Scufița Roșie și cele 7 chakre

- Știi ce mi se pare interesant în ”Scufița Roșie”?

Eliza se uită spre ea ținându-și cafeaua cu ambele mâini și aștepta răspunsul.

- Că bunica are nevoie de vin ca să își revină. Poftim soluție... și dădu din cap oftând.

- Da. Nu țin minte. Bună treabă.

- Oricum. Cel mai important e următorul lucru: că unde era nevoie de dreptate, a apărut vânătorul. Nu a fost nevoie să îl cheme nimeni. A venit singur. Și că lupul a căzut de la greutatea pietrelor din burtă. Teoretic, Scufița i le-a îndesat acolo. Practic, cred că lupul se simțea vinovat. Din pricina Scufiței. De asta se simțea greu. A venit vânătorul și cât lupul era ”în somn”, Scufița și bunica au fost eliberate. Și înlocuite cu pietre. De fapt ”somnul” e subconștientul lupului, care îl macină.

Eliza se uită lung fără să spună nimic. Ada așteptă. Știa că urmează ceva.

- Fii atentă. spuse Eliza, lupul e lup. Știi povestea cu scorpionul și broasca?

- Nu sunt sigură...

- E așa. Scorpionul roagă o broască să îl treacă râul. Ea îi spune: ”Nu cred că vreau să fac asta, dacă mă înțepi?„ ”Nu, zice scorpionul, am nevoie să ajung pe partea cealaltă. De ce aș face asta?” Iar broasca acceptă. La mijlocul râului, fii atentă, scorpionul o înțeapă. Și încep să se ducă amândoi la fund. Iar broasca mai apucă totuși să întrebe: ”Spuneai că nu mă vei înțepa, de ce ai făcut-o?”. Iar el spune simplu: ”Așa mi-e firea...”.

- Așa deci...

- Da. Fix la fel, lupul e lup. Scufița nu se pricepea la lupi, nu avea de unde ști că așa îi era firea. Dar era orișicum un lup... 

- Nu, fii atentă, interveni Ada. Eu cred că dacă Scufița îl invita pe lup la masă, lupul ar fi început să se poarte frumos. Scufița nu s-a gândit așa departe, era în ale ei. Așa, povestea s-a consumat după fire, după port. Dar lupul are mustrări de conștiință la final.

- De ce ar avea? El a trăit toată viața în cu totul alt spirit. De unde să-i vină mustrările dacă nu fusese învățat vreodată că nu ar trebui să mănânce oameni? Să fi fost învățat în sensul ăsta, poate ar fi avut mustrări, să zicem...

- Nu știu, de undeva din conștiința universală. Așa cum Scufița resimte neliniște când intră la bunicuța. Nu simțea asta de obicei. A simțit doar atunci. 

- Pentru că a găsit ușa deschisă, de asta a simțit neliniște, spuse Eliza apăsat.

- Mda... Ada își dădea seama că trebuia să îi dea dreptate aici. Dar... dar poate nu numai.

- Bine, fie, conștiința Planetei a intrat în joc! Personaj secundar invizibil dar prezent. Great, spuse ironic.

- Oricum, Scufița câștigă, reveni Ada. Metaforic sau practic, ea câștigă. Întrebarea e de ce?

- Poftim? Ai schimbat ”filmul”... Pentru că povestea e pentru copii. Iar ei trebuie să învețe că dacă sunt atenți cu cine vorbesc, totul va fi bine.

- Da, evident. asta e clar. Întrebarea e de ce trebuie să fie mereu bine în basme la final? Eterna dezbatere de la școală. De fapt, ce dezbatere? De acolo afli că trebuie să învingă Binele și atât. Dar nu de ce... Eu cred că e așa: realist vorbind, în orice bătălie vor câștiga pe rând ori Binele ori Răul. Dar copiii trebuie să rămână cu ideea ca bătalia finală e a Binelui. Ca să nu fie demoralizați iar când cresc să-și bage pula și să spună: ”Îmi bag pula, va fi rău la final oricum...” Și se uită spre Eliza parcă simțind că e nevoie să sublinieze: normal că așa trebuie să înceapă propoziția. Despre asta e vorba, nu? Și dădu din umeri.

- Avem nevoie de copii optimiști ca să poată să crească. Să lupte. Bine...

- Da, dacă ai senzația că ești în lipsă de orice fel de soluție, s-ar putea să cedezi. Dacă trăiești cu credința - subliniez: Credința - că se mai poate rezolva ceva, atunci mintea ta nu se va opri din a căuta soluții. Mintea, subconștientul, intuiția, una dintre ele sau poate toate laolaltă. 

- Aici nu te contrazic, Ada, cel mai important e încotro privești. Ca să ajungi undeva, întâi trebuie să te uiți în sensul ăla. Ca să poți face primul pas, trebuie să știi unde vrei să ajungi. Te uiți în jos: cazi. Te uiți înainte: înaintezi. Te uiți în sus: s-ar putea să urci. 

- Bine că măcar aici suntem de acord. 

- Așa. Și de ce Binele? Că la asta voiai să ajungi.

- Aaa, eram sigură că nu te interesează.

- Nu prea mă interesează, dar azi e ziua în care mă port frumos cu lumea. Tăcu și zâmbi.

- Am mai avut discuția asta odată cu cineva. Mă mai întorc aici din când în când. Fii atentă: Frumosul, Binele, Fericirea au același tip de energie. They're like in the same ZIP code!

- Man! Yo! o completă Eliza de amuzament.

Ada dădu din cap a înțelegere și continuă:

- Urâtul, Răul, Tristețea, Mizeria au iarăși același tip de energie una cu alta. Ambii poli sunt necesari mișcării.

- Te repeți...

- Da, știu. Ambii poli sunt necesari dacă ceva e să se miște în lume. Dar cum fiecare e în altă zonă de energie.. acțiunile te pun într-o anume stare. Iar basmele vor să te încurajeze că există fericire și de aceea la finalul lor câștigă Binele. Chiar dacă cei care le-au dat drumul în lume știu că nu e mereu așa. Și de altfel chiar nu se feresc să arate că știu asta: mai rămâne și eroul rănit după vreo bătălie cu zmeul, flămând și singur în pădure și de-astea. Finalul însă face diferența. Acolo voinicul rămâne în picioare.

- Da, finalul după care oricum se întâmplă lucruri, doar că nu le știm. Sunt condensate generic în ”Și au trăit fericiți până la adânci batrânețe”. Dar dracu' știe prin câte și mai câte trec. 

- Ooo, sigur mai au bătălii din care ies înfrânți în tot timpul ăla condensat în formula asta simplă. Dar, per total, probabil le e bine. 

- Dar... dacă tot am intrat pe firul ăsta, pentru că azi sunt drăguță, Urâtul, Răul și așa mai departe, nu au fericirea lor? Mi se pare imposibil să nu aibă.

Ada se gândi puțin... și zise puțin confuză:

- Mândria presupun... Dă un sentiment de bine. Dă un sentiment de putere. De stabilitate. Na, e la liberă alegere ce fel de fericire te face fericit, să zic așa.

- Preafericirea te face cel mai fericit!

Ada râse:

- Așa am senzația că ori: 1. Preafericirea e o stare căreia nu îi putem face față și care ne-ar doborî, ăsta fiind motivul pentru care nu îi zice Foartefericirea, ci Preafericirea ori că: 2. E starea aia care te face să nu mai fii compatibil cu Lumea și dispari. În Nirvana. De aia e ”prea„, adicătelea prea multă.

- Păi.. e amândouă simultan: nu mai faci față. Nu mai faci față Lumii. Și te duci în pula mea, naiba știe unde. Dar îi spune Nirvana. Apoi Eliza continuă: iar tristețea Binelui care e? Să nu uităm să ne uităm și pe partea asta...

- Îhmm.. trebuie să mă gândesc. Stai așa... m-ai luat prin surprindere.

Își mai turnă o gură de cafea din ibric:

- Probabil melancolia. Nostalgia. Sau poate starea de vină, fără a fi vinovat. Pentru că trăim sub imperiul ori al vinei ori al inconștienței. Și oricum există atâtea zone gri. Nu ești niciodată doar la un pol sau doar la celălalt, să fim serioși.

- Ori vină ori inconștiență. Echilibru nu e?

- Echilibrul se face... Fii atentă, nu știu cum pula mea se ajunge la echilibru, dar pe principiul: „If you're having a bad day, here's a fox"

cică există instrumente, gen ăsta... și plecă la computer să caute ceva. Ăsta... stai să dau play:

Iaurt de băut, 10% grăsime

- Fii atent, ăștia vând Sfinți simpli. 

- Da. Nu știu când se mănâncă ăștia, nu-mi dau seama dacă îi vând în extrasezon.

- Habar n-am. Important e că îs simpli. Nu e un pleonasm?

George se uită la ea cu o sprânceană ridicată.

- Păi sfinții nu sunt simpli oricum? Trebuie să ajungi la maximă simplitate ca să devii sfânt. Total neatașat de orice. Total lipsit de ”brizbizuri” - la nivel de personalitate mă refer - de așteptări complicate, de dorințe de diferențiere față de ce te înconjoară, de orgoliu, de... pula mea, înțelegi tu. Deci îs simpli oricum. E pleonasm.

- De ce lipsiți de dorințe de diferențiere?

- Se leagă de ce am spus imediat după: orgoliu. Oricât ar fi ei de diferiți de ceilalți, nu sunt așa pentru că au avut ca scop să fie speciali. S-a întâmplat și atât. Anyway, în mintea lor totul e mai limpede - îmi imaginez că nu e o agitație continuă care să le facă mintea o mare în valuri și cu nisipul mereu răscolit - iar în suflet totul e așezat: fără emoții contradictorii și lupte interioare ca să găsească o emoție bună, corectă să zicem. O au de la sine.

- Bine, fato, am înțeles. Să merg să le spun ăstora să schimbe hârtia? Să scrie doar ”Sfinți”?

- Da, te rog. Și spune-le să scrie sub ”2 LEI” și ”pentru că nu dau 2 bani pe-un sfânt”. See what I did here? și zâmbi.

- Da, ai spune că nimănui nu le pasă de ei, dar de fapt sunt valoroși. Right?

- Pentru ei înșiși.

- Ei hai, nu crezi asta! Eu cred, dar tu vorbești aiurea.

- Da, ai dreptate. Nu doar pentru ei înșiși. Stârnesc un val de energie pozitivă. Deși nu sunt tulburați! ținu să îi amintească. Și de la ei se poate propaga la cei ce îi înconjoară, la natură... și așa mai departe. Mă  uitam la un moment dat pe un plic de ceai. Era acolo nuș' ce zeitate. Un fel de Shiva să zicem.

Mă rog, nu era chiar el. Dar imaginează-ți o zeitate, cu ochii închiși, în a cărei minte se simte că se întâmplă ceva - dar super lin, fără agitație, da? - care pare absentă dar e incredibil de prezentă. Pentru că nu există în sinea ei. Doar propagă o anume energie. Iar cei din jur o pot capta sau nu. Și apoi canaliza sau nu. Ca atunci când ai zece oameni care ascultă o melodie. Unii o dansează, alții nu. Iar unii o dansează și știi că o trăiesc. Sfântul poate să nu facă nimic în sine. Dar e o sursă de energie și înțelepciune. Rolul lui nu e să facă. Ci să facă pe alții să facă. Dacă îi canalizează energia pe care o emană.

- Vezi că de când am intrat in magazin am trecut de trei ori pe raionul ăsta. Și pun pariu că ai uitat ce cauți, dar știi că ai ceva de căutat aici și de asta mă tot întorci.

Ada se uită la el cu ochii micșorați, înțelegând că voia să bată undeva. George continuă:

- Mai trebuie să fii și cu picioarele pe pământ, nu crezi?

Ridică din umeri și luă un recipient de iaurt.

- Fii atent. 20% reducere. There must be a catch.

- Probabil expiră în două zile.

Ada se uită pe ambalaj și începu să râdă.

- Nu pot să cred! Scrie ”Valabil azi”. Fii atent. Doar azi. Să-ți bagi piciorul, sunt atâtea lucruri care au termen de valabilitate doar într-o anume zi. Dacă ar scrie pe toate, gen să aibă și promisiunile, posibilitățile, oportunitățile, stările și așa mai departe o etichetă din eter - sau din ce-ar putea să fie - și pe care să scrie termenul de valabilitate... maaaamă, ce multe s-ar simplifica.

- Mda. Dar nu ar deveni sfinte. Sau purtătorii lor sfinți.

- Da, s-ar face mai ușor, dar nu neaparat corect. Adică s-ar aborda mai ușor, cu mai multă siguranță, dar nu neaparat corect.

- Da, dacă ceva e pe stoc limitat, lumea se grăbește să-l cumpere. Așa și aici: dacă știi că ceva e valabil doar azi. chiar îți dai un ghiont să valorifici acel lucru azi. Sau dacă e nasol, știi sigur că trece repede. Problem solved.

- Da, problem solved pentru că îți corectezi atitudinea față de problemă. Și știm - nu-i așa? - că nu există probleme ci doar atitudini față de așa-zise probleme. Iar atitudinea e de fapt problema.

- Dacă ai face și tu un efort să rezolvi probleme sau na, atitudini față de ”așa-zise probleme” nu ar fi mai O.K. decât să teoretizezi? Se uită la ea puțin a mustrare. Zic și eu, și dădu din umeri.

- Băi, dacă nu ar exista metafore, viața ar fi seacă.

- Dar ele nu sunt esențiale totuși.

- Neaaaah! zise ea lung și neîncrezătoare. Sunt esențiale. Fii atent: am visat odată un câine alb. Am căutat evident ce înseamnă. Știind că ar putea însemna cu totul altceva, dar doar așa. ca și guideline. Și opri puțin șirul cuvintelor.

- Și?

- E ceva legat de prieteni. Dacă câinele din vis e alb, e de bine, și se uită la el încercând să își dea seama dacă înțelegea.

- O.K., go on.

- Și mergeam într-o zi pe stradă. In real life, vreau să spun. Și m-a mușcat din senin un câine. Un câine negru. M-a mușcat, s-a uitat la mine și s-a retras.

- Și nu însemna că trebuia să mergi la doctor, deloc... spuse George dând din cap puțin dezamăgit.

- Evident că nu! Mi-a spus ceva Universul. Dar nu știu ce.

- Și vrei să știi?

- Nu sunt sigură. Eu doar mă bucur că îmi vorbește. 

- Săracul Univers... vorbește singur, spuse el și o luă înaintea ei sperând că dacă ar fi ieșit din magazin mai repede ar fi putut schimba în sfârșit subiectul.

Libertatea. Fata de la pagina 5.

- Libertatea e fragilă.

Se uită la ea întrebător:

- Vrei să spui că oricând îți poate fi furată?

- Nu, nu. Vreau să spun că nu e chiar un parc de distracții. Știi, dacă ai un câine pe care îl ții în curte... păi el învață că trebuie să stea acolo. Poate nici nu se gândește vreodată să plece, nu i-a trecut prin cap. Se mai uită uneori peste gard cu curiozitate, dar e obișnuit să stea acolo. Are adăpost, interacțiune constantă, mâncare, apă și chiar și ceva spațiu. Să spunem că pleacă. Se opri puțin să își aprindă țigara.

- Așa... pleacă...

Ada continuă:

- Pleacă și descoperă libertatea de a cutreiera ulițele toate, de a fugi prin pădure - spunea gesticulând larg - de a se opri să cerceteze ce îi vine și când îi vine - și își învârti  capul de două ori. Dar se lasă seara și are de căutat un culcuș confortabil. Apoi mâncarea trebuie să o găsească singur. Trebuie să îi renască un simț de vânător poate uitat. Iar dacă sunt alte haite în zonă care vor să își protejeze teritoriul, ei bine, trebuie să învețe ori să se integreze ori să se apere.

- E pe cont propriu, da.

- Da, e liber. Dar e cu atât mai responsabil. La curte... libertățile erau îngrădite, erau numărate. Dar responsabilitățile de asemenea.

- Tu vrei să îmi spui că de asta e nevoie de societate. Și de ceva reguli.

- Da, dar nu numai, nu vreau să repet discuția asta acum. O.K., regulile pot fi justificate. Și chiar dacă îți pun piedici de multe ori, alteori te susțin. Dar mai vreau să spun și fix cu ce am început: că e fragilă. Ca să ți-o poți asuma, e nevoie să îți poți asuma și responsabilitatea. Față de tine și față de orice situație pe care trebuie să o administrezi tu, iar nu stăpânul. E plăcută, dar nu e o simplă joacă.

- Just dar... Eliza se opri puțin și ridică din sprâncene. Dar... câinele e la curte și are mai puține responsabilități față de el însuși, dar are altele față de stăpân. La final alegerea între cele două e o alegere între două tipuri de responsabilități.

- Înnnntrebarea e dacă poți oricând și oricum să faci față oricărui set de reponsabilități. Pentru unii e mai ușor de administrat un anume set, pentru alții celălalt. Nu pentru toți e ușor să jongleze cu cele două seturi și rezultatele să fie la fel de bune de fiecare dată.

- Esențial e să înțelegi când ești fericit, completă Eliza.

- Păi.. pentru unii găsirea libertății e fericire. Iar pentru alții abilitatea de a fi responsabil.

- Nu spuneai tu că libertatea vine oricum cu responsabilități?

- Da... diferența e între responsabilități primite și responsabilități alese.

- Ada, nici în pădure cîinele nu își alege responsabilitățile! Iar acolo pot fi mereu altele, total neprevăzute.

Ada se gândi puțin.

- Bine... deci nu e o alegere între libertate și responsabilitate. Dar libertatea rămâne fragilă.

- La fel și responsabilitatea, continuă Eliza, de acum chiar prinsă în firul desfășurat. Și responsabilitatea e fragilă dacă nu e una care să ajute câinele să se dezvolte. Și să fie fericit.

- Și fericirea cum se găsește? În cele două situații... e o diferență între fericiri?

- Am mai discutat despre asta. Fericirea nu se găsește. Nu se caută. Și nu e nici „fericirea e drumul,  iar nu destinația„ cum se prea spune. Fericirea nu e un scop. E o unitate de măsură care te ajută să știi mereu dacă ești unde trebuie sau nu. Ca atunci când mănânci un fruct și te simți ușor energizat. E pentru că fructul e bun în general și e bun pentru tine acel fruct în particular. Na, nu-mi vine un exemplu mai bun. Ideea e că un slogan de tipul ”fructul este fericire” e inutil. Nu vei începe să cauți fericirea mâncând fructe. Dar fiecare stare bună pe care o ai făcând un oarecare gest apare doar ca tu să știi că acel gest e bun pentru tine. Nu trebuie să definești foarte fix ce gesturi trebuie să faci pentru acea stare. Starea nu e scopul. E măsura. Vei vrea să se repete. Dar asta ca să poți ști că ești pe drumul bun. Porți o conversație care te neliniștește: problema nu e neliniștea, ci conversația. Înseamnă că nu decurge bine. Că trebuie să schimbi ceva în ea. Te simți treptat mai bine? Înseamnă că ai corectat-o. Nu poate fi corectată defel? Închei-o și pleacă! Neliniștea e semn că nu ești unde trebuie.

- Deci.. starea e o măsură. Dar începem să o tratăm ca pe un scop.

- E perfect natural și de înțeles. Eliza se uită la paharul ei cu bere: mai scurtcircuitezi sistemul. Provoci starea și crezi că totul e bine. Și poate e. Nu întoadeauna starea de bine trebuie să fie justificată, argumentată de un gest. Dar în final gesturile potrivite sunt esențiale. Pentru că dacă scurtcircuitezi prea mult sistemul, îl poți defecta.

- Nu cred că există ”scurtcircuit perfect”, so to say. Paharul tău cu bere va faulta sistemul de care spui. Dar va genera și gesturi esențiale. Ele vor da în final starea, nu berea singură.

- Da... nu există limite clare între lucruri. Între stare și gest. Între măsură și scop. Cum nu există limită clară între artist și arta lui. Între Dumnezeu și creație. Și ce mai vrei tu.

- Nu știu cum dar... azi mi-e greu să trag orice concluzie. 

- Viața nu e atât de interesantă dacă tragi mereu concluzii. Eu spun că uneori sunt suficiente întrebările.

- Ooo da, întrebarea în sine e importantă, nu răspunsul! spuse tare Ada, neîncrezătoare și amuzată. Trebuie și un răspuns, continuă șoptit.

- Procesul de descoperire, alea-alea, spuse Eliza râzând. 

- Drumul nu destinația!

- Nuuu, am zis că asta nu, haha! Deși na, e validă și asta până la urmă, recunosc, doar că nu voiam s-o folosim.

- Azi sigur nu vor fi concluzii. Probabil n-am formulat corect întrebarea.

- N-ai formulat chiar nicio întrebare mai exact. Ada, eu tre' să plec. Tu ia și te gândește la întrebare. Libertate, fericire, alea-alea, poate ai o revelație în somn. 

- Mda....

De la roșu la violet

by Cătălina Ababei

- Nu are importanță! 

De câte ori Ouroboros vorbea, Vulcanus voia să adauge în față un „poate”.

- Poate.

- Nu are. Totul este recirculat, totul se schimbă și ai spune că este important... dar ce importanță are dacă e trecător? Important e doar procesul tranziției.

- E foarte neimportant procesul tranziției dacă punctele intermediare nu sunt importante.

- Ești foarte prezentă, nu-i așa? spuse Ouroboros intrigată.

- Important este doar să fii atent la ce faci atunci când faci. Ai un scop și îl umărești cu consecvență.

- Mă pierd. Viața este o cărare pe care mergi și tot îți vine să te avânți în dreapta și în stânga prin pădure să culegi flori. Urmărești cărarea, dar pe ocolite.

- Asta ți-e problema. Ieși de pe cărare până când uiți de ea. Ajungi la mama naibii în pădure, lângă un lac, te oprești și privești lebedele. Vorbea apăsat, a supărare. Frumos, n-am ce zice. Dar după te întrebi unde și cine ești și nici măcar nu știi de ce. Cum de ce? Ai plecat de pe cărare. Viața nu e pentru trăit la întîmplare.

- Sunt perfect de acord, o întrerupse Ouroboros, deși se putea și fără rimă. A ba nu, e mai bine cu rimă! Revenind, în același timp nu sunt de acord. Să pierzi cărarea înseamnă să nu mai ajugi la oraș, decât poate prea târziu și plin de confuzie. Just. Dar poate ajungi în alt oraș decât cel pe care credeai că trebuie să-l cauți. Cum poți fi sigur că știi cu adevărat unde trebuie să ajungi? Poate de fapt nu poți descoperi decât din mers. Fiind atent la luminișurile pe lângă care treci. În fiecare poți să descoperi ceva ce te schimbă. Îți redefinești scopul pe drum. Nu poți ști că îl poți ști din start.

- Fii atentă, Prinde-Fluturi, îi spuse și-i așeză o mână pe umăr, ce spui tu nu înseamnă redefinire. Înseamnă să nu ai scop.

Ourobos se uită puțin speriată în propria-i minte la auzul cuvintelor. Își dădu brusc seama că știa asta deja dar evitase să își spună. Vulcanus era mulțumită de sine. Îi clătină sistemul. Asta era marea ei bucurie de altfel: să producă efecte.

- Sunt oameni care trăiesc pentru a produce. Trebuie să vezi ceva clar ieșind din mâna ta, vor spune. Și oameni făcuți pentru a contempla procesul. Ouroboros își mai reveni puțin. În fond și la urma urmei viața e o spirală, nu? Am mai vorbit despre asta doar. E o spirală tocmai pentru că în timp ce o forță produce, o alta redirecționează. O forță e concentrată în fix punctul pe care îl creează. O alta contemplă posibilitățile următoare. Una produce, una se bucură. Nu e niciuna greșită. Se susțin reciproc fără a ști asta. Dar în tot timpul ăsta se ceartă pentru a demonstra că doar una are dreptate.

- Fără coerență nu ajungi nicăieri!

- La fel și fără incoerență. Prin coerență poți foarte bine să stai pe loc. 

- Prin incoerență produci haos și atât!

- Haosul e făcut din mici insule de organizare. Dacă ar fi toate organizate în același fel, ar fi ordine perfectă. Dar nu s-ar întâmpla nimic. Fără haos nu se întâmplă ni-mic! spuse accentuând silabele. Uneori trebuie doar să fugi în continuu după propria coadă și să nu o prinzi niciodată. Dacă o prinzi e doar pentru a repeta lucrurile. Să treci din nou prin tine de la coadă la cap. Dar  altfel. Pentru că ai impresia că știi unde vrei să ajungi dar de fapt nu poți ști.
- Vezi tu... și organizarea e făcută din mici insule de haos. Să spunem că accept haosul, Cuvâtul cheie rămâne oricum însă ”organizare”. 

Ana nu mai înțelegea. Oricât ar fi fost de prezentă nimic nu se lega. Oricât ar fi fost de absentă nimic nu era greșit. Își dădea cu stângul în dreptul căutând să se hotărască. Avea nevoie de un scop și în același timp nu avea nevoie de niciunul. Iar în tot timpul ăsta se străduia să pară că are de fapt ochii deschiși.

- Provocarea Cătălinei: scrie o poveste după imagine! -

Să adăugăm și o piesă:

Dintotdeauna pentru totdeauna

- Băi, deci fii atent: totul este ritm!
- Da, exact. Gen: ”În ritmul ăsta nu ajungi nicăieri!”
Larisa îi ignoră ironia și continuă serios:
- Exact. Nu ajungi nicăieri sau ajungi peste tot, ambele opțiuni sunt în mod egal valabile. Și știi când sunt ambele valabile?
Sandu încercă să-i intre în joc:
- Când?
- Când există un ritm, oricare ar fi el. Iar ritm există oricând. Ce vreau să spun e că un ritm monoton te poate duce și nicăieri și oriunde în mod egal. Un ritm alert la fel. Chiar nu contează. Doar că pentru fiecare ”nicăieri„ și ”oriunde” pot însemna altceva, fiecare.
- Bine, hai, dezvoltă, fato...
- Ai o piesă chilluță-așa, de fundal. Un Nuages - Dreams, de exemplu. Te duce într-o plutire-undeva.
- Vrei să spui ”cumva”.
- Plutire-cumva, corect. Și apoi ai un Chase and Status. Hai un End Credits. Te pune în mișcare, îți vine să alergi. Și mai bagă un Rage Against the Machine și în același timp un Florence and the Machine, pentru două stări total diferite. Fiecare ritm și stare îți este util/utilă la un moment dat. Da?
- Ce vrei să spui cu asta?
- Păi, există oameni care alternează stările și ritmurile astea constant și oameni care sunt mai degrabă consecvenți într-un anume ritm. Monoton sau accelerat. Constant accelerat. Se preferă accelerație în societate, construiește mai rapid. Dar și cu un Nuages construiești ceva, doar că altceva, de altă natură.
- Natură moartă...
- Nu, aparent moartă. De fapt se mișcă. Doar că nu ea în sine, ci prin cel pe care îl mișcă.
- Mișcă pe cineva? Trebuie să fii foarte monton ca să te miște așa ceva. Mă refer la natura moartă, nu chiar la Nuages.
- Clar. Dar ai dreptul să exiști oricum. În final, chestia aia monotonă tot folosește cuiva. Imaginează-ți un grup de oameni. Și un DJ. El impune ritmul. Unii îl acceptă și se pliază pe el. Alții spun: ”Îmi bag piciorul, mă mut în barul de alături!”. Găsesc alt DJ. Alt ritm. Și pe ăla îl acceptă. Chiar apreciază. Fiecare pe ritmul lui urmează ceva. Iar apoi creează ceva.
- Creează un dans. Pentru că „God is a DJ„.
- Da. Un dans. O conversație. O altă piesă în minte. O idee.
- Tu vrei să spui că fiecare ritm e până la urmă O.K.? Doar că pentru altcineva? spuse el cu tonul de: ”era evident...”.
- Da. Sau chiar și pentru aceeași persoană, dar în momente diferite. În final nu contează. Ele se echilibrează: fie alertul cu monotonul în viața individului, fie  alertul cu monotonul la nivel de societate. Se completeză, se provoacă unul pe altul, se echilibrează.
- Bine. Foarte interesant. Adică hai să vorbim despre altceva!
- De asta nici nu există eternitate decât ca sumă a efemerităților, continuă ignorăndu-i lui Sandu cerința. Mi-am dat seama azi: nu există eternitate. Dar există eternitate, în același timp.
- Mă îngrijorezi. Îmi dau seama că înainte credeai că erai nehotărâtă, dar acum nu ești foarte sigură.
- Haha! Da, am văzut și eu chestia asta pe Facebook! Exact, nu sunt foarte sigură cât sunt de hotărâtă... Ideea e că nimic nu durează. Nu poate dura. Pentru că, precum spune piesa, ”The only constant is change„. Visele nu durează, pentru că se schimbă, relațiile nu rămân la fel pentru totdeauna, pentru că oamenii ca indivizi se schimbă, skill-urile nu rămân la fel tot timpul, pentru că se dezvoltă. Iar dezvoltarea e schimbare. Nimic nu e etern și nici nu trebuie să fie. Nouă ne pasă când dispare o specie de plantă, pentru că avem nevoie de ea în viața asta. La nivel micro contează, da. La nivel macro nu contează însă. Dispare o specie, apare alta. Planeta va crea tot timpul. Pentru ea doar continuarea existenței contează. A ei, ca planetă. Nu contează că și-a schimbat veștmântul. Există deci etern doar pentru că există efemer.
Sandu era interesat, dar nu se putea abține să nu o mai faulteze o dată:
- Da, și conversația asta poate fi eternă. Atâta timp cât e construită din subiecte trecătoare. Cum ar fi ăsta. Gen, chiar așa, hai să discutăm despre cum hotărâm cine cumpără următoarea bere! Mi se pare mult mai interesant.
Se uită lung la el și acceptă anevoie:
- La naiba... Trebuie să îți dau dreptate. Chiar este mai interesant. Deci următoarea bere mergi tu să o iei, așa ai spus, nu?

Ferice de cel ce...

- Băi, lumea vorbește prea mult despre fericire fără să știe ce este.

- Lumea vorbește mult despre multe lucruri fără a ști ce sunt, de la iubire la mecanică cuantică. Suntem fascinați de ceea ce știm că există fără a ști ce este. Și cu asta, basta!

- Da băi, dar putem vorbi mult și despre mașini, fotbal și pocker. Și astea ne fascinează, dar măcar nu vorbim în gol, putem vorbi în date clare, cu terminologie adecvată, nu să batem câmpii. 

Bogdan nu era prea entuziasmat de ceea ce nu are formă și nu poate fi măsurat. Și nici de mașini, fotbal și pocker, de altfel. În schimb îi plăceau oamenii care nu vorbesc degeaba. Iar a vorbi despre ceea ce nu înțelegi intra ușor in categoria „degeaba” pentru el.

- Măi Bogdane, ție îți plac lucrurile deja descoperite și care pot fi puse ”to good use”. Le scoți din dulap când ai nevoie de ele sau îți sunt prescrise de doctor sau instalate de instalator. Altora le place să descopere, să umble aiurea până se împiedică de o comoară, să se rătăcească în pădure până descoperă o fosilă care nu folosește nimănui nici la făcut borș, nici la reparat laptop-ul, în schimb are multe de spus. Cecilia tăcu și așteptă un răspuns. Aaaaaanyway, continuă ea, dat fiind că el nu simți nevoia unei replici, despre fericire se poate vorbi mult fără să o cunoști. Faptul că începi să ghicești ce este, în schimb, chiar îți poate oferi satisfacție.

- Nu mie, spuse el scurt. Eu dacă aflu unde se face o pizza bună, dar aflu și că e închis în momentul ăla, îmi bag piciorul și-mi înjur ursitoarele.

- Mie chiar îmi plac lucrurile cărora li se pot da multe definiții, dar nu știi niciodată sigur care e cea bună.

- Așa... și una dintre multele definiții ale fericirii care ar fi?

Stătu puțin pe gânduri și ezită să răspundă. Nu dorea neaparat să-și expună definiția riscului de a fi terfelită doar pentru că el avea alte gusturi.

- Bine. O variantă, da? E așa: e atunci când auzi muzica și nu îți dai seama că dansezi.

- Aaașa... sunt dispus să ascult continuarea. Explică.

- Știi, cică niște cercetări au scos la iveală faptul că oamenii sunt fericiți atunci când fac ceva perfect natural, fără să își dea seama cum trece timpul, fără să resimtă că ar depune efort, fără să se grăbească să termine pentru că vor să facă altceva după. Ți s-a întâmplat? Să lucrezi la un proiect și să nu ți se facă nici foame, deși în multe alte zile de lucru ai vrut să termini dinainte de a începe?

- Da, mi s-au întâmplat și de-astea.

- Și cum te-ai simțit?

- Băi, bine. Te simți fain când faci ceva cu chef real.

- Despre asta e vorba. Despre a fi atât de captivat de muzica pe care o asculți, încât mergi cu ea fără să simți că te chinuie în vreun fel să o urmărești, că îți pune piedici, că vrei să se termine piesa mai repede. Când găsești muzica asta în viață - fie că se concretizează într-un job, fie în niște oameni cu care relaționezi - ești fericit. Și probabil îți joci și rolul cât de bine poți, fără să simți că e nevoie să te chinui pentru asta. Nu există efort, doar prezență.

Strâmbă puțin din buze a ”nu sunt așa de sigur...”

- Asta se poate chema fericire sau manipulare. E cu două tăișuri. Dacă îi pui omului o anume muzică și urmărește natural frecvența ei, poate că de fapt nu are discernământ, nu a ascultat altceva niciodată, nu s-a gândit o clipă măcar că alta poate fi muzica potrivită lui. Poate e doar prea docil. Și poți fi docil și totuși tratat corect probabil, poți fi docil și fericit, dar sunt și mai multe șanse să fii docil și folosit.

Cecilia zâmbi.

- Manipulare. Clar, ai dreptate. De multe ori ne aruncăm după prima opțiune pentru că nu știm că există alternative sau nu ne gândim că pot fi și trebuie căutate. Sau suntem ascultători din inerție. Dar eu vorbesc totuși de o muzică asumată. Despre care simți brusc că rezonează cu tine. Fii atent: ești o celulă din corpul omenesc. Alege-ți un tip de celulă.

- ... Un neuron.

- Eram sigură că asta îți vei alege. Să zicem că ești un neuron dar ”societatea„ de celule din organismul în care te afli îți cere să te comporți ca o celulă musculară, ca o fibră musculară striată. Asculți ”corul” de celule și chiar crezi că asta trebuie să faci. Și încerci să te comporți ca atare. Faci ceea ce în fapt nu ai de făcut, pe o muzică ce nu ți se potrivește. Depui mult efort, vrei să se termine exercițiul fizic mai repede, te gândești în alte părți în timp ce îți joci rolul care ți-a fost cerut. Crezi că am dreptate?

- Mda... sună credibil.. așa m-aș simți probabil. Și îmi dau seama că vorbesc totuși pe ghicite acum, ceea ce am stabilit de la bun început că nu îmi place. Dar în fine, face ceva sens.

Mulțumită de aprobare și în același timp grăbită, ea continuă repede:

- Și apoi imaginează-ți că ți-ai găsit comunitatea de neuroni care te cheamă înapoi la ei. Auzi ”corul” lor și brusc simți că e muzica ta. Te alături lor, îți asumi rolul pe care îl au ei. Cel care ar fi trebuit să fie de la bun început și al tău. Devine totul mai ușor? Vrei să rămâi?

- Mda... da, probabil că vreau. Îmi ia un timp să mă adaptez totuși, că am pierdut niște timp și sunt în urmă cu experiența, comparativ cu ei.

- Da, da, ai dreptate aici. Durează până îți intri în ritm. Anyway, despre asta e vorba de fapt: despre a te lăsa condus de muzică în mod natural dar să simți că e a ta. Implică discernământ chestia asta. Dacă rămâneai cu muscularele, erai într-adevăr manipulat. Fericire e să îți dansezi dansul pe muzica ta. Dansul poate fi individual, în timp ce muzica e colectivă. Să trăiești ca un neuron între neuroni. Dar împreună cu fibrele musculare și toate celelalte celule, susții un organism. Muscularele nu îți sunt dușmani, sunt doar parte din altă echipă. Îți trăiești individualitatea și totuși simultan îți asumi rolul pe care trebuie să îl ai în echipa ta și în organism. Ești și tu și parte funcțională din ceva mai mare decât tine.

- Și dacă sunt un rebel?

- Tu nu ești fericit, nu ești productiv, stai în calea funcționalității sistemului, vă duceți și tu și organismul pe pulă. Simplu. Zic eu... Aaadică... dacă ești rebel ca neuron între celulele musculare, e chiar un lucru bun, dacă ești rebel în echipa ta... s-ar putea ca rezultatul să nu fie o schimbare de sistem utilă tuturor, ci boală. Îhmmm... poate nu e foarte simplu totuși.

- Bine, bine, intrăm în alte complicații, cea ce e prea mult de-acum. Revenim la muzică și atât: ”those who were seen dancing were thought to be insane by those who could not hear the music.”

- E cam păcat că ne e greu să acceptăm muzica celorlalți, nu? spuse ea, ghicind că acesta era scopul citatului.

- Suntem egocentrici iar asta nu știu dacă putem schimba, nici măcar de dragul fericirii.

- Am impresia că ne-am înțeles până la urmă. Meriți o bere!

Pasăre măiastră

- Vezi păsările alea?

Își ridică alene privirea din pământ, ridică o sprânceană neimpresionat și răspunse:

- Acum că mi le arăți, da.

- Și ce îți atrage atenția la ele?

- Că... you know, zboară...

- Da, mă, spuse Elena entuziasmată că putea începe să își explice perspectiva, da, zboară proastele. Dar nu oricum. Pentru că nu sunt proaste. Fii atent puțin la cum stau în grup.

George scrumă din țigară și iar își ridică capul alene.

- Da. Se cheamă stol.

- Faptul că îi dai un nume nu înseamnă în mod obligatoriu că ai spus ceva în plus despre ele. De multe ori poate însemna asta, dar nu acum, zic eu. Vezi dâra de vânt pe care zboară?

George se uită la ea și îi oferi o țigară, sperând să îi distragă atenția și, Doamne-ajută, să tacă. Liniștea lacului chiar îi plăcea și în fapt nu vrea decât să stea puțin să se odihnească pe iarbă.

- Mulțumesc, chiar mă gândeam la o țigară, dar fără să îmi dau seama. O brichetă?

Îi întinse bricheta iar apoi își mai scoase și lui o țigară din pachet.

- Deeeci. Fii atent. Vezi unda aia de vânt?

- Nu. Vântul nu se vede. Făcu o pauză. Am citit eu într-o enciclopedie. Și ridică din sprânceană a ironie.

- Bine că ești tu tot cult și interesant. Pun pariu că ai fost olimpic. La ironie-viteză sigur nu, totuși, poate doar la ironie-rezistență, că ți-a luat puțintel să scoți replica din buzunar. Vântul nu se vede, dar când le observi zborul în acord cu mișcările aerului, îi simți forma. Ca și cum ai arunca niște particule pe o boxă pentru a ”desena” undele sonore. Așa și ele te ajută să înțelegi mișcarea aerului. Și toate se orientează după o boare, dar în același timp și după celelalte membre ale stolului - mulțumesc că m-ai învățat cuvântul - și după pasărea-lider.

- Vrei să ajungi undeva dacă nu mă înșel...

- Da, mă, e fantastic cum reușesc ele să se alinieze și să se plieze pe contextul în care se află, menținându-se în acord cu suratele lor în același timp și menținându-se în acord cu propria libertate de a zbura. Nu ți-ai dorit vreodată asta?

George trase un fum și îi răspunse:

- Ai dreptate. Toți ne dorim - poate fără să fim conștienți de asta, apropo de cum ți-ai dat seama că vreai o țigară - să putem fi noi înșine fără a fi în contradicție cu ce ne înconjoară. Dar echilibrul ăsta nu îl găsești pentru că decizi că îl vrei și începi să îl controlezi. Îl găsești când ai mediul potrivit. Și când știi fără negare cine și cum ești.

- Știam eu că mă iei totuși în serios. Suntem exact ca semințele de nuș-ce-plantă care pot crește doar într-un anume sol, într-o anume climă și cu anume plante în jur. Cu plantele nepotrivite alături pot avea o creștere prin care nu îsi ating potențialul maxim. În solul nepotrivit la fel, sau nu cresc deloc. Soiurile care pot fi aclimatizate sunt de respectat, dar sunt speciale. Și nu putem fi cu toții speciali.

- Da... mai ales tu nu poți fi.

- Exact. Băi, dar dacă ar fi să nu vorbim în metafore, tu ai vrea să zbori?

- Toată lumea vrea să zboare.

- Cunosc oameni care de teamă nici nu știu că poate undeva în sinea lor ar vrea să zboare. Apropo de țigară. Și zâmbi.

- Da, să sar cu parașuta. Aș vrea. Dar mi-ar fi greu să fac saltul. Nu să cad, ci să fac primul pas. Și aș avea emoții la impactul cu pământul.

- Ca să nu vorbim în metafore - subliniez - vezi că așa faci în viața de zi cu zi. Orice, numai să amâni primul pas. Cât despre aterizare, asta nu există fără primul pas.

- Mda... Deci spre deosebire de păsări nu sunt în perfect acord cu mediul, cât să mă pot ”plia” pe ce îmi oferă, așa cum vine.

- Da. Și nici cu tine. Pentru că vrei fără a vrea.

- Și nici cu cei ce mă încoanjoară. Mai ales cu tine.

Trase din țigară și așteptă un răspuns. Elena privi din nou spre stol și dădu din cap a ”da”. Ori lui, ori lor.