Scufița Roșie și cele 7 chakre

- Știi ce mi se pare interesant în ”Scufița Roșie”?
Eliza se uită spre ea ținându-și cafeaua cu ambele mâini și aștepta răspunsul.
- Că bunica are nevoie de vin ca să își revină. Poftim soluție... și dădu din cap oftând.
- Da. Nu țin minte. Bună treabă.
- Oricum. Cel mai important e următorul lucru: că unde era nevoie de dreptate, a apărut vânătorul. Nu a fost nevoie să îl cheme nimeni. A venit singur. Și că lupul a căzut de la greutatea pietrelor din burtă. Teoretic, Scufița i le-a îndesat acolo. Practic, cred că lupul se simțea vinovat. Din pricina Scufiței. De asta se simțea greu. A venit vânătorul și cât lupul era ”în somn”, Scufița și bunica au fost eliberate. Și înlocuite cu pietre. De fapt ”somnul” e subconștientul lupului, care îl macină.
Eliza se uită lung fără să spună nimic. Ada așteptă. Știa că urmează ceva.
- Fii atentă. spuse Eliza, lupul e lup. Știi povestea cu scorpionul și broasca?
- Nu sunt sigură...
- E așa. Scorpionul roagă o broască să îl treacă râul. Ea îi spune: ”Nu cred că vreau să fac asta, dacă mă înțepi?„ ”Nu, zice scorpionul, am nevoie să ajung pe partea cealaltă. De ce aș face asta?” Iar broasca acceptă. La mijlocul râului, fii atentă, scorpionul o înțeapă. Și încep să se ducă amândoi la fund. Iar broasca mai apucă totuși să întrebe: ”Spuneai că nu mă vei înțepa, de ce ai făcut-o?”. Iar el spune simplu: ”Așa mi-e firea...”.
- Așa deci...
- Da. Fix la fel, lupul e lup. Scufița nu se pricepea la lupi, nu avea de unde ști că așa îi era firea. Dar era orișicum un lup... 
- Nu, fii atentă, interveni Ada. Eu cred că dacă Scufița îl invita pe lup la masă, lupul ar fi început să se poarte frumos. Scufița nu s-a gândit așa departe, era în ale ei. Așa, povestea s-a consumat după fire, după port. Dar lupul are mustrări de conștiință la final.
- De ce ar avea? El a trăit toată viața în cu totul alt spirit. De unde să-i vină mustrările dacă nu fusese învățat vreodată că nu ar trebui să mănânce oameni? Să fi fost învățat în sensul ăsta, poate ar fi avut mustrări, să zicem...
- Nu știu, de undeva din conștiința universală. Așa cum Scufița resimte neliniște când intră la bunicuța. Nu simțea asta de obicei. A simțit doar atunci. 
- Pentru că a găsit ușa deschisă, de asta a simțit neliniște, spuse Eliza apăsat.
- Mda... Ada își dădea seama că trebuia să îi dea dreptate aici. Dar... dar poate nu numai.
- Bine, fie, conștiința Planetei a intrat în joc! Personaj secundar invizibil dar prezent. Great, spuse ironic.
- Oricum, Scufița câștigă, reveni Ada. Metaforic sau practic, ea câștigă. Întrebarea e de ce?
- Poftim? Ai schimbat ”filmul”... Pentru că povestea e pentru copii. Iar ei trebuie să învețe că dacă sunt atenți cu cine vorbesc, totul va fi bine.
- Da, evident. asta e clar. Întrebarea e de ce trebuie să fie mereu bine în basme la final? Eterna dezbatere de la școală. De fapt, ce dezbatere? De acolo afli că trebuie să învingă Binele și atât. Dar nu de ce... Eu cred că e așa: realist vorbind, în orice bătălie vor câștiga pe rând ori Binele ori Răul. Dar copiii trebuie să rămână cu ideea ca bătalia finală e a Binelui. Ca să nu fie demoralizați iar când cresc să-și bage pula și să spună: ”Îmi bag pula, va fi rău la final oricum...” Și se uită spre Eliza parcă simțind că e nevoie să sublinieze: normal că așa trebuie să înceapă propoziția. Despre asta e vorba, nu? Și dădu din umeri.
- Avem nevoie de copii optimiști ca să poată să crească. Să lupte. Bine...
- Da, dacă ai senzația că ești în lipsă de orice fel de soluție, s-ar putea să cedezi. Dacă trăiești cu credința - subliniez: Credința - că se mai poate rezolva ceva, atunci mintea ta nu se va opri din a căuta soluții. Mintea, subconștientul, intuiția, una dintre ele sau poate toate laolaltă. 
- Aici nu te contrazic, Ada, cel mai important e încotro privești. Ca să ajungi undeva, întâi trebuie să te uiți în sensul ăla. Ca să poți face primul pas, trebuie să știi unde vrei să ajungi. Te uiți în jos: cazi. Te uiți înainte: înaintezi. Te uiți în sus: s-ar putea să urci. 
- Bine că măcar aici suntem de acord. 
- Așa. Și de ce Binele? Că la asta voiai să ajungi.
- Aaa, eram sigură că nu te interesează.
- Nu prea mă interesează, dar azi e ziua în care mă port frumos cu lumea. Tăcu și zâmbi.
- Am mai avut discuția asta odată cu cineva. Mă mai întorc aici din când în când. Fii atentă: Frumosul, Binele, Fericirea au același tip de energie. They're like in the same ZIP code!
- Man! Yo! o completă Eliza de amuzament.
Ada dădu din cap a înțelegere și continuă:
- Urâtul, Răul, Tristețea, Mizeria au iarăși același tip de energie una cu alta. Ambii poli sunt necesari mișcării.
- Te repeți...
- Da, știu. Ambii poli sunt necesari dacă ceva e să se miște în lume. Dar cum fiecare e în altă zonă de energie.. acțiunile te pun într-o anume stare. Iar basmele vor să te încurajeze că există fericire și de aceea la finalul lor câștigă Binele. Chiar dacă cei care le-au dat drumul în lume știu că nu e mereu așa. Și de altfel chiar nu se feresc să arate că știu asta: mai rămâne și eroul rănit după vreo bătălie cu zmeul, flămând și singur în pădure și de-astea. Finalul însă face diferența. Acolo voinicul rămâne în picioare.
- Da, finalul după care oricum se întâmplă lucruri, doar că nu le știm. Sunt condensate generic în ”Și au trăit fericiți până la adânci batrânețe”. Dar dracu' știe prin câte și mai câte trec. 
- Ooo, sigur mai au bătălii din care ies înfrânți în tot timpul ăla condensat în formula asta simplă. Dar, per total, probabil le e bine. 
- Dar... dacă tot am intrat pe firul ăsta, pentru că azi sunt drăguță, Urâtul, Răul și așa mai departe, nu au fericirea lor? Mi se pare imposibil să nu aibă.
Ada se gândi puțin... și zise puțin confuză:
- Mândria presupun... Dă un sentiment de bine. Dă un sentiment de putere. De stabilitate. Na, e la liberă alegere ce fel de fericire te face fericit, să zic așa.
- Preafericirea te face cel mai fericit!
Ada râse:
- Așa am senzația că ori: 1. Preafericirea e o stare căreia nu îi putem face față și care ne-ar doborî, ăsta fiind motivul pentru care nu îi zice Foartefericirea, ci Preafericirea ori că: 2. E starea aia care te face să nu mai fii compatibil cu Lumea și dispari. În Nirvana. De aia e ”prea„, adicătelea prea multă.
- Păi.. e amândouă simultan: nu mai faci față. Nu mai faci față Lumii. Și te duci în pula mea, naiba știe unde. Dar îi spune Nirvana. Apoi Eliza continuă: iar tristețea Binelui care e? Să nu uităm să ne uităm și pe partea asta...
- Îhmm.. trebuie să mă gândesc. Stai așa... m-ai luat prin surprindere.
Își mai turnă o gură de cafea din ibric:
- Probabil melancolia. Nostalgia. Sau poate starea de vină, fără a fi vinovat. Pentru că trăim sub imperiul ori al vinei ori al inconștienței. Și oricum există atâtea zone gri. Nu ești niciodată doar la un pol sau doar la celălalt, să fim serioși.
- Ori vină ori inconștiență. Echilibru nu e?
- Echilibrul se face... Fii atentă, nu știu cum pula mea se ajunge la echilibru, dar pe principiul: „If you're having a bad day, here's a fox"

cică există instrumente, gen ăsta... și plecă la computer să caute ceva. Ăsta... stai să dau play:


1 comentarii:

Catalin Adrian Mistreanu spunea...

Poveste cu final trist: Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Inca ma fascineaza intrebarea: de ce Binele si nu Raul? Sunt parti ale aceleasi monede la urma urmei...