Copii, voi îl cunoașteți pe Moș Gerilă?

- Haha, eu alerg mai repede! zise fetița alergând la deal și mișcând cu greu din mâini ca să își mențină avântul.
- Și eu alerg mai repede! Asta spuse băiețelul, cu vreo trei, patru ani mai mic decât ea. Ea avea probabil vreo opt.
Ajunseră în vârful dealului și o luară puțin la pas, ba spre stânga, ba spre dreapta.
Nu se știe cum au ajuns iarăși la baza delușorului. Începuseră iar să înfrunte dealul în fugă și erau gata-gata să ajungă în vârf. Mă rog, pe platou.
- Am obosit puțin, zise fetița.
- Eu, spuse gâfâind, eu nu am obosit. Tăcu puțin forțându-se să mai urce. Ba și eu am obosit puțin.
Să recapitulăm: el nu a obosit. Momentul de competiție. Era  nevoie ca ceva să îi diferențieze, ceva care pe deasupra să îl favorizeze pe el. Apoi își recunoscu totuși oboseala. O recunoscu? Serios? Poate doar avu un moment în care simți că nu trebuie să se diferențieze de ea. Un moment de solidaritate. Un moment în care, spunând că ar fi în aceeași situație cu ea, ar fi încurajat prietenia. Pentru că erau la fel. Sau poate doar a spus ceea ce credea că trebuie spus. Să fim serioși, la patru ani s-ar putea să spui că ești obosit doar pentru că așa înțelegi tu de la alții că e firesc: alergi deci obosești. Poate dacă nu ar învăța asta, nu ar obosi niciodată.
- Sau poate ar obosi, se contrazise singur în mintea sa. Are un corp totuși care vorbește în felul lui. Bineînțeles că ar putea obosi.
- Da, da, Moș nebun, dar obosește mai repede dacă el înțelege că ăsta e procesul natural.
- Prostii, nimic nu e natural. Înțelegi că există niște limite trasate printr-un proces colectiv și ajungi să crezi că sunt reale. Pot fi. Dar nu neaparat. Tu nu te uiți la mine? Mi s-a spus atât de mult timp Gerilă încât, deși nimeni nu mai știe de mine, eu tot așa mă văd în oglindă: un Moș îmbrăcat în albastru care pe 25 decembrie așteaptă să vadă oamenii dimineața plecând la lucru. Aștept să treacă zilele până pe 31. Ca să ies cu sacul meu, nu? Și se uită în oglindă, așteptând de la celălalt o privire prin care să-i arate că îl înțelege. Se liniști puțin și continuă. Dar oamenii stau în case! Au brad și au deja cadourile sub el. Privesc spre ei și realizez că nu mai are sens să ies. Din an în an - știi, ca în colinda aceea ”Din an în an sosesc mereu” - din an în an nu mai știu pe ce lume sunt... Hainele îmi sunt albastre în continuare. Din an în an mai șterse. Și tot aștept - ca atunci când ești la școală iar învățătoarea strigă catalogul iar tu aștepți să strigi ”prezent”. Așa aștept.
- Așa aștepți cum? 
De bună seamă își pierduse gândul.
Aprinse un chibrit. Și apoi altul. 
- Așa. Aștept... aștept să fiu strigat și să răspund ”prezent!”. Da, asta voiam să spun. Mă numesc Gerilă dar nimeni nu mai știe. 
- Păi cine e Gerilă?
Își așeză bărbia în piept temându-se să se mai privească în oglindă.
- Gerilă... știu sigur că am mai avut un nume cândva. Dar nu e nimeni să îmi spună care. Oricum... orice nume aș fi avut, neajunsul nu e că nu îl știu pe acela. Își așeză bărbia în palmă: neajunsul e că nimeni nu mă strigă după numele pe care îl știu eu acum. Păi am un nume pe care îl știu dar nu contează. Și un nume pe care nu îl știu, iar dacă l-aș ști, iarăși nu știu dacă ar conta. Rămân același în mijlocul a total altceva, așa că nu mai știu nici ce înseamnă ”același”. Păi... păi dacă pui o floare de munte în pământ roșu, de la sud, păi nu crește. Ce dacă își știe numele, dacă nu e locul ei acolo? Care mi-e locul? 
- Care ți-e timpul?! își răspunse singur și ridică din sprânceană privindu-se în oglindă.

ilustrație realizată de Cătălina Ababei

- Da, da, mi-a spus cineva odată. Cred că un copil. Zice că: ”Mie mi-a spus doamna învățătoare să pun întrebarea corect!” Eh, a zis și ea. Voia să spună, dar poate nici ea nu își dădea seama ce voia să spună de fapt... că trebuie să pui întrebarea  corectă.
Aprinse un chibrit. Și apoi altul iar. Precum copilele ce rup petalele florilor întrebându-le lucruri. Aprindea chibrituri, uitând mereu să le arunce peste lemne ca să aprindă focul. Fiecărui chibrit parcă îi adresa o întrebare. Dar se aprindeau și se stingeau la loc. Nici unul nu stătea aprins până ca el să îi priceapă lumina și răspunsul.
- Eu am auzit că există un altul. Are aceleași atribuții ca și noi. Dar el încă se trăiește.
- Păi de unde altul?
- Uite așa bine. Eram tot noi de fapt. Apoi am fost noi altul decît el. Dar el a continuat. În același timp. Nu știu cum îi spune, dar dacă ne-am aminti am continua și noi, ca el. Nu am șade aici ai nimănui,  luptându-ne să fim! Luptă pierdută de mult. Dar câte bătălii nu s-au încheiat iar oamenii au rămași ascunși în păduri pentru că n-au știut? Destule, îți spun eu. Suntem un ofițer care își pierde stelele de pe epoleți. Iar dacă le-am găsi, nu ar avea sens să rămânem același ofițer oricum. Nu mai e timpul lui.
- Păi.. și nu trebuie să ne aducem aminte numele? Nu așa ziceai?
- Ba da, dar nu al ofițerului, al cărui timp a trecut. Al celuilalt!
Își îndreptă spatele, se sprijină în brațul așezat pe genunchi și privi în oglindă:
- Există două căi. Ba nu, trei! Nu știu care e bună oricum. Ascultă. Ori ne spune cineva cum ne cheamă de fapt. Ca să știm și noi. Ori, spuse șoptit...
- Ori?
- Ori trebuie să ne știe cineva drept Gerilă. Dacă nu ne știe, Gerilă nu are sens. Un Gerilă singur ar putea nici să nu aibă nume. Și.... se opri căutându-și firul gândului...
- Și?
- Și a treia: ne trebuie un nume nou! I se lumină privirea în timp ce se uita la un chibrit care de această dată parcă nu voia să se mai stingă. Un nume nou...
- Un nume nou...



- a doua provocare a Cătălinei: scrie după ilustrație! -

0 comentarii: