- Tu nu înțelegi, spuse rar și calm. Iar problema e că eu înțeleg că nu poți înțelege. E perfect natural. Dacă mă uit la o pădure de undeva de lângă marginea ei, iar tu te uiți la ea din elicopter, e natural să ai o altă perspectivă. Respiră adânc și își continuă vorbele. Diferențele astea de viziune nici măcar nu pot fi judecate. Dar dacă există, reacționezi la ele, te porți cumva... în consecință.
- Eu înțeleg foarte bine de fapt. Tu ești negativistă și vezi un mare gri în față. Dar nu îți trebuie decât puțină forță și voință să transformi griul ăsta în culoare. Iar pe astea le găsești în tine.
- Nu, nu... nu sunt negativistă, zise ceva mai ferm. Cred în puterea griului de a prinde culoare. Sau în puterea ta de a-l colora. Dar... nu orice gri poate... poate intra sub controlul oricui. Ăsta nu e griul meu. Nu e griul pe care eu să pot să-l transform. Aleg să plec, să-l las în urmă. Nu se va transforma. Dar se va evapora.
- Nu ești dispusă să lupți.
- Nu e lupta mea, atâta tot. Fiecare are potențialul lui de a duce anume tipuri de lupte. În unele se irosește inutil. Nu îl vor face să crească, nu îl vor face mai puternic, mai vrednic sau mai înțelept. Doar îl vor eroda. Uneori problema nu e de a lupta versus a ... a fi laș. Uneori trebuie să știi să îți alegi lupta.
- Nici măcar nu e atâta gri în față pe cât crezi că vezi.
- Auzi, știi ceva? Nu îmi mai spune atâta ce ar trebui să văd și ce nu! Spre deosebire de tine, înainte de a spune ce văd stau mult și mă pun singură la îndoială, nu trebuie să vii tu să faci asta pentru mine! Dacă am spus că asta văd, înseamnă că am concluzionat asta după ce chiar am pus în balanță niște lucruri. Tu ești un impulsiv, nu ai voie să îmi dai tu astfel de sfaturi!
- Și cine să ți le dea dacă nu cineva care te cunoaște?!
- Cum? Ce? Cum adică cine să mi le dea? Nu înțelegi că nu am nevoie să mi le dea niiiimeni?! Mai ales tu! Uite, vezi, despre asta vorbeam! Eu înțeleg de ce nu înțelegi dar asta nu mă oprește să mă înțeleg pe mine. Vorbea repede și foarte apăsat. Ești într-un total alt mind frame decât mine. Atât de fixat pe cât de ne-gri e totul, pe cât de mult orice poate fi îmbunătățit dacă vrei, încât nici nu auzi cu adevărat ce spun eu. Pentru că ce spun eu e absurd pentru sistemul tău în care ți-ai ordonat lumea. Iar eu înțeleg asta! Și totuși mă înțeleg și pe mine. Și pe cine ar trebui să aleg? Ghici cu cine stau tot restul vieții mele?
- Ce vrei să spui?
- Cu mine! Înțelegi? Cu mine! se răsti. Trebuie să mă aleg pe mine, e vital. Dumnezeule, dacă e să ai rabdare cu lumea, neaparat trebuie să nu ai răbdare cu tine. Să vii tu în fața ta să spui: ”Băi, fato, dar tu vrei lucrurile altfel. Înțelegi o dată, de cinci, de zece ori, dar dacă nu se schimbă nimic, poate ar ...” ”Taci, taci odată! Sunt ocupată să înțeleg.” Și să continui, tu în fața ta: ”Păi asta vroiam, să te ajut să înțelegi”. Și să-ți răspunzi: ”Dar nu vreau să te înțeleg pe tine, mă încurci! Ori pe tine, ori pe ei, ambele concomitent nu se poate! Du-te și te culcă sau ceva!”.
Tresări brusc când auzi o bușitură puternică. Tot firul gândurilor i se rupse deodată. Întoarse capul înapoi, de unde venea sunetul. Două mașini se ciocniseră. Rămase o clipă să își dea seama cât era de grav și dacă era ceva de făcut. Nu, mașinile au tras încet pe dreapta și nu păreau deloc boțite. Doar o sperietură, fără urme grave.
O clipă se simți rece pe interior. Continuă în pas mult mai lin drumul pe trotuar, pe sub copacii umbroși.
”Cred că ar trebui să îmi mai cumințesc gândurile. Îți amintești o replică, îi răspunzi într-o nouă formă, adaugi altele trei vechi și altele trei noi. Și iată că în sufletul tău explodezi și strada se cutremură iar mașinile se ciocnesc.”
Râse, încercând să ascundă asta față de trecători. Nu asta vroia să spună. Se lua singură peste picior. Dar adevărul e că era sigură de ceva: dacă își permitea să fiarbă în interior, ajungea să se intersecteze cu alte situații unde ceva fierbea.
”Ai grijă ce atragi. copilă proastă, liniștește-te nițel. Mâine-poimâine te trezești că te muți într-o zonă cu risc major de a fi lovită de uragan numai pentru că nu-ți mai ajunge...”
Birou. E-mail. Documente. Două telefoane. Un retuș creativ. O bază de date anostă. O piesă cu vibe bun în căști. Pe repeat. Până spre final de program era din nou liniștită.
- Îmi pare rău...
- Pentru? îi răspunse blând și privind cu nedumerire la ea și prin ea.
- Aș putea face un exercițiu mai realist de a mă pune în locul tău. De fapt... de fapt poate că mă amăgesc că te înțeleg.... sau... sau cum să spun. Înțeleg, dar nu simt. Știi ce vreau să spun? Nu simt lucrurile la fel ca tine. Îți iau ochelarii, mi-i pun mie pe ochi, văd imaginea cum o vezi tu, dar nu am același sentiment în fața ei ca și tine. Și doi pictori puși în fața aceluiași peisaj, în același moment, sub același soare, s-ar foarte putea să picteze diferit: unul în culori pastelate și cu multe unde circulare pe lac, iar unul monocrom, făcând abstracție de florile multiculore din față, și accentuând puternic unghiurile ascuțite. Pentru că simt altfel. Așadar... îmi pare rău că nu pot simți la fel. Dar te rog să accepți că cel puțin încerc să te înțeleg. Însă mă înțeleg și pe mine...
Respira încet și vorbea calm. Se simțea mult mai ușoară decât la amiză.
Un sunet prelung de claxon o bulversă. Scrâșnet de roți, o oprire bruscă.
Întoarse capul înapoi, de unde venea sunetul. O mașină albă era oprită la doar câțiva centimetri de o alta roșie. Erau să se ciocnească.
”Erau să se ciocnească.... erau....”
Continuă în același pas lin drumul pe trotuar, pe sub felinarele cu lumină caldă.
