Zece motive pentru care e mai fain să ai 30 de ani decât 20

Dintr-un motiv sau altul, trecerea la o vârstă rotundă e considerată mai importantă decât celelalte nouă treceri mai recente. De ce? Chiar nu contează. Dar chiar se schimbă ceva de la o vârstă rotundă la alta? Am selectat zece idei care m-au lovit în ultimii ani și pe care le consider suficient de importante pentru a fi meritat să cheltui câțiva ani de zile pe ele. E mai fain să ai 30 pentru că știi:

1. ... că oamenii cred că știu ceva despre ei înșiși dar arareori chiar știu. E foarte eliberator să știi asta (și... oare chiar știi? J ). Înțelegi astfel că atunci când cineva se plânge de o problemă, în realitate e măcinat de alta. Ești supărat că Gigi a trecut pe roșu? Neah... ești supărat pentru ce ți-a spus Elena mai devreme. Oamenii pot spune lucruri gândindu-se în sinea lor la alte lucruri. Atât de în sinea lor, încât nici măcar ei nu știu asta. Poate asta te motivează să ai puțintică răbdare.
2. ... că oamenii, lucrurile și chiar valorile se schimbă în mod continuu. Nu fi supărat că promisiunea de anul trecut nu mai este respectată. A fost făcută de alt om, cu alte vise și așteptări, cu altă părere despre viață decât omul de astăzi. De fapt... cel mai sigur este să nu faci și să nu ceri promisiuni. Dă-ți voie ție și dă-le voie celorlalți să se schimbe. Doar așa acorzi șansa la creștere.
3. ... și înțelegi chiar mai bine decât la 20 că filmele alea romatice în care ea e Totul pentru el și invers prezintă nu doar ceva ireal ci chiar puțin absurd. Fiecare om din viața ta are un anume rol. Unii acoperă o plajă mai largă de roluri decât alții și devin oameni multi-rol. Dar nimeni nu poate și nu ar trebui să acopere Tot. La fel, nu aștepta să fii tu un Tot. Unii îți asigură liniște, alții veselie, alții idei și așa mai departe. Și e foarte bine așa. Nu cere Tot de la nimeni. Fii cuminte!
4. ... că o despărțire nu înseamnă că unul dintre cei doi e nașpa. Nătâng. Răpciugos. Mă rog... înseamnă că doi oameni frumoși își au locul fiecare în altă parte. Bradul are mediul lui, nufărul are mediul lui. Niciunul nu e greșit. Respectul pentru frumusețea fiecăruia merită păstrat fie că împărțiți același mediu, fie că nu.
5. ... că aceeași dramă poate fi trăită în multe feluri. Fiecare simte altfel, orientându-se după alte repere, vise, credințe, așteptări și fiind capabil să atingă alte intensități ale emoțiilor decât alții. Așadar, nu aștepta o anume reacție sau un anume timp de reacție de la ceilalți. Și așteaptă-te să găsești drame acolo unde tu nu vezi nicio problemă. Nu fi șocat degeaba...
6. ... că problemele mărunte pot fi majore. Odată am stat o săptămănă fără ca tasta „a” să fie funcțională la laptop. E incredibil cât de dificil poate fi să te obișnuiești cu lipsa doar a unui „a”.
7. ... că uneori, ceea ce simți și ce gândești nu ți se întâmplă pur și simplu. Chiar gândurile și emoțiile/sentimentele pot fi doar alegeri. Știu, nu îți poți ține în frâu furia sau bucuria. Depresia de toamnă nu mai trece iar visarea de primăvară nu te mai lasă să te trezești. Primul impact al gândului/emoției e greu de controlat. Menținerea gândului/emoției e insă controlabilă. Tristețea și bucuria sunt alegeri. Da, uneori nici eu nu mă cred. Dar alteori aleg să mă cred...
8. ... că organizarea și haosul sunt ambele necesare. Fiecare are farmecul și rolul ei. Și ambele pot fi constructive. De altfel, orice lucru poate fi orientat distructiv sau constructiv, după cum alege cel care ține frâiele în mână. E bine să nu simți că e necesar ”să împăturești totul la muchie”, dar și să poți să ”calci, apretezi„ la nevoie...
9. ... că frumusețea exterioară nu e niciodată doar exterioară. Dacă o percepi, automat e undeva în interiorul tău reflectată. Pe măsură ce alegi să te încarci cu frumos, înveți să dai naștere la frumos.
10. ... că nu e important să ai dreptate. Dumnezeul tău vs al meu, partidul tău vs al meu,  stilul de muzică pe care îl asculți vs cel pe care îl ascult... Neimportant. Ce contează e cum te alimentează pe tine ca om credința ta sau preferința ta, cum te încurajează să acționezi. Nu întotdeauna contează filmul, ci privitorul. Pentru că fiecare îl poate înțelege altfel. Și folosi altfel.

Pentru că realizez că zece sunt puține, plusez cu încă cinci pentru cei care nu s-au plictisit încă. Deși se poate plusa și cu mai mult, desigur.

11. ... că trebuie să fii recunoscător și pentru bune și pentru rele. Don’t hold grudge. It will eat you alive. Tot ce ai trăit te-a format. Capul sus și joc de glezne, nu mai plânge pentru nota 4 luată într-a șaptea pentru că profului nu-i plăcea culoarea bluzei tale. Azi ce faci?

12. ... că trebuie să te oprești din când în când să arunci o privire la tot ce ai învățat. Să fii un copil care a primit o mașinuță și o desface curios. Demontează tot ce știi, verifică principiile de funcționare, evaluează dacă mai e necesară acea cunoaștere sau nu. Dacă e, remontează mașinuța. Ceva nou sigur îi adaugi oricum. Dacă nu, arunc-o. În plus, ceea ce ți se spune la o vârstă, ți se spune în acord cu nivelul tău de înțelegere la acea vârstă. Mai târziu, același adevăr poate fi mult îmbogățit. Sau poate fi anulat.

13. ... că nu îți este util să faci generalizări. Da, generalizările pot crea scurtături pentru decizii. Dar te pot arunca și în a trage concluzii pripite. Odată m-a mușcat un câine. A alergat de la vreo 50 m distanță spre mine doar pentru asta. O altă dată, șapte câini pe care nu îi cunoșteam m-au condus prietenește în mijloc de noapte cale de vreo 15 minute până la ușa scării.

14. ... că unele lucruri nu le înțelegi când crezi că le-ai înțeles. ”Come what may!” e o expresie simplă pe care aveam senzația că am înțeles-o atunci când am auzit-o prima dată. Mult timp mai târziu a căpătat o nouă dimensiune. Pe măsură ce vezi și înveți, ceea ce cunoști poate căpăta noi sensuri. Cea mai frumoasă parte e că, în consecință, îți dai seama că tot ceea ce e vechi poate deveni oricând nou. Monotonia își poate pierde monotonia chiar și când nimic cu totul nou nu se întâmplă.

15. ... că ești mai conștient de ceea ce vrei și ce gândești cu adevărat decât atunci când erai un copil timid și speriat de 20 de ani (na, valabil pentru cine a fost...). Și începi încet-încet să îți dai seama că îi iubești (paranteză: „a iubi” - verb pe care mult timp l-am considerat a fi prea cheesy pentru a fi acceptabilă folosirea lui) pe toți cei care te-au ajutat să te descoperi. Pe unii în mod special.

Pam pam!

Reflexii în oglinzi

- Deci cum? Nu înţeleg.

- Spuneam: "All judgement is self-judgement.". Ce înţelegi din asta?

- Că orice acţiune de a judeca e... făcută de tine...

- Nu... şi dădu repetat din cap cu surprindere. Înseamnă că atunci când eşti capabil să judeci pe cineva, asta se întâmplă pentru că de fapt judeci acelaşi lucru la tine. Doar că devii conştient şi, mai mult, revoltat de asta, doar când te vezi în ceilalţi. Devii conştient că judeci acel lucru la tine când îl găseşti în alţii. Dar nu îţi dai seama că îţi displace la tine, vezi doar "oglinda", persoana cealaltă.

- Aaa... ce nu-mi place la tine, nu-mi place de fapt la mine.

- Exact.

- Da, O.K., suna bine. Dar s-ar putea să existe mai multe variante. Inclusiv a mea. 

- Hai să nu ne batem ca să câştige cineva. Să ne concentrăm pe ipoteza asta, te rog.

- O.K., O.K. Devii deci conştient că nu eşti de acord cu ceva ce ţine de persoana ta doar când vezi acel lucru la alţii. Dar îl judeci de fapt pe celălalt doar. Deci nu eşti cu adevărat conştient că ai găsit ceva la tine.

- Mda... eşti undeva pe pragul dintre a fi şi a nu fi conştient. Judeci la celălalt pentru că undeva în adâncul tău ai descoperit asta la tine. Dar nu şi la "suprafaţa" ta, să zicem. Ca atunci când cineva bate la uşă. Ştii că e cineva după uşă, dar nu ştii cine şi de ce. Crezi de altfel că e vecinul. Dar deschizi uşa şi: surpriză! Eşti tu.

- Eşti tu şi de o parte şi de cealaltă a uşii. Uşor psihedelic aş spune.

- Da, da, doar că e real, e mai grav!

- Sună interesant dar nu ştiu dacă să fiu de acord. Cu majoritatea persoanelor pe care nu le plac nu semăn câtuşi de puţin. Tocmai asta e: suntem atât de diferite încât nu ne-am putea întâlni niciodată pe acelaşi "teren".  Nu avem un punct comun de la care să pornim ceva. De altfel, ne plac de multe ori oamenii care seamănă cu noi... poate pentru că ne placem prea mult pe noi înşine.

- Păi.. atunci ai spus acelaşi lucru ca şi mine într-un fel, doar în formă negată. Sau na, negaţie la negaţie, deci afirmaţie, trecem peste... Ne plac la alţii lucruri care ne plac la noi şi nu ne plac lucruri care nu ne plac la noi, de acord? Cam aşa am pune cap la cap ce ai zis tu cu ce am zis eu.

- Da... doar că spuneam şi că pe unii nu îi agreăm pentru că nu sunt ca noi...

- Bun, deci sunt trei buline în listă, nu două... Poate cei care sunt prea diferiţi de noi nu se încadrează între favoriţii noştri pentru că ne e teamă că am putea deveni ca ei. Din nou, totul se leagă de noi înşine cumva.

- Eşti uşor cam egocentric, bag de seamă. Ai observat că faci ce faci şi ajungi la tine?

- Hei, încerc doar să-mi dau seama ce repere să folosesc din viaţa de zi cu zi ca să mă pot evalua corect. Nu pentru că sunt egocentric, pentru că atunci m-aş venera. Ci dimpotrivă, pentru că ştiu că mai am ce "curăţa de praf" la mine.

- Da, găseşte-ţi scuze. Mintea ta râde de tine acum. Te justifică cât poate de mult. Tu crezi că încerci să-ţi adormi egocentrismul, dar de fapt doar el te ghidează în toată chestiunea asta. 

- That was a good shot! I shall ponder upon that...

- Yes, you do that!

- Oricum, tocmai urma să-i dau una egoului meu, dacă asta te face să te simţi mai învingător.

- Ah, de ce aş vrea să înving? Nu e o luptă, tu ai zis-o, nu e vorba despre noi şi orgoliile noastre în discuţia asta, e vorba despre ipoteza de la care am pornit.

- Bună asta! şi râse în timp ce trăgea ultimul fum de ţigară. Da, bună... În fine, întrebarea era - considerând că acceptăm ipoteza - dacă până acum nu am simţit că judec oameni, înseamnă că nu vedeam nimic greşit la mine? Nu vedeam nimic care să nu-mi placă la ei pentru că nu vedeam nimic care să nu-mi placă la mine?

- Şi că erai egocentric, haha, într-adevăr te pregăteai "să-ţi dai gol singur", îmi place! Totuşi... totuşi o să las "mingea" să se fi lovit "în bară" în loc de a fi intrat "în poartă". Poate nu îi judecai din două motive: încercai să ierţi la tine ceea ce nu-ţi plăcea la ei - dar acum nu mai ai răbdare să faci asta poate, să ierţi, şi de asta critici răutăcios {şi apropo, poate aşa a apărut toleranţa în lume}; sau poate erai în negare - ceea ce nu vedeai în ceilalţi ca fiind nasol, de fapt încă nu vedeai în tine, pentru că nu vroiai, îţi era frică. Nu vedeai/nu auzeai nici măcar cât auzi că cineva bate în uşă. Ce să mai ajungi la punctul în care să te pregăteşti să vezi cine e, pe vizor măcar, dacă nu deschizând efectiv uşa... 

- Să iert... bun, bun... să neg... iar bun... sau pur şi simplu erau lucruri al căror impuls îl simţeam existând în mine, dar îl controlam. Ştii, ai în mod egal potenţialul să fii bun şi potenţialul să fii rău. Sau na, există instincte moştenite de la animale, ca să fie mai simplu. Şi simţi că sunt acolo, dar eşti conştient că nu vrei să le laşi să se dezvolte. E un "curs" la care refuzi să-ţi inscrii acel potenţial ca să se perfecţioneze.

- Stai că ştiu unde baţi. Şi deci, nu vrei să laşi instinctul - de fapt defectul ăla - să crească în tine, dar nu-l judeci când îl vezi la alţii pentru că înţelegi că e greu de biruit.

- Exact, îi înţelegi lupta celuilalt şi nu-l judeci. Decât... decât atunci când simţi că tu începi să pierzi lupta asta. Şi pam, revenim la "ce judeci la alţii, judeci de fapt la tine".

- Nu sunt pregătit să cedez total. E bună ipoteza, îţi înţeleg argumentele, dar parcă mai lipseşte ceva.

- Eh, şi din teoriile mecanicii cuantice unii tot spun că mai lipseşte ceva. Mereu o sa tot lipsească ceva. Puzzle-ul lumii nu are margini. Nici nu ar avea sens să aibă.

- Bine, bine, dar eu o să mă gândesc ce mai lipseşte... n-o să găsesc toate bucăţile lipsă poate, dar şi câteva m-ar mulţumi...