Tratat fără substrat despre substrat

- Fii atent. Eu îți spun că vreau să mă las de fumat. Tu fumezi în continuare. Cum reacționezi?

Se uită puțin la ea, neînțelegând de ce ar trebui să aibă o reacție specială. Așa că ea adăugă:

- Îți scoți o țigară din pachet și ți-o aprinzi. Ce faci, îmi oferi una și mie? Faci o glumă legată de cum nu voi rezista? Îmi explici cum viața mea nu va mai fi niciodată la fel și îți aprinzi țigara așteptând să te rog să îmi oferi una?

- Acum că îmi oferi un set de opțiuni, mă întreb sincer de ce ar trebui să îmi pese. Am și alte lucruri care să mă preocupe. Just sayin'... și zâmbi. O văzu serioasă, așa că reveni: zi-mi tu, cum ar trebui să reacționez?

- Mmmpăi... ar trebui să fie cam așa. Îți aprinzi țigara și îmi arunci o privire care zice: " Ție nu îți ofer, dude, stai în banca ta!" Apoi eu e posibil să zic în mintea mea „O.K., ce ar fi totuși să mai fumez una. Una și atât?” Și te întreb dacă îmi dai o țigară. Iar tu spui ”Nu!”. Dar eu chiar vreau una și chiar cred că nu e grav. Dar tu nu cedezi. Pentru că știi că e mai important planul meu pe termen lung, pentru mine, decât slăbiciunea mea curentă. Că ce vreau acum e mai bine să nu fie împlinit pentru că am un scop mai important pe termen lung. Și termenul lung se împlinește din suma mai multor termene scurte respectate.

- Unde bați mai exact?

- Intențiile bune se văd în susținerea cuiva în chestii mari. În a îmi pune pe tava un refuz mie, celei slabe, pentru a susține o altă parte din mine care caută să devină mai puternică. Desigur, pornim de la premisa că ești de acord că e un lucru bun pentru mine să mă las de fumat. Iar dacă e vorba de altceva, ce nu poate fi încadrat nici în bun, nici în rău, important e că tu știi că pentru mine contează să mă țin de cuvânt față de mine. Nu contează în legătură cu ce. Numai să nu fie ceva rău pentru mine sau pentru ceilalți. Atunci, dacă e ceva cu beneficii discutabile sau chiar potențiale efecte negative, îți poți băga pula, să nu te intereseze și să nu mă încurajezi. Voi fi de acord. Într-un final.

Își mângâia ciocul ascultănd-o:

- Deci eu ar trebui să fac chestia asta. Cu încurajarea unei anume părți din tine, de care ai nevoie... De ce? o întrebă cu revoltă și amuzament. Cum am ajuns să discutăm niște reguli, pentru mine, în ziua mea liberă? Sunt liber azi de orice regulă. Încercă să își aprindă imediat o țigară, fiind în sufragerie. În general, nu era recomandat. 

Ea nu protestă. Înțelegea.

- Aaa, nu încerc să îți prezint un set de reguli. Nu era vorba despre tine. Vezi că bricheta aia nu e bună. Ia-o pe asta, și îi întinse una transparentă, prin care se vedea clar că mai era suficient gaz. Te-am folosit ca exemplu, atât. Voiam să îți văd părerea. De fapt, oricum aveam ceva în minte ce doar voiam sa organizez puțin. Încerc să îmi clarific ce înseamnă interacțiuni umane valoroase. Și înseamnă o sumedenie de lucruri. Ăsta e un aspect, în schimb, care mi-a venit acum în minte ca fiind important. Intențiile umane. Aici, intenția mai valoroasă e nu cea de a-ți păstra tu un partener de fumat ci cea de a încuraja o alegere sănătoasă a cuiva din exteriorul tău. Mă rog, cred că exemplul meu nici măcar nu pare important. Dar e, adăugă zâmbind.

Cred că, continuă ea după o scurtă pauză în care fugi la bucătărie și opri focul de la cafeaua din ibric, de multe ori, intenția face diferența între doi sau mai mulți oameni: pot face fix același lucru, sau pot spune fix aceeași chestie care îți este defavorabilă, dar unul o poate face din greșeală, altul având niște intenții bune pe care nu știe să le pună în practică iar altul fix pentru că voia să te lovească. La fel cum intenția poate face diferența între niște oameni care fac o chestie faină. Să zicem că se implică într-o acțiune de întrajutorare a nu-știu-cărei comunități defavorizate. O pot face din convingere, o pot face din plictiseală sau doar pentru C.V. Autenticitatea adaugă valoare gestului.

- Intențiile nu sunt ceva care să fie declarat de obicei, o întrerupse George. Intențiile se citesc. Aici te lovești de o problemă: cum știi că le citețti corect? După ce criterii le citești? Ele pot fi trucate la urma urmelor. Îți place ție să te joci cu dedesubturi, dar în viață în final ceea ce ai de confruntat, sau pur și simplu trăit sunt fapte. Fapte reale. Nu intenții. Cu rezultatul faptelor ai de operat. Ai adunat suficienți oameni pentru o acțiune de plantat? Perfect. Ai rezultatul unor chestii palpabile. Cu câtă convingere au venit oamenii sau nu? Asta nu se știe de la început. Și oricum poate convingerea lor se amplifică sau, dimpotrivă, se pierde pe parcursul acțiunii. O.K., sunt de acord - probabil aici bați - că o mentalitate sănătoasă generează acțiuni sănătoase. Sau că sunt mai multe șanse să le genereze decât o mentalitate... nici nu știu cum să o caracterizez... nu poți spune că o mentalitate e rea. Prea nu spune nimic asta. În fine. Sunt mai multe șanse să o genereze decât o mentalitate formată dintr-o multitudine de prejudecăți, nepăsare, intenții agresive etc.  Dar diferența de care spui nu știu dacă e mai importantă decât acțiunile în sine. 

- Dude, dacă doi oameni fac un gest fain, îl voi aprecia de la ambii, de acord. Dacă intenția cuiva e dubioasă, voi ține cont de asta totuși. Bine, nu e de ca și cum mă aștept ca oamenii să aibă intenții rele, și căpătă un ton cu care declara că se contrazice puțin pe ea însăși. Chiar e o variantă la care mă gândesc prea puțin. Dar în intenții dubioase includ și gesturi ce se pot lega în vreun fel de frici ale lor, de frustrări ale lor, de complexe, de vise personale și alte de-astea. Înțelegi?

George o fixă cu privirea a ”da”.

- Da, înțeleg. Intenția te afectează diferit, funcție și de cauza ei.

- Da, exact. Pot înțelege multe chestii. Mă rog, nu înseamnă și că le accept. Și mai e o ceva: cred că de multe ori în oameni pot coexista intenții de foarte multe feluri și naturi. Sunt multe intenții potențiale și se expirmă, se activează pe rând. Iar dacă tu ai încredere, intenția potrivită se va activa în acea persoana. Va fi ”chemată”.

- Sauuuu... va avea potențial mai mare de a se activa. Dar background-ul omului și planurile lui nu pot fi schimbate de atitudinea ta. Te întâlnești cu intenții... insalubre, să spunem așa. Și nu reușești să le ”dezactivezi”. Ce faci?

- Păi. Așa ceva nu prea ar trebui să se întâmple. Oamenii chiar au intenții bune pe care vor să le scoată la suprafață și să le materializeze. Poate au uneori doar nevoie să li se amintească asta. În plus, pentru orice intenție insalubră ar trebui să-mi asum parte din vină: o parte e la purtătorul intențiilor, o parte e în karma mea. Dar.. karmă sau nu. Suspectez intenții nepotrivite? Aștept să văd dacă am dreptate. Mi se confirmă? Te calc pe față!

George se lăsă pe spate, afundîndu-se în spătarul canapelei, cu un aer surprins. Apoi izbucni în râs.

- Măi, eu care credeam că ții aici o prelegere frumoasă despre pacifism și puritate, și continuă să râdă, surprins de contrast. 

Eliza ridică din sprânceană,

- Da. Chiar asta voiam. Dar să fim serioși, uneori și survival mode mai trebuie activat. 

Șah translucid

- Imaginează-ți următoarea chestie: îți cumperi o bucată de teren și vrei să o cultivi. Presupunem că nu ai utiliaje. Ai nevoie de doi cai, să spunem, ca să ari pământul. Ai nevoie deci de doi indivizi care să întreprindă o anume activitate atunci când tu vrei: să plimbe furca aia prin pământ, sau cum s-o chema. Apoi mai ai nevoie de niște oameni care să lucreze fix după cum ai calculat că e potrivit în raport cu momentul din an în care e optim să cultivi, cum e optim să culegi, cum e optim să mângâi plantele.

- Bine. Viața la țară. Asta trebuie să îmi imaginez.

- Nu, George. Trebuie să îți imaginezi un sistem. Să zicem că un cal nu poate lucra într-o zi. E bolnav. Calculele tale trebuie refăcute: trebuie să redistribui munca în calendar altfel, sau să găsești un cal de împrumut cu ziua. O.K., totul pănă aici e în regulă: îți asumi că pot interveni niște elemente neprevăzute. Dar să spunem că ai un cal nărăvaș. Visul lui este să zboare. Fuge de pe câmp să caute jăratec, să îl manânce și să prindă forțe să devină un cal care să zboare din ținut în ținut. Mai ai vreo doi oameni care azi, în special azi, vor să facă altceva: vor să stea cu familia; sau vor să viziteze tărgul din orașul apropiat; sau vor să stea în grădină să cânte. Tu știi că nu se poate: ai un plan. Dar ei au conștiință de sine și vor și altceva de la viață decât strict sarcina pe care ai ales tu că o vor avea și și-au asumat la urma urmelor că or să o aibă. Și-au asumat, dar cu niște limite. Ai belit pula.

- Pentru ei e bine. Poate găsesc o soluție să lucreze alternativ când pe un pământ când pe altul, dar între ture să facă ce le dictează inima.

- Pentru individ e bine - deși și asta e discutabil, dar să zicem că ar fi bine. Individul e conștient că mai are ceva de dezvoltat și de trăit și asta să zicem că e bine. Pentru tine, cel care a dezvoltat acest mic sistem e ca pula.

- Bine, vorbim despe situații ca pula.

- Nu. Nici despre asta. Mă gândesc așa... și luă o pauză să își adune puțin gândurile. Ai un stat care are diferite piese, fiecare cu rolul ei. Cât timp își fac rolul fix după descrierea postului, ai oarece șanse ca totul să fie bine. Totul de aici încolo e greu de prezis totuși pentru că apar situații neprevăzute care țin, spre exemplu, de vreme sau de leadership-ul tău. Ai un stat. Și opt pioni, doi cai, două ture și așa mai departe. Cât timp niciun pion nu o ia razna, raportat la planul tău, și nu vrea altceva decât să își îndeplinească rolul de pion, tu nu tebuie să te gândești decăt strict la planificare și strategie. Lucruri care țin de tine. Am ajuns la tabla de șah, deci a sărit până și vremea din schemă. Mai ai factori externi care să creeze neprevăzut doar dacă iei în calcul... nu știu, că cineva lovește masa și piesele cad random pe tablă. Rezolvă problema asta neprevăzută și înghite în sec.

- Bine. Vorbim despre...

- Despre cum până la un anumit punct e nevoie ca pionul să știe că e pion și va fi bine și pentru tine și pentru el: pentru că își îndeplinește scopul existenței și consideră asta important. Dar dacă începe să își redefinească scopul? Tu ce faci? Ai...

- Am înțeles. Ai...

- Apoi mai pune un alt proprietar în calcul. Cu teritoriul lui. Dar are nevoie de ceva ce doar de la tine poate lua. Însă nu vă puteți înțelege. Se declară război. Ai partea ta, cu albii să zicem, și un oponent, cu negrii. Fiecare are același tip de structură internă: aceleași roluri le au pionii și nebunii și la el, ca și la tine. Dar trebuie să profitați fiecare de slăbiciunile de strategie ale celuilalt și de slăbiciunile rolului fiecărei piese: fiecare piesă are atât o putere prin skill-ul ei, cât și o slăbiciune dacă e prinsă într-un context în care nu își poate pune în practică skill-ul. Vrei să muți calul într-o poziție din care ar atăca nebunul oponentului: tough luck, locul ăla e ocupat de un pion de al tău. Sau e păzit de o altă piesă.

- Eliza, eu tot nu știu despre ce vorbim!

- Foarte bine. E vorba despre 1. un sistem are nevoie de reguli, dar indivizii au capacitatea de a se dezvolta și în afara regulilor. Acceptă regulile, dar energia lor cere să mai fie consumată și altfel. Ce faci? Le blochezi conștiința de sine? E bine pentru sistem pe termen scurt. Pe termen lung însă poate ar fi O.K. ca toți să aibă libertate să se dezvolte după bunul plac. Chances are că se va dezvolta un nou sistem poate mai bun, sau măcar altfel și atât. Cât să spui că nu ai stagnat.

- E o variantă care presupune asumarea unei instabilități dureroase până la momentul în care s-ar stabiliza noul sistem.

- Exact! Cum e corect? Să strunești, pentru că ai o imagine de ansamblu pe care pionul și tura și nebunul nu le au? Imagine în care oricum iei în calcul binele fiecăruia: pe cât posibil, nu vrei să pierzi nicio piesă. Sau să lași libertate? Iar dacă le strunești, oricât de bine le-ai vrea tuturor, tot vei sacrifica la un moment dat un pion, sau chiar și un cal. Indivizii ăștia, pionul și calul, ar trebui să aibă conștiință de sine și să se salveze, sau doar conștiință colectivă. și să își asume sacrificiul pentru scopul final: să câștige tabăra lor?

- Păi dacă scopul final e protecția unei comunități aflate sub observația ta, ca lider, ar fi în regulă sacrificiul pentru colectiv. E situația în care consideri că ai încredere în lider că ceea ce face el face pentru binele comun. Dacă liderul nu e lider ci doar un agricultor care se gândește la el și atât, la binele propriu pentru care îi folosește pe ceilalți, atunci ar fi cel mai bine ca ăștia să capete dracului conștiință de sine și, cum ai spune tu, să își bage pula.

- Exact... spuse Eliza încet și oftând. Problema e că e dificil să știi din ce fel de sistem faci parte și ce fel de intenții are liderul. Îl poți lasă să îți dea orice fel de directivă atâta timp cât ai încredere în cauza pe care o susține, în principiile pe care le urmează și în scopul urmărit. Dar dacă nu e un lider pe care tu l-ai ales conștient și asumt, în care te încrezi, ci doar unul care te-a ales să îți dicteze pentru scopurile lui personale, atunci trebuie sa-i fuți una în coaie. Ce vreau să spun e că uneori nu știu cum poți să îți alegi liderul. Și nici măcar nu mă refer doar la președinte sau pe care profesor să îl asculți. Deși mă refer și la ei, căci doar de la ideea de sistem am pornit. Dar lideri vei avea în tot felul de situații  simple de viață. Ți-am mai spus: există muzică pe care te miști stingher, pentru că nu o simți ca fiindu-ți personală, și muzică pe care nu îți dai seama că te miști: o lași pe ea să te miște cum vrea. Pentru că ai încredere în ea, ai ales-o ca lider care te reprezintă. Eu cu mine am problema asta: care parte din mine să-mi fie lider? Și îmi dau seama că la baza problemei sunt niște elemente comune cu elemente/mecanisme deja existente în societate. Și am spus că vorbim despre un sistem care are nevoie de reguli. Ei bine, dacă îmi aleg liderul potrivit, voi avea și reguli de bun-simț pe care să le respect, fără deci să am motiv să  opun rezistență. That should make me happy to comply with any rule, right? Și ajung la 2 - despre ce mai vorbim? - despre șah. Omul este o tablă de șah. În care părți diferite din el luptă între ele, fiecare având aceleași mecanisme interne. Dar dacă nu ar mai lupta unele cu altele? Dacă si-ar uni forțele pentru o cauză comună?

- Ai avea o altă tablă de șah: cei albi și negri de dinainte ar deveni o singură echipă, echipa gri. Dar ar lupta cu alți factori, poate externi, deși nu neaparat: să spunem că ai avea un set de piese... albastre cu care ar lupta. Ar fi aceeași chestie, doar altfel.

- Da. Asta mă frustrează. Vreau un joc de șah interior care să fie ca o paralelă cu varianta aia de Monopoly în care jucătorii nu câștigă decât dacă colaborează. Nu mai știu cum îi spune, Un șah interior care să nu fie șah și în care emoționalul, raționalul, partea care supraviețuiește și partea care visează să nu fie în antiteză sau una hăisa și una cea, ci să colaboreze. În pula mea.

George așteptă puțin, știind că mai urma ceva.

- Imaginează-ți acum faza asta: mergi mult și ești dracului în pustie. Să zicem că mergi de trei ore prin pădure. Ce simți?

- Uhmmmm.. George nu se aștepta să fie nevoie să intervină. Probabil mă dor picioarele?

- Da. Poate și respiri un pic mai greu. Dar ce faci? Îți cruți picioarele și riști să rămăi în pădure? Tu ești sistemul iar picioarele niște pioni. Dar pionii ăia nu există fără sistem. Atunci nu îi cruți, mergi înainte. Și nici ei nu vor milă. Pentru că  au nevoie să ajungă undeva împreună cu întreg sistemul. Încep și brațele să ți se miște mai puternic înainte și înapoi, doar-doar să îți mai iei avânt. Situația asta mi se pare fantastică: cea în care toate elementele colaborează natural pentru întreg sistemul, îndeplinindu-și rolul de bază. Și în care, la urma urmelor, sistemul va răsplăti pionii: ieși din pădure și te vei opri, acum că a trecut greul, să îți odihnești picioarele. Când ajungi acasă te arunci pe canapea, cu picioarele ridicate pe brațul canapelei, ca ele să își revină. Ești un sistem care își prețuiește pionii. Asta vreau. Un sistem intern, incluzând aici mental, spiritual, emoțional, în care toate elementele colaborează natural pentru sistem iar sistemul are grijă de fiecare oricum. Pentru că le e tată și le e fiu lor în același timp. Și nu numai, Vreau să știu la rândul meu, sistem mic ce sunt, în ce sistem mare mă potrivesc și cum, Cu ce rol? Iar apoi spun că nu contează. Că mai important decât a mă gândi la ale mele este să folosesc paralele astea stupide ca poate-poate să înțeleg ce se întâmplă în jur. Și ce sisteme exterioare merită respectate și care altele pot fi ușor ignorate, pentru că nu funcționează după niște principi decente. De ce e important poate ca fiecare să aibă rolul lui exact definit și de la ce punct încolo e mai corect ca fiecare să aibă individualitatea lui și conștiința lui de sine ca... ca asfel, shinning his own light, să participe la sistem într-un mod care să îl reprezinte. Și eventual într-un mod în care el ar putea schimba sistemul. În ceva, sperăm, mai bun. Mai bun cum? Cum definești mai bun? Sau doar altfel? Uneori e suficient să fie doar altfel? Doar ca jocul să nu fie același la nesfârșit ci să se schimbe și astfel noi lecții să fie învățate și de sistem și de individ. Pula mea... 

George se uită la ea empatic și nu mai adăugă nimic. Știuse de la bun început că ea voia să aibă un monolog.

Cică viața-i greu

- Păi ăștia nu știu dom'le ce e greul! Ei n-au știut niciodată ce e lipsa!

O spunea cu un ton de reproș, apăsat și tare. Muta niște produse expuse în fața tonetei, vorbind în timpul acesta cu vânzătoarea de la toneta alăturată.

- Ai auzit? spuse Eliza către Liviu în timp de traversau piața. E incorect să-ți meargă bine. Dacă Doamne ferește unui om îi merge bine, trebuie să se simtă vinovat.

- Păăăi, spuse lungind cuvântul, mi se pare corect. Mai ales copiii trebuie să învețe lecția asta. Eu dacă aș avea copii le-aș spune: ”Șșșșșșșșt!” dacă ar râde. Și i-aș închide în casă când e soare. I-aș lăsa afară numai iarna. Și doar dacă ar fi ger.

Se uită la el lung, reținându-și un zâmbet.

- Corect, completă Eliza. Nu poți să-i lași afară dacă temperaturile nu sunt sub zero grade. Nu ar fi etic.

- Și-ar fi și patetic.

- Căldura este pentru cei slabi.

- Eeeeei, nu aș spune asta, o întrerupse Liviu. Este pentru cei bine îmbrăcați. O spuse pe un ton și mai serios decât până acum, drept pentru care Eliza de data aceasta râse.

- Anyway, Liviu, știi care e faza? Ca să poți obține lucruri și depăși un nivel sau altul, trebuie să te expui puțin. Să faci ceva în ciuda faptului că nu știi încă cum se face, să explorezi un loc total nou, să alergi când ești obosit. Dacă simți că faci un efort, înseamnă că se schimbă ceva în tine. Ca atunci când faci flotări: dacă nu e puțin greu, nu ți-ai solicitat mușchii suficient cât să se dezvolte suplimentar. Deci da, senzația de dificultate poate fi ceva O.K. În același timp, poți face ceva care presupune implicare, timp, energie și totuși să nu resimți asta ca și efort și dificultate și iarăși e O.K. și rămâne valabil și că într-un fel sau altul prin acea acțiune vei crește, vei construi ceva. Sau vei participa măcar la mentenanța propriei vieți cu succes. Spuse asta amuzată puțin de cuvântul ”mentenanță”, neconsiderându-l total potrivit în context. 

Liviu profită și interveni:

- ”Mentenață” e un cuvânt cu o sonoritate nu foarte plăcută. Îmi provoacă fiori pe șina spinării. Îmi aduce aminte de ziua aia în care a căzut net-ul jumătate de zi. I-am sunat pe ăștia să aflu care-i treaba. ”Ne cerem scuze, inginerii noștri sunt pe teren și întreprind operațiuni de mentenanță a sistemului ce au generat câteva probleme neașteptate.”

Liviu era gata să continue.

- Serios, vrei să spui întreg discursul?

- Haha, nu. Oricum, am traume. Cuvântul ”mentenanță” mă face să simt un gol în stomac.

- E de la faptul că ai băut cafea pe stomacul gol. Cu accent pe ”stomac gol”. 

Liviu se îmbrățisă singur, compatimindu-se parcă.

 - Anyway, și își reluă iarăși ideea, cumva generațiile mai vechi, cei care au acum 50-60 de ani, fac o mândrie din a le fi sau a le fi fost greu. Mai mult, fac o datorie din asta. E imposibil să îți fie bine și să existe vreo formă de strădanie din partea ta pentru asta. Dacă îți este bine, sigur te faci vinovat de ceva. Binele în sine este o vină.

- Aici problema este, Eliza, că și-au dezvoltat personalitatea într-un timp în care și dacă ar fi vrut să lupte cu sistemul, nu ar fi putut. Nu era la îndemână să faci asta ca și individ.

Eliza era suprinsă că începuse să vorbească serios.

- Atunci, a accepta fix cât li se oferea, fie că era suficient, fie că era puțin - vei găsi pe mulți spunând că le era bine în comunism, la fel cum vei găsi pe mulți care vor recunoaște lipsurile trăite - era o necesitate. Și din necesitate a devenit virtute. Brusc schimbă tonul: ”Aaaau, spank me!” Get it?

- Nicely said. Da. Cam ăsta ar fi un motiv. Iar când toți sunt în aceeași oală parcă e mai ușor. Te simți parte dintr-un grup și așa frustrarea individuală se mai șterge. Se împarte în comunitate și e mai ușor de dus. Ți-e greu, mi-e greu, let's be friends!

- BFFs.

- Da, așa spuneau și pe atunci, confirmă ea sec. Cel căruia nu îi este greu sigur are o șustă. Și mai sunt factori, dincolo de contextul economic creat de un context politic. Normele religioase prea stricte. Dacă ești bucuros, probabil păcătuiești. Sigur nu poate să aibă legătură cu o liniște interioară atinsă prin depășirea luptelor interioare, iertare de sine și de ceilalți, gratitudine sau mai știu eu, chiar ținutul unui post. A ține post trebuie să fie, desigur, greu. Dacă nu te doboară și nu te doare, sigur nu îl ții bine.

- Dacă ești vesel, sigur ești obraznic. Probabil ai fost în curtea vecinului, unde nu aveai voie sa intri, și ai furat din zarzărele pe care oricum el nu le culegea niciodată. Tuși puțin și completă: numai George era obraznic. Eu nu stăteam cu George deloc. Mi-era cel mai bun prieten în copilărie, dar asta nu se pune la socoteală, desigur, încheie aranjându-și cravata imaginară.

- Da, știm, aprobă Eliza neștiind cine era George. Problema tipului de la tonetă e că păstrează un superego care în continuu îl aplaudă când îi este greu și-i face cu degetul a mustrare când îi este bine. Așa că îl lasă să adopte aceeași atitudine și față de vecinul căruia, vezi Doamne, nu îi este greu și nu știe ce e greul...

- Aaaa, SuperEgo. Ăsta era personajul meu preferat din The Avengers, spuse Liviu cu entuziasm.

Eliza râse în timp ce făceau ultimii pași până la ușa blocului.

- Am ajuns. Sună tu la interfon. Și dă-mi să țin eu berea. Când intrăm le voi spune că am cumpărat-o singură și că tu nu ai adus nimic.

- Desigur, poftim. 

Îi întinse PET-ul și sună la interfon în timp ce fredona o înșiruire de note ce aducea a film de acțiune. Genericul de început. Pentru că era vineri și trebuia să fie acțiune. Și mult SuperEgo.