Ferice de cel ce...

- Băi, lumea vorbește prea mult despre fericire fără să știe ce este.
- Lumea vorbește mult despre multe lucruri fără a ști ce sunt, de la iubire la mecanică cuantică. Suntem fascinați de ceea ce știm că există fără a ști ce este. Și cu asta, basta!
- Da băi, dar putem vorbi mult și despre mașini, fotbal și pocker. Și astea ne fascinează, dar măcar nu vorbim în gol, putem vorbi în date clare, cu terminologie adecvată, nu să batem câmpii. 
Bogdan nu era prea entuziasmat de ceea ce nu are formă și nu poate fi măsurat. Și nici de mașini, fotbal și pocker, de altfel. În schimb îi plăceau oamenii care nu vorbesc degeaba. Iar a vorbi despre ceea ce nu înțelegi intra ușor in categoria „degeaba” pentru el.
- Măi Bogdane, ție îți plac lucrurile deja descoperite și care pot fi puse ”to good use”. Le scoți din dulap când ai nevoie de ele sau îți sunt prescrise de doctor sau instalate de instalator. Altora le place să descopere, să umble aiurea până se împiedică de o comoară, să se rătăcească în pădure până descoperă o fosilă care nu folosește nimănui nici la făcut borș, nici la reparat laptop-ul, în schimb are multe de spus. Cecilia tăcu și așteptă un răspuns. Aaaaaanyway, continuă ea, dat fiind că el nu simți nevoia unei replici, despre fericire se poate vorbi mult fără să o cunoști. Faptul că începi să ghicești ce este, în schimb, chiar îți poate oferi satisfacție.
- Nu mie, spuse el scurt. Eu dacă aflu unde se face o pizza bună, dar aflu și că e închis în momentul ăla, îmi bag piciorul și-mi înjur ursitoarele.
- Mie chiar îmi plac lucrurile cărora li se pot da multe definiții, dar nu știi niciodată sigur care e cea bună.
- Așa... și una dintre multele definiții ale fericirii care ar fi?
Stătu puțin pe gânduri și ezită să răspundă. Nu dorea neaparat să-și expună definiția riscului de a fi terfelită doar pentru că el avea alte gusturi.
- Bine. O variantă, da? E așa: e atunci când auzi muzica și nu îți dai seama că dansezi.
- Aaașa... sunt dispus să ascult continuarea. Explică.
- Știi, cică niște cercetări au scos la iveală faptul că oamenii sunt fericiți atunci când fac ceva perfect natural, fără să își dea seama cum trece timpul, fără să resimtă că ar depune efort, fără să se grăbească să termine pentru că vor să facă altceva după. Ți s-a întâmplat? Să lucrezi la un proiect și să nu ți se facă nici foame, deși în multe alte zile de lucru ai vrut să termini dinainte de a începe?
- Da, mi s-au întâmplat și de-astea.
- Și cum te-ai simțit?
- Băi, bine. Te simți fain când faci ceva cu chef real.
- Despre asta e vorba. Despre a fi atât de captivat de muzica pe care o asculți, încât mergi cu ea fără să simți că te chinuie în vreun fel să o urmărești, că îți pune piedici, că vrei să se termine piesa mai repede. Când găsești muzica asta în viață - fie că se concretizează într-un job, fie în niște oameni cu care relaționezi - ești fericit. Și probabil îți joci și rolul cât de bine poți, fără să simți că e nevoie să te chinui pentru asta. Nu există efort, doar prezență.
Strâmbă puțin din buze a ”nu sunt așa de sigur...”
- Asta se poate chema fericire sau manipulare. E cu două tăișuri. Dacă îi pui omului o anume muzică și urmărește natural frecvența ei, poate că de fapt nu are discernământ, nu a ascultat altceva niciodată, nu s-a gândit o clipă măcar că alta poate fi muzica potrivită lui. Poate e doar prea docil. Și poți fi docil și totuși tratat corect probabil, poți fi docil și fericit, dar sunt și mai multe șanse să fii docil și folosit.
Cecilia zâmbi.
- Manipulare. Clar, ai dreptate. De multe ori ne aruncăm după prima opțiune pentru că nu știm că există alternative sau nu ne gândim că pot fi și trebuie căutate. Sau suntem ascultători din inerție. Dar eu vorbesc totuși de o muzică asumată. Despre care simți brusc că rezonează cu tine. Fii atent: ești o celulă din corpul omenesc. Alege-ți un tip de celulă.
- ... Un neuron.
- Eram sigură că asta îți vei alege. Să zicem că ești un neuron dar ”societatea„ de celule din organismul în care te afli îți cere să te comporți ca o celulă musculară, ca o fibră musculară striată. Asculți ”corul” de celule și chiar crezi că asta trebuie să faci. Și încerci să te comporți ca atare. Faci ceea ce în fapt nu ai de făcut, pe o muzică ce nu ți se potrivește. Depui mult efort, vrei să se termine exercițiul fizic mai repede, te gândești în alte părți în timp ce îți joci rolul care ți-a fost cerut. Crezi că am dreptate?
- Mda... sună credibil.. așa m-aș simți probabil. Și îmi dau seama că vorbesc totuși pe ghicite acum, ceea ce am stabilit de la bun început că nu îmi place. Dar în fine, face ceva sens.
Mulțumită de aprobare și în același timp grăbită, ea continuă repede:
- Și apoi imaginează-ți că ți-ai găsit comunitatea de neuroni care te cheamă înapoi la ei. Auzi ”corul” lor și brusc simți că e muzica ta. Te alături lor, îți asumi rolul pe care îl au ei. Cel care ar fi trebuit să fie de la bun început și al tău. Devine totul mai ușor? Vrei să rămâi?
- Mda... da, probabil că vreau. Îmi ia un timp să mă adaptez totuși, că am pierdut niște timp și sunt în urmă cu experiența, comparativ cu ei.
- Da, da, ai dreptate aici. Durează până îți intri în ritm. Anyway, despre asta e vorba de fapt: despre a te lăsa condus de muzică în mod natural dar să simți că e a ta. Implică discernământ chestia asta. Dacă rămâneai cu muscularele, erai într-adevăr manipulat. Fericire e să îți dansezi dansul pe muzica ta. Dansul poate fi individual, în timp ce muzica e colectivă. Să trăiești ca un neuron între neuroni. Dar împreună cu fibrele musculare și toate celelalte celule, susții un organism. Muscularele nu îți sunt dușmani, sunt doar parte din altă echipă. Îți trăiești individualitatea și totuși simultan îți asumi rolul pe care trebuie să îl ai în echipa ta și în organism. Ești și tu și parte funcțională din ceva mai mare decât tine.
- Și dacă sunt un rebel?
- Tu nu ești fericit, nu ești productiv, stai în calea funcționalității sistemului, vă duceți și tu și organismul pe pulă. Simplu. Zic eu... Aaadică... dacă ești rebel ca neuron între celulele musculare, e chiar un lucru bun, dacă ești rebel în echipa ta... s-ar putea ca rezultatul să nu fie o schimbare de sistem utilă tuturor, ci boală. Îhmmm... poate nu e foarte simplu totuși.
- Bine, bine, intrăm în alte complicații, cea ce e prea mult de-acum. Revenim la muzică și atât: ”those who were seen dancing were thought to be insane by those who could not hear the music.”
- E cam păcat că ne e greu să acceptăm muzica celorlalți, nu? spuse ea, ghicind că acesta era scopul citatului.
- Suntem egocentrici iar asta nu știu dacă putem schimba, nici măcar de dragul fericirii.
- Am impresia că ne-am înțeles până la urmă. Meriți o bere!

0 comentarii: