Clișeu fără tablă de șah

- Nu știu cum să-ți explic... m-am simțit brusc blocată. Mi se părea că sunt în fața unei bariere. Iar în spatele barierei eram tot eu. Eu uitându-mă la mine și ținând bariera aia închisă, ca să nu pot înainta.
- Deci... erai pe-o bancă într-un parc și în loc să te uiți la porumbei, frunze câzând din copaci și bărbați, tu te vedeai tot pe tine. Cam egocentrist, nu crezi?
- Hai, măi, ăsta e un moment bun să mă iei în serios! Tocmai - paradoxal oarecum - nu e egocentrist deloc. Pentru că nu eram eu pentru mine, ci eu contra mine.
- E clișeic. Și faptul că erai „contra” și nu ”pentru” nu face această... acest ”eveniment”, să spunem, mai puțin egocentric. În centrul întregii acțiuni erai tu. Deci e egocentric. Sau egocentrist? Cum e corect?
- Ai dreptate. Dar faptul că ai dreptate nu mă ajută în secunda asta cu nimic.
- ?
- Pentru că îndepărtezi discuția de la ideea pentru care am pornit-o! Dacă eu îți vorbesc despre proprietățile laptelui, iar tu începi să-mi spui unde ciobanii îs mai blânzi cu vacile lor pe lumea asta, simplul fapt ca laptele, vaca și ciobanul au o legătură unii cu alții nu înseamnă că noi vorbim despre același lucru. Îmi dai voie să continui? 
- Ok.
- E egocentric poate, dar vreau să ții ”vaca„ în afara discuției puțintel.
Se opri și privi în gol căutându-și firul logic al gândurilor. Și îi era greu să-l găsească, pentru că de fapt nici ea nu știa foarte bine ce vroia să spună. Dar vroia să spună neaparat.
- Uite ce e, Dana, mi-am dat seama că există undeva în subconștientul meu o egală dorință de schimbare și o egală rezistență la schimbare. E ceva inerție în mine care face o parte din mine - să-i spunem X - să fie nemulțumită de schimbare. De fapt... nici măcar ”nemulțumită” nu e cuvântul potrivit. Se simte jignită și atât. Ignorată. Uitată. Nu știu exact. Sau încăpățânată și atât, poate. Partea cealaltă - să-i spunem, total aleatoriu, H! - hahaa, ai crezut că o să spun Y! Și se uită la ea râzând, asta parcă dându-i curaj să continue. H e OK cu schimbarea. În sfârșit! Parcă-parcă începe să miște. Parcă s-a prins că mișcarea generează mișcare iar statul generează stat. Parcă înțelege că trebuie să se mențină într-o continuă mișcare - chiar și ”agale” - doar ca să nu se oprească de tot!
- Mișcare pentru ce?
- Off... să zicem așa... dacă vrei să te dai în scrânciob tare-tare, cineva trebuie să-l împingă continuu și puternic, nu? Dacă vrei să se oprească: ori trebuie prins puternic și oprit, ori trebuie lăsat în voia lui, fără ”motor” care să-l alimenteze. Și dacă nu-l mai împinge nimeni, se oprește singur. Înțelegi?
- ?
- Se oprește de tot. Dacă însă e împins încetișor, dar constant, scrânciobul se tot leagănă. Nu tare, dar se leagănă. Măcar nu stă. Eiii, H pare ”echipat” și pregătit pentru schimbare, adică pentru mișcare. Schimbare care începe deci cu o mișcare ”agale”, dar constantă. Asta nu înseamnă neaparat că până acum a stat. Știi?
- Nu... îi răspunse dând din umeri, înțelegând că Sara voia oricum să explice mai departe. Nu avea sens să încerce să răspundă altceva...
- Uneori și să faci mereu același lucru înseamnă să stai. E ca și cum lași scrânciobul să se legene în voia lui. Inevitabil, la un moment dat se va opri. H e pregătit deci să se miște, chiar dacă nu știe clar încotro. Pentru că doar așa instigă la mai multă mișcare, în loc să instige la oprire. Daaar... dar l-a descoperit accidental pe X. Nu știa că mai e acolo. Știi ce-a făcut X? A avut grijă să întârzii azi la interviu. Eram așa nervoasă pe drum - nici nu-ți imaginezi! Se întâmplau zeci de chestii mici care, în ciuda faptului că mă grăbeam - ca tot omul care se grăbește - făceau ca timpul să treacă împotriva mea. Chestii mici: te speli pe dinți și - așa cum nu ți s-a întâmplat decât de două ori în viață, cel puțin după ce se consideră că ai învățat să mânuiești periuța - îți zboară pastă de dinți fix pe cămașă. Și te-ai gândit trei zile până ai ales cămașa aia pentru interviu!
- Și acum trebuie s-o schimbi.
- Exact! Apoi nu-ți găsești șosete care să fie din aceeași pereche și nici măcar pantofii. Care pantofi? Fix ăia pe care îi porți mai des și pe care în mod normal ar trebui să-i găsești cel mai ușor. Înțelegi?
- Înțeleg că ți s-au întâmplat chestii ca în comediile simpluțe model Stan și Bran, dar fără Stan și Bran, deci mai proaste.
- Doar că e o comedie în care joacă X și H. Și că e o comedie care nu e comedie. Iar X știe ce face... faptul că s-a pătat cămașa, că nu erau de găsit pantofii și până și faptul că trei tramvaie din patru mergeau la depou - toate astea nu sunt un accident. Pe toate le-a făcut X! 
- X....
- Da! Și H a rămas puțin șocat. Credea că X e în hibernare. Poate chiar mort. Dar nu e.
- Nu văd ce treabă are X cu tramvaiul...
- Crede-mă că nici eu nu știu, dar sigur are! Tot din cauza lui nu a ajuns tramvaiul la timp. Asta face lucrurile și mai ciudate...
- Bine, bine... și cum a fost la interviu? 
- Hm?... Asta nu e important. Adică e, dar nu chiar la fel de important. Să spun acum de interviu e.... e ca și cum ai vorbi despre ce vei face cu banii câștigați la un pariu pe o cursă de cai înainte să fie gata cursa. Înainte să se vadă care cal e mai eficient.... de fapt, înainte ca cineva să antreneze caii... Deci, zi-mi... cum se împacă H și X?
- Cum se împacă? Te duci la doctor. Sau la preot. Deși momentan pare că te duci naibii și atât.

Karma Police

- Ăștia-s Radiohead, nu?
- Da, Karma Police.
- Bună piesă. Și mai desfăcu o doză de bere.
- Bună și treabă cu karma în general.
- Adică?
- Păi... e o idee bună...
- A cui?
- Nu știu. A Universului. A conștiinței colective. A... mă-sa, nu știu exact, dar e o idee bună.
- Idee bună pentru ce?
- Tu vrei să mă închizi azi, nu?
- Nu, vreau să înțeleg la ce te referi. Să văd dacă te referi la ce m-aș referi eu dacă ar fi să fac o astfel de referire pe marginea acestui subiect. 
- Și la finalul argumentării mele vrei și niște referințe?
- Da. Și încă o doză. Sper că mai sunt. Deci?
- Păi, e cam așa. Am încercat eu să înțeleg și am ajuns la concluzia următoare: Ion - iar acest personaj va fi cu siguranță rănit până la finalul acestei povești - e un tip cam antipatic. Uite, spre exemplu astăzi a țipat la maică-sa. Și a mințit o fată cum că îi pasă. Apoi s-a dus la alta. Putea să-i spună din start că nu îi pasă.
- Stai, nu-mi place povestea. Dai în neamul meu. Hai să vorbim despre Geta, nu despre Ion. Hai să fie Geta antipatică.
- Hai să fie personajul nostru principal un dinozaur. Au și dispărut, deci fie cum o fi, n-au cum să fie supărați de situație. Nu, continui cu Ion, nu mă bruia. Ion s-a purtat aiurea. Poate nici nu și-a dat seama că a făcut asta. și tocmai aici e problema: nici măcar nu poate înțelege unde și de ce a greșit. Știi, când copiii se joacă și unul e lovit, celălalt îi spune: ”Dacă ai păți și tu la fel?” Eventual continuă ăștia: ”Na, fă-mi și mie...” E un fel de a echilibra situația, e un fel de a se scuza și e mai ales un fel de a înțelege.
- Da, și dacă copilul lovit e la fel de nasol ca vinovatul, chiar îi dă una înapoi.
- Exact. Iar vinovatul înțelege ce a făcut și de ce e nasol. ”Băi, mă doare! Și nu e confortabil sentimentul.”
- Reformulează, copilul din poveste cred că e prea mic să cunoască cuvântul ”confortabil”.
- Copiii de azi sunt mai deștepți ca noi uneori. Mă rog, copilul înțelege de ce a fost aiurea gestul lui în momentul în care îl resimte și el. La fel este cu Ion al nostru. S-ar putea să fie sau să nu fie conștient de efectele comportamentului lui. Și s-ar putea să nu înțeleagă prea curând. Așa că următoarea viață îi rezervă o lecție, îi rezervă o situație prin care el să ajungă în locul tipei sau al maică-sii. Ca să înțeleagă.
- Mda... 
Un minut de tăcere și reflecție.
- Păi și pentru ce să înțeleagă?
- Pentru o eventuală armonie socială. Peste n-șpe încarnări.
- Și de ce să nu înțeleagă în viața asta?
- Poate să înțeleagă și în asta, nu mă înțelege greșit. Sunt mai multe tipuri de karma: personală, individuală și colectivă. Sau așa ceva. Cea personală e legată de lecții pe care le înveți rapid, în viața curentă. Cea individuală e legată de ce înveți de-a lungul mai multor vieți. Pentru că uneori nu îți ajunge un singur volum ca să termini un roman. Nu poți aglomera un singur volum cu prea multe lecții, întâmplări, gânduri, emoții. Ar trebui să îl închei trimițându-ți personajul în ospiciu. Așa, îi dai un pic de timp să ”mestece”. Îi dai și al doilea volum. Mai uită chestii. Așa rezistă mai bine altora noi. Nu poate trăi cu prea multe dureri adunate. O să adune destule poate, dar toate din decursul a trei vieți ar fi prea greu de trăit într-una singură. În fine, și karma colectivă o ignorăm momentan, complică prea mult lucrurile.
- Deci... karma e un fel de a le da tuturor șansa să înțeleagă niște lucruri prin experiența personală. Pentru că uneori nivelul propriu de empatie nu-i ajută să înțeleagă doar uitându-se la chestiile prin care trec alții din cauza lor, sau poate din cauza altora. Și karma acționează într-un anume ritm, oarecum.
- Da. Ăsta e un element esențial: experiența personală. Al doilea e că uneori nu poți învăța toate lecțiile odată. Când înveți pentru un examen o noapte întreagă s-ar putea chiar să știi niște lucruri la final. Dar nu le știi pe termen lung, nu e un tip de a învăța constructiv. Dacă înveți mai multe dar în mai mult timp, s-ar putea ca studiul să fie chiar eficient. Așa că s-ar putea să fie nevoie de mai multe vieți ca să înțelegi niște lucruri.
- Păi și așa nu uiți de la o viață la alta? Ce rost are? Că le înveți repede și le uiți sau că le înveți încet dar mori și în consecință le uiți nu e același lucru?
- Mmmnu. Nu. Din două motive. Primul e că nu uiți de fapt de la o viață la alta. Conștientul tău nu e, să spunem așa, conștient de ele. Dar subconștientul e. Și o să lucreze într-o măsură mai mică sau mai mare cu lecțiile alea. Funcție de ce se activează în el și când - că știe cam multe ca să poată accesa toată informația odată și să o transmită subtil conștientului deodată.
- Mhhmmm.....
- Asta e ca și atunci când cineva te întreabă: ”Știi bancul cu iepurașul și cu ursul?”. Iar tu stai și te gândești oleacă și spui: ”Nu sunt sigur...”. Și apoi începe: ”Păi erau ursul și iepurașul la pescuit când, ce să vezi? Au prins un peștișor de aur.” Iar tu brusc îți amintești: ”Aaa, gata, îl știu: când ursul vrea multe ursoaice și iepurașul își bate joc de urs. Iepurașii nu sunt niște inocenți.” Ideea e că tu îți amintești lecțiile alea funcție de contexte potrivite pentru ele. Și or fi și mai multe situații în care îți amintești, dar aici îmi dau și eu cu presupusul oricum, și nu pot să-mi dau cu presupusul prea mult....
- Na, ce zici tu seamănă cu ideea de ”deja-vu”, deci are oleacă de sens, ajunge la un concept deja popular.
- Da. Nici nu mi-am dat seama. Îhm, îmi place paralela.
- Și al doilea motiv?
- Al doilea? Stai să-mi amintesc unde vroiam să ajung... Aa, motive pentru care înveți în mai multe vieți. Al doilea motiv e că uneori înveți niște lucruri greșit. Iar ca să le înveți corect s-ar putea să fie nevoie să uiți tot ce ai învățat. Știi cum e mai ușor să rezolvi tu o problemă direct decât să corectezi o rezolvare greșită? Trebuie să te detașezi total de un adevăr curent, sau ceea ce crezi tu că e un adevăr - deși nu e - ca să poți găsi ușor și eficient varianta corectă.
- Asta e teoria aia cu ”You have to unlearn everything in order to create something new.” Știi copilul ăla autist care vorbea despre cum a înțelege cu adevărat forța de gravitație se leagă de a nu ști ce au spus alții despre ea? Pentru că anumite informații sunt utile pentru a construi pe ele, în timp ce altele te blochează de fapt din a vedea într-un mod nou lucrurile. Iar acel mod nou chiar e necesar.
- Da, da. Modul ăla nou s-ar putea să fie mai corect de fapt. Au fost oameni care au crezut că niciodată nu s-ar putea construi aparate de zbor. Drept pentru care ei înșiși nu și-ar fi bătut vreodată capul cu asta. Și au fost alții care nu au văzut limitele în privința zborului. Drept pentru care azi se zboară.
- Dar câțiva au murit încercând.
- Da... Însă chiar și așa, până la urmă s-a putut zbura. Cineva trebuia doar să vadă altfel lucrurile, să nu fie limitat de lecțiile și cunoștințele clasice despre zbor.
- Într-o zi o să mergem pe apă.
- Sincer, aș băga mâna în foc că o să facem asta.
- Haha, good one.
- Anyway, uneori ceea ce înveți nu uiți defel, iar alteori tocmai asta e ideea, să uiți ca să poți reînvăța, dar corect.
- Bun... dar am o problemă....
- Doar una?
- Una momentan. Karma e mereu legată de a învăța lucruri noi în sfera Binelui. E un mecanism util pentru ca oamenii să devină mai Buni, ca totul să se îndrepte către Bine. Corect?
- Da.
- Păi dacă lumea e duală, un amestec destul de neomogen de Bine și Rău, nu există și o karmă a Răului? O contra-forță care să încerce să miște lucrurile în direcția opusă?
- Aham.... Good point. Sau dimpotrivă. Gata, am obosit. Hai să schimbăm formația, nu vrei?
- Un Johnny Cash, ”Hurt”...

Oameni

Unii oameni te fac la psihic fără să spună nimic, fără sa facă nimic. Le simți prezența în același spațiu cu tine într-un mod total incontrolabil. Uneori poate fi o persoană care pur și simplu contează. Și nu contează că e tocmai în celălalt colț de cameră şi că mai sunt poate câţiva sau câteva zeci de oameni în încăpere, îi simți constant prezența chiar fără să te uiți spre colțul cu pricina. Orice ai face, senzația nu dispare și îți acaparează gânduri sau mișcări, în variate procente. 
Alteori e o persoană care pur și simplu se întâmplă să fie în același loc cu tine, fără vreo altă legătură. Nu o  ştii de nicăieri. Cum e bătrâna asta: stă la o masă într-un colț, fără nimic în față. E bine îmbrobodită, deși a dat primăvara afară. Are atâta bătrânețe și totuși inocență pe chip, de neimaginat. Și chipul ăla de om simplu și umil. Umil nu în sensul de om slab și umil,  ci de om demn și umil, pur și simplu fără pretenții, fără așteptări grabnice. Și nu face nimic și totuși îi simt prezența și îmi tot fuge coada ochiului spre ea. E un moment dintr-ăla în care mă întreb dacă ar fi O.K. să-i cumpăr ceva din patiserie: dacă de asta are nevoie, sau de fapt gestul ar jigni-o. Vrea sa fie lăsată să se odihnească puțin pe scaun sau speră de fapt în atenția cuiva? Și apoi, dincolo de oamenii care te fac la psihic inocenți, există oameni buni. Cât m-am întrebat eu ce ar trebui și ce aș putea să fac, un domn i-a pus în față o cafea și un pateu. Fără să-i fi cerut nimeni nimic. Aham, deci e o idee bună să intervii: bătrâna a primit bucuroasă. În următoarele 10 minute o altă bătrână îi oferă și ea ceva. Eh, puțin prea religios gestul poate ("Să zici bogdaprosti!"), dar parcă nu părea făcut doar de dragul mântuirii, ci pentru că îi păsa. Da... o patiserie de oameni simpli în care oamenii ăștia simpli fac repede un gest pentru cineva mai simplu decât ei... fără să li se ceară nimic...

Mâine

A fost odată ca niciodată o zi în care exista un Mâine. Era credibil, realist și pregătit să intre în scenă. Aștepta cuviincios la coada zilelor, când brusc a fost dat dispărut. Toți ceilalți Mâine, care îi urmau la rând, s-au gândit că poate a plecat doar puțin. 
"Și-a dat seama ca trebuia să mai mănânce ceva înainte de a-și da startul, și a plecat până la chioșc probabil. Să-și ia un covrig." 
Probabil. Așa că nu au intrat în panică, au lăsat niște Mâine de Urgență să treacă în fața lor la rând și au tot așteptat. Au așteptat ce-au așteptat până și-au dat seama ca acei Mâine de Urgență începeau să dezvolte niște Mâine de ultimă generație, cumva ca o specie nouă care nu poate trăi concomitent pe același teren cu alte specii. Ca ei. Brusc deveniseră o altă specie, una străină și care nu părea să își mai aibă rostul pe terenul numit Viitor. Se speriară și deschiseră o anchetă spre a descoperi unde a dispărut acel Mâine fără de care ei nu puteau să-și ocupe locul de drept, adică Tronul Regelui de o Zi.  
"Unde ar fi putut să dispară? L-a omorât cineva? Cine ar fi avut motiv să facă așa ceva?"
 "Poate un Mâine al altcuiva."
"Nu, nu, e exclus. Nu exista niciun astfel de Mâine pe atunci, cum nu există nici acum."
"Ești sigur, Mâine? Poate ai uitat. Au trecut atâția Ieri de atunci..."
"Da, sunt cât se poate de sigur. Dar... stai un pic. Poate asta e cheia... poate a fost un Ieri ce stătea înaintea lui la rând."
"Asta ar avea ceva sens. Dar care Ieri ar fi putut face asta? Cu ce putere, cu ce motiv?"
"Exact. În plus, a fost premeditat sau doar un accident?"
"Și asta e o întrebare bună. Dar unde găsim niște Ieri care să ne poată ghida spre cel pe care îl căutăm anume?"
Și astfel începură un mare consiliu, în care fiecare vorbea după cum îi venea, până începură să se acopere unii pe alții și să facă o mare dezordine în idei.
"Liniște puțin! Uneori trebuie să potolești întrebările iar răspunsul va veni singur. Din senin. Așa cum profesorul vine atunci când discipolul e pregătit, la fel și răspunsul. Dacă punem întrebările greșit, ne putem îndepărta prea tare de răspuns. Dacă însă ne liniștim și îl așteptăm pur și simplu, va veni când va simți că e momentul potrivit!"
Căzură de acord să aștepte. Și așteptară. Puțin. Nu rezistară mai mult de vreo două zile. Și începu din nou gâlceava.
"Eu cred că știu! Am văzut un Ieri suspect. Undeva prin timpul facultății. Întâi de toate, ploua îngrozitor, semn rău aș spune eu!"
"Nu, nu, nici vorbă, eu cred că a fost un Ieri mai bătrân, de fapt am motive să cred că a fost o grupare întreagă!"
"Ei, ce vorbești, o conspirație?"
"Poate e mult spus conspirație. Dar a fost ceva organizat oricum."
Dintre toți acei Mâine revoltați, unul începu să bată din palme ca să le atragă atenția, spre a lua cuvântul:
"Auziți, dar noi de ce ne certăm? Ce vrem de fapt?"
"Ei cum ce vrem? răbufni unul dintre ei. Vrem... vrem...."
"Vrem să ne luăm locul care ni se cuvine!", preluă cuvântul un altul mai hotărât.
"Dar... și să nu mă înțelegeți greșit vă rog, nu aș vrea să arăt o lipsă de respect față de niște minunați Mâine precum sunteți voi. Dar totuși... dacă noi nu mai avem vreun rost?"
"Ei cum?"
"Ei cum?!"
"Ei cum?!" Ei cum?!!!" "Ei cum?" "Ei cum?!!", răbufniră mai mulți deodată. Se opriră totuși să îl asculte, teribil de intrigați.
"Păi... dacă Mâine de nouă generație merg unde trebuie? Știu, nu par a avea cine știe ce potențial, dar dacă îi subestimăm? Sau.. dacă e nevoie chiar de o cu totul altă nouă generație de Mâine, dar nu de noi? Dacă.... dacă nu are sens să mai luptăm pentru locurile noastre și ar trebui să le cedăm altora... mai în ton cu timpurile actuale?"
"Și.... se încumetă un Mâine dintre toți ceilalți, care erau prea șocați să vorbească, cum putem fi siguri de asta? Cum putem fi siguri că nu mai avem sens?..."



Cutremur

Intră în casă trântind uşa. Nici măcar nu îşi dădu seama că făcu asta. Era deja miercuri, deci multe erau vraişte în jur. Două rafturi căzute într-o rână, un scaun şchiop, o vază spartă şi multe găuri în pereţi. 
- Cum mama mă-sii poţi vorbi cu un om şi să nu te audă? Îi spui în trei feluri şi tot nu întelege. Nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea să testeze ceea ce scrie în alte capitole decât cel în care a decis să stea confortabil. Pentru totdeauna!
- Ce zici?...
- I-am explicat iar diferenţa între control şi motivare. Diferenţa între pedeapsă şi discutarea unor alternative de comportament. Între frică şi încredere. Nu, vrea să-mi depunctez copiii, să-i dau afară, să ţip la ei dacă e nevoie, căci astea sunt standardele pe la noi. Nu-i da o şansa, nu afla ce-a fost în capul lui când l-a înjurat pe ălălalt de mamă sau ce-o mai fi făcut. Pune-l la colţ şi gata. Vreau un pic de libertate de a-mi folosi propriile metode!
Zicând acestea, explodă brusc o cană.
- Calmează-te, mai avem doar vreo 3 căni până la finalul săptămânii.
- Mai avem vasele de supă, se poate bea ceai şi din alea. Nu-mi zi să mă calmez că mai tare mă aprind!
Varul căzu încet de pe singurul perete intact.
În fiecare săptămână reparatorii veneau şi aranjau casele din oraş. De la căni de lipit, la podele de peticit şi uneori la schimbat unele obiecte cu totul. Frumos era când nicio urmă nu se vedea după lipit ca amintire a faptului că un lucru a fost stricat vreodată. Tabloul de exemplu, deşi sfâşiat în repetate rânduri, arăta impecabil. Se pare că avea un fel de noroc de-a fi lovit doar de emoţii perfect trecătoare, nimic care să lase urme pe termen lung. 
- În fiecare zi simt că mi se cere să mă aliniez unor standarde care nu mi se potrivesc. Poate sunt eu limitată şi nu-mi dau seama că sunt valide, dar chiar şi dacă sunt valide nu sunt singurele care pot fi aplicate în viaţă. Unul face basket, altul face fotbal, ambii sunt sportivi buni, nu contează cum abordează mingea.
- Cum abordează mingea? zise zâmbind. "Cum integrează mingea în propria viaţă", "ce rol asumă mingii din propria viaţă", "ce..."
- Da, mă rog, îl întrerupse, am prins ideea, poţi să te opreşti. Şi râse puţin. O crăpătură din perete se lipi la loc. Fiecare e sportiv în felul lui, nu poţi spune care e mai bun decât celălalt, ăla care bate mingea sau ăla care o loveşte. Un punctaj bun pot face amândoi. Aşa e şi cu rezolvarea unor probleme. Pot exista două căi suficient de diferite şi totuşi ambele să fie bune. Şi nu e doar asta... Nu mai am răbdare cu nimeni. Că e vorba de un principiu sau doar de un capriciu, uneori nu mai contează, uneori nu mai fac nici eu diferenţa. 
Şi se mai auzi ceva crăpând. Se uitară vag în jur să vadă ce, dar renunţară repede.
-  Da, ştiu cum e cu răbdarea, continuă el. Apropo, nu mai avem farfurii şi canapeaua... să spunem că e mai comod să stai pe parchet decât pe canapea... 
- Ce s-a întâmplat?
- Aa, nici măcar nu a fost ceva deosebit. Mi s-a blocat calculatorul de 3 ori în timp ce lucram. Chestiile astea însă mă pot enerva mai tare decât un musafir nepoftit sau o întârziere la salariu. Era să sparg calculatorul cu mâna mea. Până una alta m-am abţinut şi mă bucur că e imun, că nu se sparge singur.
- Te gândeşti la ea în continuare, recunoaşte. Calculatorul e un pretext.
- Da, şi la data aia când eram mic şi am căzut din scrânciob. M-a dat peste cap momentul. Şi la propriu şi metaforic. Nu, n-are nicio treabă...
Brusc se stinse becul.
- Aham...
- Nu, becul s-a ars pentru că mă doare capul. De la calculator...
- Mda...
- Apropo. Ar trebui să-ţi spun...
Ridică încet capul din mâini:
- Ce?...
- Ştii că se zvonea că va pleca din ţară....
Privi cu nedumerire o clipă.
- Nu... nu-mi zi că a plecat...
- Păi...
- A plecat şi n-a spus nimic? zise aproape şoptit.
Unul dintre pereţii exteriori începu să tremure. Încet şi apoi tot mai puternic.
- Fugi! O să cadă!
Şi alergară amândoi în cealaltă cameră speriaţi.
- Credeam că măcar o să spună ceva la plecare! 
Zidul se clătina în continuare, facând raftul de pe peretele alăturat să tremure la rându-i în zgomot de veselă.
- Serios acum! şi ţipă brusc. Putea să spună ceva înainte! Măcar atât!
- Ooo, nu, o să cadă cu totul!
- Să cadă, fir-ar al naibii să fie, să cadă!!
Brusc camera se umplu cu un praf gros care invadă şi restul încăperilor. Peretele căzu. Tuşind, fugiră afară. Ramaseră privind spre camera fără un perete.
- Nu pot să cred, zise el izbucnind într-un râs isteric. Hahahahaha, până acum nu s-a ajuns la vreun zid căzut! Şi eu mă plângeam de căni...
Ea privea în gol şi nu spunea nimic.
- Serios, râzi puţin, măcar atât! Avem terasă! Hahahaha.
- Ştii... plecat sau nu... cred că până la urmă cel mai dor îmi e de mine...
Şi începu să se clatine un nou perete.

Reflexii în oglinzi

- Deci cum? Nu înţeleg.
- Spuneam: "All judgement is self-judgement.". Ce înţelegi din asta?
- Că orice acţiune de a judeca e... făcută de tine...
- Nu... şi dădu repetat din cap cu surprindere. Înseamnă că atunci când eşti capabil să judeci pe cineva, asta se întâmplă pentru că de fapt judeci acelaşi lucru la tine. Doar că devii conştient şi, mai mult, revoltat de asta, doar când te vezi în ceilalţi. Devii conştient că judeci acel lucru la tine când îl găseşti în alţii. Dar nu îţi dai seama că îţi displace la tine, vezi doar "oglinda", persoana cealaltă.
- Aaa... ce nu-mi place la tine, nu-mi place de fapt la mine.
- Exact.
- Da, O.K., suna bine. Dar s-ar putea să existe mai multe variante. Inclusiv a mea. 
- Hai să nu ne batem ca să câştige cineva. Să ne concentrăm pe ipoteza asta, te rog.
- O.K., O.K. Devii deci conştient că nu eşti de acord cu ceva ce ţine de persoana ta doar când vezi acel lucru la alţii. Dar îl judeci de fapt pe celălalt doar. Deci nu eşti cu adevărat conştient că ai găsit ceva la tine.
- Mda... eşti undeva pe pragul dintre a fi şi a nu fi conştient. Judeci la celălalt pentru că undeva în adâncul tău ai descoperit asta la tine. Dar nu şi la "suprafaţa" ta, să zicem. Ca atunci când cineva bate la uşă. Ştii că e cineva după uşă, dar nu ştii cine şi de ce. Crezi de altfel că e vecinul. Dar deschizi uşa şi: surpriză! Eşti tu.
- Eşti tu şi de o parte şi de cealaltă a uşii. Uşor psihedelic aş spune.
- Da, da, doar că e real, e mai grav!
- Sună interesant dar nu ştiu dacă să fiu de acord. Cu majoritatea persoanelor pe care nu le plac nu semăn câtuşi de puţin. Tocmai asta e: suntem atât de diferite încât nu ne-am putea întâlni niciodată pe acelaşi "teren".  Nu avem un punct comun de la care să pornim ceva. De altfel, ne plac de multe ori oamenii care seamănă cu noi... poate pentru că ne placem prea mult pe noi înşine.
- Păi.. atunci ai spus acelaşi lucru ca şi mine într-un fel, doar în formă negată. Sau na, negaţie la negaţie, deci afirmaţie, trecem peste... Ne plac la alţii lucruri care ne plac la noi şi nu ne plac lucruri care nu ne plac la noi, de acord? Cam aşa am pune cap la cap ce ai zis tu cu ce am zis eu.
- Da... doar că spuneam şi că pe unii nu îi agreăm pentru că nu sunt ca noi...
- Bun, deci sunt trei buline în listă, nu două... Poate cei care sunt prea diferiţi de noi nu se încadrează între favoriţii noştri pentru că ne e teamă că am putea deveni ca ei. Din nou, totul se leagă de noi înşine cumva.
- Eşti uşor cam egocentric, bag de seamă. Ai observat că faci ce faci şi ajungi la tine?
- Hei, încerc doar să-mi dau seama ce repere să folosesc din viaţa de zi cu zi ca să mă pot evalua corect. Nu pentru că sunt egocentric, pentru că atunci m-aş venera. Ci dimpotrivă, pentru că ştiu că mai am ce "curăţa de praf" la mine.
- Da, găseşte-ţi scuze. Mintea ta râde de tine acum. Te justifică cât poate de mult. Tu crezi că încerci să-ţi adormi egocentrismul, dar de fapt doar el te ghidează în toată chestiunea asta. 
- That was a good shot! I shall ponder upon that...
- Yes, you do that!
- Oricum, tocmai urma să-i dau una egoului meu, dacă asta te face să te simţi mai învingător.
- Ah, de ce aş vrea să înving? Nu e o luptă, tu ai zis-o, nu e vorba despre noi şi orgoliile noastre în discuţia asta, e vorba despre ipoteza de la care am pornit.
- Bună asta! şi râse în timp ce trăgea ultimul fum de ţigară. Da, bună... În fine, întrebarea era - considerând că acceptăm ipoteza - dacă până acum nu am simţit că judec oameni, înseamnă că nu vedeam nimic greşit la mine? Nu vedeam nimic care să nu-mi placă la ei pentru că nu vedeam nimic care să nu-mi placă la mine?
- Şi că erai egocentric, haha, într-adevăr te pregăteai "să-ţi dai gol singur", îmi place! Totuşi... totuşi o să las "mingea" să se fi lovit "în bară" în loc de a fi intrat "în poartă". Poate nu îi judecai din două motive: încercai să ierţi la tine ceea ce nu-ţi plăcea la ei - dar acum nu mai ai răbdare să faci asta poate, să ierţi, şi de asta critici răutăcios {şi apropo, poate aşa a apărut toleranţa în lume}; sau poate erai în negare - ceea ce nu vedeai în ceilalţi ca fiind nasol, de fapt încă nu vedeai în tine, pentru că nu vroiai, îţi era frică. Nu vedeai/nu auzeai nici măcar cât auzi că cineva bate în uşă. Ce să mai ajungi la punctul în care să te pregăteşti să vezi cine e, pe vizor măcar, dacă nu deschizând efectiv uşa... 
- Să iert... bun, bun... să neg... iar bun... sau pur şi simplu erau lucruri al căror impuls îl simţeam existând în mine, dar îl controlam. Ştii, ai în mod egal potenţialul să fii bun şi potenţialul să fii rău. Sau na, există instincte moştenite de la animale, ca să fie mai simplu. Şi simţi că sunt acolo, dar eşti conştient că nu vrei să le laşi să se dezvolte. E un "curs" la care refuzi să-ţi inscrii acel potenţial ca să se perfecţioneze.
- Stai că ştiu unde baţi. Şi deci, nu vrei să laşi instinctul - de fapt defectul ăla - să crească în tine, dar nu-l judeci când îl vezi la alţii pentru că înţelegi că e greu de biruit.
- Exact, îi înţelegi lupta celuilalt şi nu-l judeci. Decât... decât atunci când simţi că tu începi să pierzi lupta asta. Şi pam, revenim la "ce judeci la alţii, judeci de fapt la tine".
- Nu sunt pregătit să cedez total. E bună ipoteza, îţi înţeleg argumentele, dar parcă mai lipseşte ceva.
- Eh, şi din teoriile mecanicii cuantice unii tot spun că mai lipseşte ceva. Mereu o sa tot lipsească ceva. Puzzle-ul lumii nu are margini. Nici nu ar avea sens să aibă.
- Bine, bine, dar eu o să mă gândesc ce mai lipseşte... n-o să găsesc toate bucăţile lipsă poate, dar şi câteva m-ar mulţumi...