Libertatea. Fata de la pagina 5.

- Libertatea e fragilă.

Se uită la ea întrebător:

- Vrei să spui că oricând îți poate fi furată?

- Nu, nu. Vreau să spun că nu e chiar un parc de distracții. Știi, dacă ai un câine pe care îl ții în curte... păi el învață că trebuie să stea acolo. Poate nici nu se gândește vreodată să plece, nu i-a trecut prin cap. Se mai uită uneori peste gard cu curiozitate, dar e obișnuit să stea acolo. Are adăpost, interacțiune constantă, mâncare, apă și chiar și ceva spațiu. Să spunem că pleacă. Se opri puțin să își aprindă țigara.

- Așa... pleacă...

Ada continuă:

- Pleacă și descoperă libertatea de a cutreiera ulițele toate, de a fugi prin pădure - spunea gesticulând larg - de a se opri să cerceteze ce îi vine și când îi vine - și își învârti  capul de două ori. Dar se lasă seara și are de căutat un culcuș confortabil. Apoi mâncarea trebuie să o găsească singur. Trebuie să îi renască un simț de vânător poate uitat. Iar dacă sunt alte haite în zonă care vor să își protejeze teritoriul, ei bine, trebuie să învețe ori să se integreze ori să se apere.

- E pe cont propriu, da.

- Da, e liber. Dar e cu atât mai responsabil. La curte... libertățile erau îngrădite, erau numărate. Dar responsabilitățile de asemenea.

- Tu vrei să îmi spui că de asta e nevoie de societate. Și de ceva reguli.

- Da, dar nu numai, nu vreau să repet discuția asta acum. O.K., regulile pot fi justificate. Și chiar dacă îți pun piedici de multe ori, alteori te susțin. Dar mai vreau să spun și fix cu ce am început: că e fragilă. Ca să ți-o poți asuma, e nevoie să îți poți asuma și responsabilitatea. Față de tine și față de orice situație pe care trebuie să o administrezi tu, iar nu stăpânul. E plăcută, dar nu e o simplă joacă.

- Just dar... Eliza se opri puțin și ridică din sprâncene. Dar... câinele e la curte și are mai puține responsabilități față de el însuși, dar are altele față de stăpân. La final alegerea între cele două e o alegere între două tipuri de responsabilități.

- Înnnntrebarea e dacă poți oricând și oricum să faci față oricărui set de reponsabilități. Pentru unii e mai ușor de administrat un anume set, pentru alții celălalt. Nu pentru toți e ușor să jongleze cu cele două seturi și rezultatele să fie la fel de bune de fiecare dată.

- Esențial e să înțelegi când ești fericit, completă Eliza.

- Păi.. pentru unii găsirea libertății e fericire. Iar pentru alții abilitatea de a fi responsabil.

- Nu spuneai tu că libertatea vine oricum cu responsabilități?

- Da... diferența e între responsabilități primite și responsabilități alese.

- Ada, nici în pădure cîinele nu își alege responsabilitățile! Iar acolo pot fi mereu altele, total neprevăzute.

Ada se gândi puțin.

- Bine... deci nu e o alegere între libertate și responsabilitate. Dar libertatea rămâne fragilă.

- La fel și responsabilitatea, continuă Eliza, de acum chiar prinsă în firul desfășurat. Și responsabilitatea e fragilă dacă nu e una care să ajute câinele să se dezvolte. Și să fie fericit.

- Și fericirea cum se găsește? În cele două situații... e o diferență între fericiri?

- Am mai discutat despre asta. Fericirea nu se găsește. Nu se caută. Și nu e nici „fericirea e drumul,  iar nu destinația„ cum se prea spune. Fericirea nu e un scop. E o unitate de măsură care te ajută să știi mereu dacă ești unde trebuie sau nu. Ca atunci când mănânci un fruct și te simți ușor energizat. E pentru că fructul e bun în general și e bun pentru tine acel fruct în particular. Na, nu-mi vine un exemplu mai bun. Ideea e că un slogan de tipul ”fructul este fericire” e inutil. Nu vei începe să cauți fericirea mâncând fructe. Dar fiecare stare bună pe care o ai făcând un oarecare gest apare doar ca tu să știi că acel gest e bun pentru tine. Nu trebuie să definești foarte fix ce gesturi trebuie să faci pentru acea stare. Starea nu e scopul. E măsura. Vei vrea să se repete. Dar asta ca să poți ști că ești pe drumul bun. Porți o conversație care te neliniștește: problema nu e neliniștea, ci conversația. Înseamnă că nu decurge bine. Că trebuie să schimbi ceva în ea. Te simți treptat mai bine? Înseamnă că ai corectat-o. Nu poate fi corectată defel? Închei-o și pleacă! Neliniștea e semn că nu ești unde trebuie.

- Deci.. starea e o măsură. Dar începem să o tratăm ca pe un scop.

- E perfect natural și de înțeles. Eliza se uită la paharul ei cu bere: mai scurtcircuitezi sistemul. Provoci starea și crezi că totul e bine. Și poate e. Nu întoadeauna starea de bine trebuie să fie justificată, argumentată de un gest. Dar în final gesturile potrivite sunt esențiale. Pentru că dacă scurtcircuitezi prea mult sistemul, îl poți defecta.

- Nu cred că există ”scurtcircuit perfect”, so to say. Paharul tău cu bere va faulta sistemul de care spui. Dar va genera și gesturi esențiale. Ele vor da în final starea, nu berea singură.

- Da... nu există limite clare între lucruri. Între stare și gest. Între măsură și scop. Cum nu există limită clară între artist și arta lui. Între Dumnezeu și creație. Și ce mai vrei tu.

- Nu știu cum dar... azi mi-e greu să trag orice concluzie. 

- Viața nu e atât de interesantă dacă tragi mereu concluzii. Eu spun că uneori sunt suficiente întrebările.

- Ooo da, întrebarea în sine e importantă, nu răspunsul! spuse tare Ada, neîncrezătoare și amuzată. Trebuie și un răspuns, continuă șoptit.

- Procesul de descoperire, alea-alea, spuse Eliza râzând. 

- Drumul nu destinația!

- Nuuu, am zis că asta nu, haha! Deși na, e validă și asta până la urmă, recunosc, doar că nu voiam s-o folosim.

- Azi sigur nu vor fi concluzii. Probabil n-am formulat corect întrebarea.

- N-ai formulat chiar nicio întrebare mai exact. Ada, eu tre' să plec. Tu ia și te gândește la întrebare. Libertate, fericire, alea-alea, poate ai o revelație în somn. 

- Mda....

Ferice de cel ce...

- Băi, lumea vorbește prea mult despre fericire fără să știe ce este.

- Lumea vorbește mult despre multe lucruri fără a ști ce sunt, de la iubire la mecanică cuantică. Suntem fascinați de ceea ce știm că există fără a ști ce este. Și cu asta, basta!

- Da băi, dar putem vorbi mult și despre mașini, fotbal și pocker. Și astea ne fascinează, dar măcar nu vorbim în gol, putem vorbi în date clare, cu terminologie adecvată, nu să batem câmpii. 

Bogdan nu era prea entuziasmat de ceea ce nu are formă și nu poate fi măsurat. Și nici de mașini, fotbal și pocker, de altfel. În schimb îi plăceau oamenii care nu vorbesc degeaba. Iar a vorbi despre ceea ce nu înțelegi intra ușor in categoria „degeaba” pentru el.

- Măi Bogdane, ție îți plac lucrurile deja descoperite și care pot fi puse ”to good use”. Le scoți din dulap când ai nevoie de ele sau îți sunt prescrise de doctor sau instalate de instalator. Altora le place să descopere, să umble aiurea până se împiedică de o comoară, să se rătăcească în pădure până descoperă o fosilă care nu folosește nimănui nici la făcut borș, nici la reparat laptop-ul, în schimb are multe de spus. Cecilia tăcu și așteptă un răspuns. Aaaaaanyway, continuă ea, dat fiind că el nu simți nevoia unei replici, despre fericire se poate vorbi mult fără să o cunoști. Faptul că începi să ghicești ce este, în schimb, chiar îți poate oferi satisfacție.

- Nu mie, spuse el scurt. Eu dacă aflu unde se face o pizza bună, dar aflu și că e închis în momentul ăla, îmi bag piciorul și-mi înjur ursitoarele.

- Mie chiar îmi plac lucrurile cărora li se pot da multe definiții, dar nu știi niciodată sigur care e cea bună.

- Așa... și una dintre multele definiții ale fericirii care ar fi?

Stătu puțin pe gânduri și ezită să răspundă. Nu dorea neaparat să-și expună definiția riscului de a fi terfelită doar pentru că el avea alte gusturi.

- Bine. O variantă, da? E așa: e atunci când auzi muzica și nu îți dai seama că dansezi.

- Aaașa... sunt dispus să ascult continuarea. Explică.

- Știi, cică niște cercetări au scos la iveală faptul că oamenii sunt fericiți atunci când fac ceva perfect natural, fără să își dea seama cum trece timpul, fără să resimtă că ar depune efort, fără să se grăbească să termine pentru că vor să facă altceva după. Ți s-a întâmplat? Să lucrezi la un proiect și să nu ți se facă nici foame, deși în multe alte zile de lucru ai vrut să termini dinainte de a începe?

- Da, mi s-au întâmplat și de-astea.

- Și cum te-ai simțit?

- Băi, bine. Te simți fain când faci ceva cu chef real.

- Despre asta e vorba. Despre a fi atât de captivat de muzica pe care o asculți, încât mergi cu ea fără să simți că te chinuie în vreun fel să o urmărești, că îți pune piedici, că vrei să se termine piesa mai repede. Când găsești muzica asta în viață - fie că se concretizează într-un job, fie în niște oameni cu care relaționezi - ești fericit. Și probabil îți joci și rolul cât de bine poți, fără să simți că e nevoie să te chinui pentru asta. Nu există efort, doar prezență.

Strâmbă puțin din buze a ”nu sunt așa de sigur...”

- Asta se poate chema fericire sau manipulare. E cu două tăișuri. Dacă îi pui omului o anume muzică și urmărește natural frecvența ei, poate că de fapt nu are discernământ, nu a ascultat altceva niciodată, nu s-a gândit o clipă măcar că alta poate fi muzica potrivită lui. Poate e doar prea docil. Și poți fi docil și totuși tratat corect probabil, poți fi docil și fericit, dar sunt și mai multe șanse să fii docil și folosit.

Cecilia zâmbi.

- Manipulare. Clar, ai dreptate. De multe ori ne aruncăm după prima opțiune pentru că nu știm că există alternative sau nu ne gândim că pot fi și trebuie căutate. Sau suntem ascultători din inerție. Dar eu vorbesc totuși de o muzică asumată. Despre care simți brusc că rezonează cu tine. Fii atent: ești o celulă din corpul omenesc. Alege-ți un tip de celulă.

- ... Un neuron.

- Eram sigură că asta îți vei alege. Să zicem că ești un neuron dar ”societatea„ de celule din organismul în care te afli îți cere să te comporți ca o celulă musculară, ca o fibră musculară striată. Asculți ”corul” de celule și chiar crezi că asta trebuie să faci. Și încerci să te comporți ca atare. Faci ceea ce în fapt nu ai de făcut, pe o muzică ce nu ți se potrivește. Depui mult efort, vrei să se termine exercițiul fizic mai repede, te gândești în alte părți în timp ce îți joci rolul care ți-a fost cerut. Crezi că am dreptate?

- Mda... sună credibil.. așa m-aș simți probabil. Și îmi dau seama că vorbesc totuși pe ghicite acum, ceea ce am stabilit de la bun început că nu îmi place. Dar în fine, face ceva sens.

Mulțumită de aprobare și în același timp grăbită, ea continuă repede:

- Și apoi imaginează-ți că ți-ai găsit comunitatea de neuroni care te cheamă înapoi la ei. Auzi ”corul” lor și brusc simți că e muzica ta. Te alături lor, îți asumi rolul pe care îl au ei. Cel care ar fi trebuit să fie de la bun început și al tău. Devine totul mai ușor? Vrei să rămâi?

- Mda... da, probabil că vreau. Îmi ia un timp să mă adaptez totuși, că am pierdut niște timp și sunt în urmă cu experiența, comparativ cu ei.

- Da, da, ai dreptate aici. Durează până îți intri în ritm. Anyway, despre asta e vorba de fapt: despre a te lăsa condus de muzică în mod natural dar să simți că e a ta. Implică discernământ chestia asta. Dacă rămâneai cu muscularele, erai într-adevăr manipulat. Fericire e să îți dansezi dansul pe muzica ta. Dansul poate fi individual, în timp ce muzica e colectivă. Să trăiești ca un neuron între neuroni. Dar împreună cu fibrele musculare și toate celelalte celule, susții un organism. Muscularele nu îți sunt dușmani, sunt doar parte din altă echipă. Îți trăiești individualitatea și totuși simultan îți asumi rolul pe care trebuie să îl ai în echipa ta și în organism. Ești și tu și parte funcțională din ceva mai mare decât tine.

- Și dacă sunt un rebel?

- Tu nu ești fericit, nu ești productiv, stai în calea funcționalității sistemului, vă duceți și tu și organismul pe pulă. Simplu. Zic eu... Aaadică... dacă ești rebel ca neuron între celulele musculare, e chiar un lucru bun, dacă ești rebel în echipa ta... s-ar putea ca rezultatul să nu fie o schimbare de sistem utilă tuturor, ci boală. Îhmmm... poate nu e foarte simplu totuși.

- Bine, bine, intrăm în alte complicații, cea ce e prea mult de-acum. Revenim la muzică și atât: ”those who were seen dancing were thought to be insane by those who could not hear the music.”

- E cam păcat că ne e greu să acceptăm muzica celorlalți, nu? spuse ea, ghicind că acesta era scopul citatului.

- Suntem egocentrici iar asta nu știu dacă putem schimba, nici măcar de dragul fericirii.

- Am impresia că ne-am înțeles până la urmă. Meriți o bere!

Timpul din baltă

În depărtare se vedea o cireadă de vaci împrăștiată pe dealuri. Vacile păreau a nu se mișca, și totuși își schimbau vizibil poziția din timp în timp. Acum erau într-un punct, apoi în altul, dar dacă priveai atent și așteptai să le surprinzi mișcarea, priveai în zadar. Ca atunci când dai zoom in până când vezi cum o dreaptă devine milione de puncte, separate de fapt unele de altele. Ca un joc pe calculator de pe vremuri în care mișcarea personajului nu e fluentă. O mișcare dintr-un punct într-altul fără a se vedea dreapta ce le unește.

- Iar plouă.

- Poftim?

- N-ai simțit? A picurat.

Clepsidre micuțe cădeau firav, dând startul ploii.

- Sunt curioasă cât timp pierdut are sa cadă astăzi. Data trecută a plouat suprinzător de mult timp folosit.

Când se făcea timpul potrivit, clepsidrele începeau să cadă din ceasurile mari ce creșteau încet-încet pe cer, într-un soi de reciclare a timpului. Era trăit, sau doar trecut peste, se aduna încetul cu încetul și apoi era dat înapoi, spre refolosire. Clepsidrele cu nisip colorat aveau în ele timp folosit. Nu conta cum fusese pus la lucru, dar cert e că era un timp ce nu fusese ignorat și trecut cu vederea. Clepsidrele cu nisip gri marcau timpul pierdut de cine știe cine. La fiecare ploaie puteai să privești atent clepsidrele și să faci statistici legate de cât de mult prețuiesc oamenii timpul. Sau de cât de fericiți fuseseră oamenii în ultima vreme. Culorile palide arătau că timpul din clepsidră fusese trăit, dar fie trist, fie pur și simplu fără entuziasm. Culorile vii marcau momente sau perioade fericite. Uneori chiar și griul putea reflecta fericirea: clepsidrele gri-argintiu păreau că au steluțe în ele. Aveau în ele timp pierdut, dar pierdut cu împăcare și cu liniște. Griul-ciment era dat de un timp greu: pierdut și regretat. Adevărul e că puține clepsidre purtau în ele steluțe.

- Mă deranjează puțin clepsidrele.

- ?

- Uite, iei una de pe jos, îi dai voie să curgă și face timpul incredibil de vizibil.

- Păi nici nu trebuie să îi dai voie nisipului din ea să curgă pentru asta. Nu e destul că vezi atâtea căzând?

Se gândi o clipă.

- Da, dar devii cumva și mai conștient de timp când îl privești cum se consumă în clepsidră. Începi să îl vezi cu adevărat.

- Îl vezi și dacă privești mișcarea secundarului la ceas.

Se mai gândi o clipă.

- Da, dar când te uiți la ceas nu percepi la fel de bine că se adună. Uite, se scurge din incinta de sus, și vezi cum, tot scurgându-se, se adună în incinta de jos. Vezi clar că pe măsură ce trece, se adună.

Făcură un schimb de priviri din care se înțelegea că au căzut cumva de acord. Începea să plouă mai tare și deja se făcuseră câteva bălți. Unele clepsidre rămâneau întregi când ajungeau jos, dar la fel de multe se spărgeau. Se spărgeau și timpul unora se unea astfel cu timpul altora, utilul se unea cu inutilul și fericirea cu nefericirea.

- Știi ce sper eu?

- Ce? îi răspunse ea fără grabă, urmând apoi încă o pauză până la răspunsul lui.

- Sper că... uite, dacă timpul ăla folosit se unește în bălți cu cel nefolosit... sper că învață unul de la altul. Învață timpul de la timp și utilizatorul de timp direct de la timp, dacă nu prin gândirea lui de ulizator conștient. Și încet-încet, va ploua cu mai multă viață decât cu nimic.

- Doar știi că se neutralizează unul pe altul. Creeză un blank gata de inscripționat. Dar na, de dragul ideii, mă alătur speranței tale inutile. Mda, încet-încet.