Reflexii în oglinzi

- Deci cum? Nu înţeleg.

- Spuneam: "All judgement is self-judgement.". Ce înţelegi din asta?

- Că orice acţiune de a judeca e... făcută de tine...

- Nu... şi dădu repetat din cap cu surprindere. Înseamnă că atunci când eşti capabil să judeci pe cineva, asta se întâmplă pentru că de fapt judeci acelaşi lucru la tine. Doar că devii conştient şi, mai mult, revoltat de asta, doar când te vezi în ceilalţi. Devii conştient că judeci acel lucru la tine când îl găseşti în alţii. Dar nu îţi dai seama că îţi displace la tine, vezi doar "oglinda", persoana cealaltă.

- Aaa... ce nu-mi place la tine, nu-mi place de fapt la mine.

- Exact.

- Da, O.K., suna bine. Dar s-ar putea să existe mai multe variante. Inclusiv a mea. 

- Hai să nu ne batem ca să câştige cineva. Să ne concentrăm pe ipoteza asta, te rog.

- O.K., O.K. Devii deci conştient că nu eşti de acord cu ceva ce ţine de persoana ta doar când vezi acel lucru la alţii. Dar îl judeci de fapt pe celălalt doar. Deci nu eşti cu adevărat conştient că ai găsit ceva la tine.

- Mda... eşti undeva pe pragul dintre a fi şi a nu fi conştient. Judeci la celălalt pentru că undeva în adâncul tău ai descoperit asta la tine. Dar nu şi la "suprafaţa" ta, să zicem. Ca atunci când cineva bate la uşă. Ştii că e cineva după uşă, dar nu ştii cine şi de ce. Crezi de altfel că e vecinul. Dar deschizi uşa şi: surpriză! Eşti tu.

- Eşti tu şi de o parte şi de cealaltă a uşii. Uşor psihedelic aş spune.

- Da, da, doar că e real, e mai grav!

- Sună interesant dar nu ştiu dacă să fiu de acord. Cu majoritatea persoanelor pe care nu le plac nu semăn câtuşi de puţin. Tocmai asta e: suntem atât de diferite încât nu ne-am putea întâlni niciodată pe acelaşi "teren".  Nu avem un punct comun de la care să pornim ceva. De altfel, ne plac de multe ori oamenii care seamănă cu noi... poate pentru că ne placem prea mult pe noi înşine.

- Păi.. atunci ai spus acelaşi lucru ca şi mine într-un fel, doar în formă negată. Sau na, negaţie la negaţie, deci afirmaţie, trecem peste... Ne plac la alţii lucruri care ne plac la noi şi nu ne plac lucruri care nu ne plac la noi, de acord? Cam aşa am pune cap la cap ce ai zis tu cu ce am zis eu.

- Da... doar că spuneam şi că pe unii nu îi agreăm pentru că nu sunt ca noi...

- Bun, deci sunt trei buline în listă, nu două... Poate cei care sunt prea diferiţi de noi nu se încadrează între favoriţii noştri pentru că ne e teamă că am putea deveni ca ei. Din nou, totul se leagă de noi înşine cumva.

- Eşti uşor cam egocentric, bag de seamă. Ai observat că faci ce faci şi ajungi la tine?

- Hei, încerc doar să-mi dau seama ce repere să folosesc din viaţa de zi cu zi ca să mă pot evalua corect. Nu pentru că sunt egocentric, pentru că atunci m-aş venera. Ci dimpotrivă, pentru că ştiu că mai am ce "curăţa de praf" la mine.

- Da, găseşte-ţi scuze. Mintea ta râde de tine acum. Te justifică cât poate de mult. Tu crezi că încerci să-ţi adormi egocentrismul, dar de fapt doar el te ghidează în toată chestiunea asta. 

- That was a good shot! I shall ponder upon that...

- Yes, you do that!

- Oricum, tocmai urma să-i dau una egoului meu, dacă asta te face să te simţi mai învingător.

- Ah, de ce aş vrea să înving? Nu e o luptă, tu ai zis-o, nu e vorba despre noi şi orgoliile noastre în discuţia asta, e vorba despre ipoteza de la care am pornit.

- Bună asta! şi râse în timp ce trăgea ultimul fum de ţigară. Da, bună... În fine, întrebarea era - considerând că acceptăm ipoteza - dacă până acum nu am simţit că judec oameni, înseamnă că nu vedeam nimic greşit la mine? Nu vedeam nimic care să nu-mi placă la ei pentru că nu vedeam nimic care să nu-mi placă la mine?

- Şi că erai egocentric, haha, într-adevăr te pregăteai "să-ţi dai gol singur", îmi place! Totuşi... totuşi o să las "mingea" să se fi lovit "în bară" în loc de a fi intrat "în poartă". Poate nu îi judecai din două motive: încercai să ierţi la tine ceea ce nu-ţi plăcea la ei - dar acum nu mai ai răbdare să faci asta poate, să ierţi, şi de asta critici răutăcios {şi apropo, poate aşa a apărut toleranţa în lume}; sau poate erai în negare - ceea ce nu vedeai în ceilalţi ca fiind nasol, de fapt încă nu vedeai în tine, pentru că nu vroiai, îţi era frică. Nu vedeai/nu auzeai nici măcar cât auzi că cineva bate în uşă. Ce să mai ajungi la punctul în care să te pregăteşti să vezi cine e, pe vizor măcar, dacă nu deschizând efectiv uşa... 

- Să iert... bun, bun... să neg... iar bun... sau pur şi simplu erau lucruri al căror impuls îl simţeam existând în mine, dar îl controlam. Ştii, ai în mod egal potenţialul să fii bun şi potenţialul să fii rău. Sau na, există instincte moştenite de la animale, ca să fie mai simplu. Şi simţi că sunt acolo, dar eşti conştient că nu vrei să le laşi să se dezvolte. E un "curs" la care refuzi să-ţi inscrii acel potenţial ca să se perfecţioneze.

- Stai că ştiu unde baţi. Şi deci, nu vrei să laşi instinctul - de fapt defectul ăla - să crească în tine, dar nu-l judeci când îl vezi la alţii pentru că înţelegi că e greu de biruit.

- Exact, îi înţelegi lupta celuilalt şi nu-l judeci. Decât... decât atunci când simţi că tu începi să pierzi lupta asta. Şi pam, revenim la "ce judeci la alţii, judeci de fapt la tine".

- Nu sunt pregătit să cedez total. E bună ipoteza, îţi înţeleg argumentele, dar parcă mai lipseşte ceva.

- Eh, şi din teoriile mecanicii cuantice unii tot spun că mai lipseşte ceva. Mereu o sa tot lipsească ceva. Puzzle-ul lumii nu are margini. Nici nu ar avea sens să aibă.

- Bine, bine, dar eu o să mă gândesc ce mai lipseşte... n-o să găsesc toate bucăţile lipsă poate, dar şi câteva m-ar mulţumi...

Bradul sau nu

- Băi, şi iar e Crăciunul. Iar cam o lună din an, că te plictiseşti de beculeţe şi de feţe de moşi cu mult înainte de astea 3 zile care teoretic îs magice.

- Na, ele au magia lor în măsura în care tu le dai voie să o aibă, asta e clar.

- Da... presimt că vrei să dezvolţi.

- Păi nu ştiu exact de unde să încep. Treceam într-o zi pe lângă un brad super frumos. Era proaspăt nins şi se vedeau luminiţele din el într-un fel aparte. Şi gândul care m-a lovit în secunda aia a fost că de Crăciun ceea ce facem este să împodobim copacul vieţii - copacul propriilor noastre vieţi - ca un fel de încununare a faptului că am muncit la propria persoană în cursul anului şi ca un fel de a intra "aranjaţi" în anul următor. Ca atunci când mergi frumos îmbrăcat la un interviu, e un prim pas în ceva nou.

- Că am muncit la propria persoană... Zici?

- Eh, teoretic avem ocazia să facem asta pe parcursul întregului an. Practic posturile marchează un fel de "duşuri" spirituale pe parcursul anului. Ai grijă de igiena fizică folosind săpun şi apă cu o anume frecvenţă. Ai grijă de curăţenia casei la fel. Dar de cîteva ori în an e bine să aplici o curăţenie generală, atât în casă cât şi in interior. Ştii, eram odată prins într-o curăţenie generală. Aşezasem pe dulap o lustră cam lungă şi atârnată de un fir destul de elastic. Şi pac, mişcând una-alta în timp ce ştergeam diverse din dulap, uit de lustră şi cade. Evident că m-am speriat. Dar am înţeles o chestie atunci: când începi să intri în cotloane pe care în cea mai mare parte a timpului le ignori, descoperi tot felul de chestii mari de care uitasei sau pe care ai reuşit să le ignori până ce le-ai uitat.

- Dar pe care nu ar trebui să le dai uitării cu totul... pe care după un timp ai putea să le reanalizezi, cu noi ochi?

- Exact. Pentru că în timp devii mereu altul oricum, perspectiva ţi se schimbă. Unele lucruri nu le poţi rezolva!/"curăţa" în mod real decât după ce eşti tu puţin altul.

- Bun, revenind, sărbătorile doar marchează momente propice unei curăţenii interioare? Sună puţin a dulceagărie dar... ar fi ca atunci când îţi treci în agendă: "Azi mă duc la film, fuck reality!"?

- Dap. Nu trebuie să ieşi sfânt din ele, asta e clar, poate doar cu mai puţine dureri şi tendinţe agresive. Uneori nu avem timp să ne ocupăm în profunzime de durerile/întrebările/emoţiile noastre contradictorii. Sau de defectele noastre la urma urmei. Şi avem nevoie de un reminder din exterior care să ne motivezeze să acordăm timp unor astfel de lucruri.

- Şi s-ar cam lega de post.

- Păi cam da. Dacă priveşti omul ca o sumă de 7 corpuri, sau materie+suflet+spirit, după cum preferi, atunci înţelegi că postul e un fel de detoxifiere şi că atunci când corpul e cumva mai curat, a.k.a. mai sănătos, poţi să te concentrezi altfel pe psihic. Când e curat şi ordonat în jurul tău, parcă ai mai multă ordine şi în gânduri, şi aici vine rolul casei. 

- Clar, e o lege a fizicii la urma urmei că dezordinea atrage dezordine dacă o laşi de capul ei. Am simţit asta pe propria piele. Dezordinea din mine a dus la dezordine în tot ceea ce făceam şi dezordinea vizibilă din ceea ce făceam crea mai multă dezordine în mine.

- Exact. Bine, dincolo de asta e puţin trist că avem nevoie de "reminders" pentru a privi mai adânc în noi, în ceea ce simţim şi facem. Ştii, postul ca perioadă când ar trebui să fim mai buni. Bullshit, putem face asta oricând. Dar se pare ca nu putem funcţiona la foc continuu, avem nevoie de pauze - precum vacanţele de după lucru - şi de puncte de apogeu - ca atunci când se calculează bonusurile la lucru după o perioadă mai agitată. Sau ceva. Anyway, dacă nu ai timp să te mai gândeşti la a-ţi face ordine în concepte, poate e bine să ţi se amintească din exterior să o faci. Bine pentru tine şi nu ca să ajungi în Rai. Bine şi atât.

- Bun, ne uităm deci mai atent în interior, facem "curat", ne împodobim şi mergem mai departe. Şi continuăm "împodobiţi" cât mai putem, ca apoi să o luăm de la capăt şi să facem curat.

- Multe "globuri" or sa cadă pe drum.. Unul îl mai culegi, îl pui la loc, dar tot ajungi la momentul curăţenie/împodobire generală dacă vrei un refresh complet. Şi ştii, mi se pare fain că e zapadă în perioada asta de Crăciun.

- ?

- Pentru că dacă îţi rezolvi dileme/poticneli/dureri/defecte, te ridici apoi la fel ca şi plăntuţele de sub zăpadă.

- Hmm.. plus că frigul "închide" cumva. Favorizează statul în casă parcă favorizând statul "înăuntru", în sine.

- Da.

- Şi-am putea trece la vechile credinţe legate de copaci, solstiţiu, sărbători păgâne astăzi înlocuite de Crăciun şi aşa mai departe.

- Lasă, altă dată. Am obosit deja.

- Orişicum... Coaie, nu mai bea!

Frumuseţea nimicului

Există o frumuseţe în ceea ce nu există şi o existenţă în nimic. Se întâmplă lucruri fără să se întâmple nimic, se cutremură plăcile tectonice ale fiinţei fără să le fi mişcat nimic, nici măcar ele însele pe ele însele. Sau cel puţin aşa pare. Uneori trăieşti fără să mai ştii unde mergi şi de ce iar asta nu te mai deranjează, ci dimpotrivă. Nimic nu poate fi definit din statutul tău (să-i spunem statut) şi asta e minunat. Poate doar temporar, dar şi un minunat temporar e destul uneori. Teoretic oamenii au nevoie ca lucrurile să fie clare, am fost învăţaţi că fără a avea o cale nu avem sens. Şi totuşi sensul apare uneori din lipsa oricărei căi. E o frumoasă beţie. Totul se întâmplă mai mult sau mai puţin spontan şi încerci să te detaşezi şi de ieri şi mai ales de mâine. Cel mai probabil va apărea spontan o cale din toată lipsa de căi, ca atunci când intuiţia (sau aşa pare, că ea e de vină) îţi dă o soluţie la acel ceva la care te-ai gândit şi tot gândit în van, şi o dă fix când nu te gândeşti decât în altă parte. Sau la nimic. Aproape nimic, pentru că nimic total nu prea există. Aşa cum tot total nu prea există. Ele trebuie să coexiste într-un oarece mod sau măcar să se succeadă. Iar să se succeadă nu o pot face decât născându-se în timp ce dispare „oponentul”, nu după ce a dispărut. Deci, într-o anume măsură nu pot să nu coexiste. Există un pic de nimic în fiecare tot şi invers. Pentru că pur şi simplu 100% nu există. Şi nici nu e nevoie să existe. Şi cum spuneam, nimicul naşte uneori frumuseţi la fel de valoroase ca un tot, sau poate chiar mai valoroase. Probabil contează şi dacă apare la momentul potrivit. Probabil mai sunt chiar şi alte variabile de adăugat... Oricum, e dependent de spaţiu şi de timp, deşi e doar un nimic. Şi poate fi frumos. De pildă, sunt serile acelea pe care nu ţi le aminteşti câtuşi de puţin dar te trezeşti cu o veselie atât de specială încât ştii că nimicul amintirii tale ascunde ceva senin. E într-adevăr un noroc, pentru acest „senin” trebuie mulţumit Universului. Şi-ncepi să afli una-alta de la unul-altul şi de la un anumit punct nici nu mai vrei să afli, nu vrei să strici nimicul de tot, căci are farmecul lui. „Nimicul de tot” -  ce potrivire... Nimicul nu poate fi un mod de viaţă dar e o etapă necesară, sau poate un început, sau poate o tranziţie sau nu contează exact ce. Important e că poate fi valorificat. Un nimic cu esenţă de nimic nu are folos. Un nimic cu esenţă de regăsire, de împiedicare de acea cale, de beatitudine e un nimic frumos. Da, nimicul trebuie valorificat, altfel e degeaba. Şi nici măcar nimicul nu trebuie să fie degeaba. Nici măcar el. 

P.S. Le mulţumesc celor de la Acaju pentru găzduirea articolului în revista lor, cunoscută sub numele de Revista J.

Cititori in carti

Unii citesc in carti, altii citesc in stele, altii in numere, in oase, in palma si in cine mai stie ce. Citesc trecutul, prezentul, variante de viitor, cauze, efecte, sensuri. Cineva ar trebui sa citeasca in cioburi. Exista atatea sticle sparte, sparte cu buna stiinta si nu din greseala. Sigur se poate citi ceva in ele.

Respect

Cand ai uitat sa respecti ceea ce te inconjoara, lumea isi pierde sensul.

Bine/Rau

E o problema veche de cand lumea care mereu va fi veche de cand lumea. Pentru ca mai mult decat au spus baietii de la Parazitii, "mie daca nu mi-e greata, atunci mi-e rau", nu se poate spune nimic sigur despre Bine si Rau. Totusi am ajuns la o concluzie relativ sinistra.. ca lupta pe care o poarta lumea pentru Bine e o lupta care, odata castigata, lasa lumea pe un taram linistitor dar extrem de static.. un taram unde nu se mai intampla nimic.. pentru ca doar alternanta Bine/Rau face lumea sa se miste, ii confera dinamism si ii confera mai ales un scop. Odata invingator Binele, nu se poate intampla decat un singur lucru pentru ca lucrurile sa iasa din repaos.. sa se nasca un nou conflict Bine/Rau, sa mai cada un inger pentru ca lucrurile sa o poata lua de la inceput. Poate vor fi un alt fel de Bine si un alt fel de Rau intr-un nou inceput, dar esential e ca dualitatea e ceea ce da viata Universului. Dar asta spun de fapt si taoismul, hermetismul (tare sper sa nu gresesc) si altele.. ideea polaritatii si a nevoii ca doua opuse sa existe pentru a se modela, potenta, determina si inhiba reciproc starnind astfel "valuri" in Univers e veche.. atata tot ca unele lucruri pe care le stii de-o vreme le intelegi cu adevarat mult mai tarziu.. si poate ca inca nu le-am inteles.. dar am inteles ca, oricat de sinistru ar fi, Raul e necesar in lume. Pentru ca altfel ea nu ar fi dinamica. De oricare din concepte s-ar apropia mai mult cineva, fie de Bine, fie de Rau, nu poate gresi cu adevarat in fata Universului. Pentru ca de oricare parte ar sta mai mult, acel cineva promoveaza miscarea in Univers. Si daca ni s-a spus mereu ca Binele si Raul sunt relative, acum imi par mai relative decat oricand, chit ca "relativ" nu suporta probabil comparativul... pentru ca si a fi de partea Binelui si a fi de cea a Raului este un bine pentru Univers atata timp cat el mai are nevoie de miscare... Va avea nevoie desigur si de pauza candva, dar somnul lui nu vine in orice noapte, ca la noi...

Dincolo de sinistru exista totusi "o smecherie". Cumva Fericirea nu poate fi atasata decat de acest Bine si tot ceea ce include el: Frumusete, Iubire, Generozitate, Altruism, Speranta, Incredere, Daruire si asa mai departe. E ca la sah, faptul ca jocul are reguli il face sa existe ca joc. Iar aici asta e regula: nu oricum ai promova miscarea Universului vei gasi Fericirea, pentru ca ea nu e inclusa in ambii poli, ci intr-unul singur, cel al Binelui. Si oricum niciodata nu va fi atinsa daca prioritara va fi descoperirea ei prin celelalte concepte incluse in Bine si nu descoperirea celorlalte concepte care vor conduce apoi accidental la Fericire.

Inchei cu un citat: "o sa fie bine..."

Am revenit cu ceva completari/modificari. Am primit un feedback foarte interesant la postarea asta (de la Subhashis Banerji) si il voi cita aici:

"The real happiness is actually independent of good and bad. That bliss comes from the knowledge that you and the universe are one...rather it is an infusion of energy so cosmic in nature that it overwhelms one in its effulgence. Here the duality of good and bad is irrelevant.

Till such time, we must side with the good because good allows us the freedom to open ourselves, our heart and soul, more and more. The more you are good and do good, the more the expansion. With evil, there is contraction....and so chances of being one with the universe diminish."

Eroi... de ce?

Unii oameni traiesc o viata-ntreaga facand mereu doar ce trebuie, facand alegerile cele mai sigure dar nu cele care sa-i ajute sa fie fericiti. Sau multumiti cel putin. Muncind ani de zile in acelasi loc si neintrebandu-se daca ce fac e pentru ei, caci important e ca ce au inceput trebuie sa si continue. Facand pentru propria viata alegerile pe care ceilalti le considera acceptabile. Facand uneori alegeri fara a alege de fapt. Alegand sa faca ce li se cere fara sa se mai intrebe daca e drept sa li se ceara asa ceva sau nu si considerand ca drept e sa aleaga ce nu aleg de fapt si sa o faca intr-un mod cat mai corect posibil. Totul conform unor norme pe care nu le-a mai sters nimeni de mult de praf ca sa vada daca nu zac la pastrare degeaba. Si fac toate astea cu capul sus si rar dandu-si seama ca de fiecare data cand fac asta inghit in sec. Pentru ca si atunci cand isi dau seama ca nu vor un ceva anume considera ca e corect sa-l faca pentru ca normele sunt norme. Si sunt niste eroi. Oameni care au renuntat la ei pentru ca lucrurile sa mearga bine. Atata tot ca lucrurile ar fi putut de fapt sa mearga bine si fara sa renunte la ei insisi. Alte alegeri. Alegeri reale care in aceeasi masura sa faca bine ca si cele neautentice. Sa faca bine familiei, societatii, sistemului financiar si poate chiar si balenelor. Si poate n-ar mai fi fost dupa atata inghitit in sec niste eroi tristi. Tristi si ocupati de-acum doar sa rabufneasca incet si constant pentru atata inghitit in sec. Asupra lor insisi si a tot ce e in jur. Poate ca daca s-ar fi gandit ca pe termen lung conteaza nu doar elementul practic ci si muzica interioara ar fi fost nu doar mai bine, ci mai bine pentru mai mult timp si nu doar pentru ceilalti ci si pentru ei, si nu doar pentru ei ci si pentru ceilalti. Eroi minunati. Si totusi eroi degeaba. Respect cu tristete.