru comuniunea omului cu semenii lui, pe care nu îi place. Se opri puțin, vrând să testeze dacă era atent.
- E-vi-dent! spuse lung. Că nu îi place, completă rapid.
- Și se povestește și e fain iar în mintea ta povestea se reactualizează și se completează ca atmosferă și ești acolo în tot spectacolul ăla mental, dar... la un moment dat începi să uiți, în consecință, sentimentul pe care l-ai avut fix atunci. După care, daca adaugi și faptul că un timp nu mai vorbește nimeni despre asta, inclusiv tu, deci nu mai folosești respectiva informație - ca atunci când ai uitat cum se face un exercițiu cu limite, in ciuda faptului că știai la un moment dat asta foarte bine. Bine, nu vorbesc despre tine. - dacă adaugi asta devine și mai ușor să uiți. Și vine careva și încearcă să-ți amintească, câțiva ani mai târziu, dar tu asculți de ca și cum ar fi o poveste a altcuiva. Vag simți, subliniez: simți, mometul în care ai fost acolo.
O ascultă atent, dar deveni bucuros că părea a fi încheiat concluzia pe care încerca să o expună:
- Interesant ceea ce spui acolo, dar nu prea sunt de acord. Cred că mai degrabă e necesar să povestești ca să poți să nu uiți.
- Nu spun nu.
- Maaaamă, m-a întrerupt deja! și își lovi măinile de picioare.
- Hîhîhî, mă scuzi. Mai râse puțin, aruncând o privire naivă în tavan, și apoi continuă. Reactualizezi informația povestind. Dar la un moment dat, s-ar putea ca în poveste să rămână mai mult cuvintele decât emoția trăită atunci. Îți amintești întâi cum s-a povestit ultima oară, iar abia apoi cum s-a întâmplat, și astfel îți schimbi reperul. Și uiți. Așa cred că ajungi să ai chestii în minte despre care să nu mai știi sigur dacă ți s-au întâmplat ție, sau le-ai văzut într-un film, sau dacă două evenimente s-au întâmplat simultan sau la o distanță de un an între ele și așa mai departe.
- Bine, nici eu nu spun că nu ai avea dreptate, fată hăi. Dar cred că funcționăm diferit. Nu noi, aici de față, ci oamenii în general. Pentru unii nevoia de a povesti este mai mare și poate de mai mare ajutor în același timp, iar pentru alții este mai puțin importantă. Au nevoie să povestească și au și conexiunea cu emoționalul lor propriu mai puternică decât unii ca... ca tine, spre exemplu. Și povestind, nu uită cum s-au simțit, pentru că actualizează pe deplin de fiecare dată. Iar dacă își amintesc ce au povestit ultima dată, își amintesc cum s-au simțit când au povestit, iar cum s-au simțit când au povestit e fix cum s-au simțit când au trăit respectiva chestie. Problema cred că nu este de povestit în sine, ci de capacitatea de a simți. Iar pentru alții... a povesti și a reține cuvintele și momentele punctate în povestire e o problemă, pentru că le deviază puțin atenția de la cum s-au simțit. Treptat, dar... eficient, să spunem. Orișicum, la fel cum a reciti articole pe o anume temă te face să te reconectezi la acea informație, la fel a povesti un eveniment, te face să te reconectezi la el. Cred că de fapt problema ta, în cazul de față, e că ce spuneam eu acum s-a întâmplat acum vreo șase-șapte ani. E pur și simplu o problemă de timp. Plus una de conectare la fapte mai mult decât la emoții.
Oftă puțin a nehotărâre.
- Ai și tu dreptate... actualizarea e importantă. Cum simți depinde de dezvoltarea ta emoțională. Povestitul e ca recititul... făcea în fapt o recapitulare pentru ea, pentru a reuși să tragă linie și să se oprească la o concluzie. Mdaaa... bine. Oricum, am o problemă legată de a-ți aminti. Asta e de fapt ideea. Și în fapt nu are probabil nicio legatură cu povestitul, ci cu retrăitul. Asta însemnând nu a repeta un același eveniment, ci a trece repetat prin evenimente similare, cu emoții similare. Mi-am dat seama că am început să uit răbdarea. Și puțin empatia. Și puțin ascultatul. Și nu știu cum să îmi amintesc toate astea. Știu sigur că trebuie să îmi amintesc cum se simțeau toate astea.
- Se simțeau nasol. Le era frig și foame. Și când spun asta, încerc să spun că mie îmi este frig și foame. Ce-ar fi să dai drumul la calorifer naibii iar eu să verific ce ai în frigider.
Privi în gol  rămasă pe ideea ei, și ignorându-l intenționat.
- Cred că de fapt nici măcar nu e o chestiune de memorie. Ci de unde îți pui atenția în fiece moment. Pe exterior și pe cum filtrezi ceea ce vine din exterior, sau pe interior, un interior care încearcă să ignore exteriorul. 
- Îhhmmmmm! spuse lung și intrigat, facând-o pe Eliza să devină atentă la ce avea de adus ca și observație. Cam cum mă ignori tu acum! și deschise frigiderul. Maaaamă, ai bere.
Dădu din umeri amuzată.
- Da, am bere. Știi cum se spune, o casă nu e casă dacă nu ai pâine și bere iar oamenilor nu le vine să se descalțe după ce îți trec pragul. Și na, nu am pâine și nu ai fi primul om care nu s-a descălțat, dar măcar am bere. 
- Ține, cheers!