Metafora castelului si a gardianului

Laurei i-am mai prezentat o data metafora, sa ma ierte ca acum o plictisesc. Era in felul urmator: imagineaza-ti ca te afli intr-un castel, condus de un conducator desigur. Ca toate fortaretele are nevoie si de paznici, instruiti sa aiba grija de loc zi si noapte. Intr-o zi insa vine vremea ca marele conducator sa moara. Din inertie, fara a se face o evaluare a situatiei, fara a se cerceta daca nu cumva ar trebui schimbat modul de a conduce si pazi castelul, daca nu cumva e cazul sa fie facute niste schimbari, gardienii isi fac turele neincetat. Mor si toti dusmanii (da, da, la fel ca in cantec) dar ei tot acolo stau, nu sunt obisnuiti sa faca altceva. Si asta e, ca toate lucrurile, unul cu doua fete: daca alti dusmani apar de unde nu-s, gardienii vor fi pregatiti sa ii infrunte, ceea ce e bine; daca insa pacea va domni pana ce vor muri si ei, nu vor apuca vreodata sa se bucure de ea.

Dupa mine educatia functioneaza cam tot asa. Intai te invata de mititel mama ca nu trebuie sa strici lucruri. Ca mare conducator te supravegheaza, iti da peste mana cand e cazul, iti aduce aminte ce sa faci sau sa nu faci cand e cazul sau ascunde lucrurile fragile cand e cazul. Tu te gandesti cand pui mana pe vaza ca ea poate sa apara si atunci eziti. Pe masura ce cresti nu mai e nevoie sa fie ea acolo sa te corecteze, ai deja in tine format un reflex de a fi atent, ai gardienii tai care au invatat de la conducator cum sa aiba grija ce faci. Sunt multe lucruri pe care le invatam din start bine, dar mai sunt si unele care trebuie reevaluate in timp. Uneori e cazul sa ne aducem aminte de ce facem un lucru, sa ne aducem aminte de scopul lui initial si sa vedem daca nu cumva scopul a fost de mult atins, daca nu cumva scopul nu mai are rost sa existe sau daca nu trebuie servit intr-un alt mod incepand dintr-un anumit moment. Altfel ar fi ca si cum odata cu apusul lasat peste comunism ai continua sa mergi de la 5 dimineata in fata magazinului ca sa prinzi rand inainte sa se deschida. Dar ce ma preocupa sunt anumite mecanisme interne pe care ni le formam pentru a ne adapta unor situatii si care raman si dupa incheierea ei cand poate chiar nu mai sunt necesare. Si nici nu ne mai dam seama de asta, conducatorul nu mai e dar noi am si uitat de existenta lui, gardienii stiu doar ca trebuie sa-si faca treaba, oricum n-au inteles niciodata exact de ce o fac.

Dureri si depresii

Vorbeam cu Claudia zilele astea despre fuga de lumina cand paradoxal lumina e cea pe care o dorim. Construiam noi metafora baltii, ceea ce candva as fi numit "the metaphor of hitting rock bottom". Mana de la mana sau mai bine zis cuvant cu cuvant, cate unul fiecare, concluzionam ca atunci cand cineva cade intr-o balta are doua alegeri: de a iesi din ea sau de a ramane acolo. Primul impuls este acela de a iesi din ea, razboi care poate dura cateva batalii pana cand.. daca razboiul nu e castigat, se trece la planul B - supravietuirea in balta. Supravietuirea asta e buna, dar doar ca si etapa intermediara. Insa treptat persoana refuza sa mai iasa din acea balta, ii este frica sa nu alunece inapoi de pe un colt de mal, ii este frica de traiul uitat pe teren uscat si sigur, se obisnuieste cu ideea ca balta ii este casa. Si chiar cand unii vor incerca sa o ajute sa iasa afara nu va mai putea sa colaboreze cu ei, sa le dea voie sa faca asta. Revenind la "hitting rock bottom" cred ca se intampla ca atunci cand esti in cadere, daca nu ai reusit sa te prinzi de nimic pe care sa te cateri inapoi sus, sa decizi sa te lasi in voia caderii. Si nu oricum, ci pana la izbitura finala. Pentru ca acea izbitura, cea mai dureroasa din toata caderea e cea care te face sigur ca nu mai ai unde cadea. Prins de o ramurica, leganat in bataia vantului, ai avea mereu in minte cum se poate cadea mai departe si cum va fi sa te izbesti. Decat sa ramai agatat urmarit de imaginea izbiturii, decizi sa cazi, sa te izbesti si practic sa-ti iei de-o grija. Apoi te culegi frumusel si cauti o scara, una care merge in sus, pe langa care nu ai cazut dar care este totusi in zona, sau iti ridici acolo o coliba. Varianta cam nasoala. Varianta dezirabila e cea in care nu renunti de la a iesi din balta, doar iti intaresti rabdarea, astepti poate sa se opreasca ploaia care o tulbura si te incurca dar esti mereu pregatit sa te arunci pe mal. Nu renunti nici la ramurile de pe parcursul caderii pentru ca asta inseamna ca iti mentii privirea sus si nu jos. Obiectivul sus si nu jos.

Asa e cu durerea.. uneori ca sa treaca trebuie lasata sa se desfasoare pana in extreme. E ca si apa dintr-un burete.. desi e greu sa-l strangi tare si sa storci tot, pana la urma e ceea ce asigura ca tot continutul se va scurge. Si strangi, strangi, ca apoi.. sa se lase linistea de dupa furtuna. Uneori doar crizele rezolva situatii... momentele acute..

Certitudini vs Incertitudini

Incertitudinile te rod iar certitudinile te infunda. Uneori. Exista o perioada in care incertitudinile si ceata iti dau o betie placuta, totul pare un zbor aleator si de aceea interesant. Pana cand apare nevoia, dictata fie din exterior fie din interior, de a sti precis. A sti diverse: ce se intampla in lume, de ce-uri, ce vrei, ce simti, ce crezi, ce nu crezi, de ce ploua. Pe de alta parte cand un lucru e stiut cert dar exista piedici exterioare pentru a folosi practic acea stiinta apare frustrarea. Pare ca atunci o ceata te-ar salva, pentru ca in ceata asta se afla mai multe variante, mai multi colaci de salvare. Uneori nimic nu este bun, nimic nu este rau.. incertitudinea permite adancirea unor cautari, utilizarea unor noi arme in lupta, descoperirea unor cai pe care nu le mai vezi atunci cand consideri ca ceva e sigur. Ceea ce e sigur in schimb iti da stabilitate, echilibru si iti permite sa mai urci niste scari in loc de a ramane blocat mereu pe aceeasi treapta. Daca in credinta de exemplu am considera ca ceea ce stim e sigur nu am avea ochii deschisi catre pareri noi, credinte si obiceiuri pe care nu le stiam, interpretari noi. Daca insa am fi mereu cu ochii pe o balanta (o sa consideram ca exista balante cu mai mult de 2 talere) la un moment dat analiza se va transforma in neliniste...

Revenire

In toata perioada in care nu am mai scris mi-au venit in minte diverse lucruri pe care le-as fi asternut aici, dar cum amanarea imi e a doua natura... am amanat. O venit insa vremea sa fiu amenintata: "daca nu scrii, te reneg". Am profitat de ocazie ca sa incep sa postez iar, desi trebuie sa-mi dau seama daca acum mai am despre ce scrie:) In fine, iata-ma inapoi in blogosfera, ramane de vazut pentru cat timp.

Concurs - proba 3

Proba:

Continuati textul, cu propriile cuvinte

"M-am infiorat si m-am intors spre usa. Se intunecase de-a binelea. Zapada, care nu se mai distingea decat in bataia luminii de la ferestre, cadea invizibila in adancurile propriului somn. Rosemary incepu sa cante alt colind."

Era una dintre ultimele dati cand aveam sa-i vad... Rosemary, Kevin, Clara. Au mai cantat cateva colinde, pe rand sau impreuna, apoi ne-am asezat la masa. Pana la sfarsitul serii le-am martusit ca dupa Anul Nou ne mutam. Eram copii, dar cu atat mai mult conta. Sa fi fost mai mare mi-ar fi fost usor sa ii mai vizitez si dupa, chiar locuind in celalalt capat al orasului, dar asa..
Sara se opri, rotindu-si ochii si cautand continuarea.
- Cum au reactionat prietenii tai?
- Ah, erau tristi. Cu totii eram. 12 ani? Da, cred ca 12 ani aveam... ne jucam impreuna de pe la 5. Pe atunci ne imaginam ca lucrurile vor ramane mereu asa. In fine.. a urmat Anul Nou.. ai mei au hotarat sa nu ne mutam inainte, sa pot sarbatori cu ei... si ei, parintii, cu ai lor. A fost foarte distractiva noaptea aia, in schimb dimineata m-am intristat... stiam ca era ultima data. Dupa ce ne-am mutat s-au mai facut cateva schimburi rare de vizite.. apoi am pierdut legatura.
- Doresti sa-mi mai povestesti o alta experienta de revelion?
- Toate au fost faine mai apoi, dar mereu lipsea ceva. De aceea vreau sa discut despre asta, m-am saturat de depresia de final/inceput de an.
- La final de an obisnuiesti sa faci o lista cu ce a fost frumos si mai putin frumos in acel an?
- Nu... mi-e frica sa o fac...
- Cand te gandesti la schimbare la ce te gandesti?
- Schimbare...
- Asociaza cateva cuvinte pentru inceput.
- Schimbare – dezechilibru, risc, pierdere/castig... uitare.
- Poti dezvolta acum?
- Da... orice schimbare aduce cu sine o pierdere din tine insuti.. cum stii ca acel lucru chiar trebuia pierdut, ca un obiect stricat ce trebuie aruncat, sau ca ar fi trebuit sa-l pastrezi? Unele schimbari sunt bruste, altele mai putin.. unele te obliga sa te adaptezi, pe altele le alegi... posibil ca la final sa-ti fie mai bine... si de asemenea posibil sa nu..
- Anul Nou aduce cu sine schimbari?
- Ooo, da... intotdeauna e parca momentul care cere asta.. evaluare, reevaluare, schimbare.
- Mie imi pare ca tu asociezi trecerea asta de la un an la altul cu o schimbare nedorita.. Ai ales un singur eveniment pe care sa-l povestesti. Un eveniment care te-a intristat candva, un eveniment din perioada ta de formare. O schimbare nedorita, cum spuneam.
- ?
- Te-ai obisnuit sa te astepti la ce e mai rau odata cu trecerea dintre ani... e bine inradacinat sentimentul asta in tine de atunci, suficient de bine cat sa nu-ti imaginezi ce e mai bine... desi ar trebui sa o faci, spuse accentuat.
- Dar.. a trecut atata timp... relatiile din copilarie sunt cu totul alfel decat cele adulte, zise cu neincredere.
- Ce diferentiaza relatiile din copilarie de cele adulte?
- Sunt... sa ma gandesc... in copilarie totul era usor... ne jucam... secretele pareau mereu interesante dar din fericire nu erau decat lucruri simple... incredere presupunea ca nu se triseaza la v-ati ascunselea... cel putin asa era cu ei.
- Si nu erau relatii importante?
Il privi putin parca intelegand...
- Da, atunci erau. Aveam echilibru in ele ce-i drept. Si ma bucurau. Poate ar trebui sa-i caut, sa vad ce mai fac, zise zambind.
- E o idee buna.
Uitandu-se subtil la ceas, completa apoi:
- Atat pentru astazi. Doresti sa ne mai vedem?
- Da... ar mai fi niste lucruri de lamurit.
- Joi la 17? spuse dupa ce rasfoi agenda.
- Ihhmm.. da, da, e bine, raspunse in timp ce isi aranja haina. La revedere, las canapeaua urmatorului, si zambi.
- La revedere, si schita un zambet, raspuns la al ei.
Inchise usa si auzi in urma ei pe hol:
- Da, da, e bun, de altfel e un psiholog despre care vorbeste multa lume.
- E prima data cand vin...
- Nu va faceti griji, nu va faceti griji.

Concurs - proba 2

Acelasi concurs al Cristinei http://cristina-v.blogspot.com/, o noua proba. In principiu e acelasi lucru, trebuie sa ne imaginam o continuare la textul dat.

"John a inceput s-o pretuiasca mai mult pe Irene. Dupa cateva incercari la intamplare, urmate de o indepartare scurta [ si ntesata de asistente ] si apoi de o cearta serioasa, John a pus iar relatia pe o baza sexuala.Trebuie sa ne repezim sa tragem improbabila concluzie ca inima lui John a fost in cele din urma topita de dragostea unei femei? Care, pe deasupra, mai e si grasa, de o anumita varsta, ne iarta totul si ne vegheaza somnul? Care este, de ce sa n-o recunoastem, mai degraba ca o mama decat o iubita? Momentul de cotitura sau momentul datator de putere a fost cand Irene ne-a spus "secretul" ei. Cuvintele in sine au intrerupt o lunga tacere.- O fetita, a zis Irene. A fost adoptata de o familie. In Pennsylvania. Eu nu puteam avea grija de ea. Eram in pragul sinuciderii.John a pufnit si a zis:- Nu esti singura.- Exista ceva ce nu ti-am spus niciodata. Am avut un copil.In acel moment, erau impreuna in pat si se uitau fix si trist la tavan. Apoi lucrurile au evoluat de la sine.E paradoxal, pentru ca lui John nu-i plac femeile care au copii. Soti pot sa aiba. SI iubiti cati vor. Dar nu copii. Daca se intampla sa intre in vorba cu femei care au copii, e practic prima intrebare pe care le-o pune. E primul test la care sunt supuse. Si apoi nu iese nimic. O gramada de asistente, o gramada de surori. Multe doamne respectabile. Dar nici o mama.Toti trei stim ca John are un secret. Numai unul dintre noi stie in ce consta acel secret, iar el il lasa nedezvaluit, ceea ce e probabil cea mai buna solutie cand e vorba de secrete.

Mare parte din viata, toti ne suntem doctori noua insine. Nu la batranete, cand totul pare atat de amortit si mort, iar decenta si dezgustul interzic examinarea. Si nici la tinerete, cand trupul e un extaz neinvestigat. Doar in intervalul dintre ele. Priviti-i..."

Priviti-i pe doctori cum se straduie uneori degeaba. La fel si noi cu noi insine. Te chinui ani de-a randul sa-ti pui un diagnostic, vorbim de suflet desigur, si daca reusesti iti mai trebuie ani buni sa descoperi doctoria. John incearca sa lupte cu secretul lui, sa gaseasca un remediu, dar nu reuseste, de asta ne-am si dat seama ca are un secret, altfel nu ar fi fost evident. Anna venise cu o presupunere care ne-a pus pe ganduri... parca nu ar fi fost exclus ca varianta ei sa fie tocmai punctul pe i. Ea spune ca John sta cu Irene acum ca stie de copil, desi s-au certat din lucruri mai neinsemnate decat asta, pentru ca are si el un copil uitat pe undeva si asta il bantuie. In acelasi timp copilul asta al ei nu e acolo, langa ei, sa-i deranjeze, il poate accepta, e aproape virtual sa spunem. Irene nu e o mama ca celelalte cu care el n-ar iesi niciodata. Revenind, amandoi au aceeasi pata pe constiinta si de asta s-au apropiat. E ca o terapie de grup. Bine, e in doi, e un grup mic. Sam insa nu prea se gandeste la varianta asta, nu-i pare atat de interesanta cat sa o rumege. Cel mult l-ar intreba direct pe John ca sa lamureasca lucrurile, nu ar sta sa adune cu noi dovezi, sa faca o lista de pro si contra si asa mai departe.
- Mie mi se pare destul de simplu, zice el. John are nevoie de un scop in viata. Acum ca stie secretul Irenei o pretuieste mai mult pentru ca simte ca fiindu-i ei sprijin are un rost. Se simte implinit sa spunem, intr-o anume masura, creste in ochii proprii simtindu-se salvatorul ei, singurul care ii accepta povara din trecut, care o intelege, care o poate face sa treaca peste asta.
- Bine, si secretul lui?
- N-au treaba una cu alta. Irene e Irene, secretul e secretul, spune Sam.
- Daca e sa ramanem la ochii lui... eu spun ca ramane cu ea pentru ca a descoperit in sfarsit ca au ceva in comun: un secret. Se simte mai bine cu el insusi avand un mare secret acum ca ea are un secret imens de-a dreptul. Nu mai e secret, fie, dar continutul fostului secret e “imens”. Totusi imi place sa revin la ideea ca secretul lui are ceva ce se potriveste cu ea... daca am cunoaste-o pe ea mai bine am putea ghici si secretul lui cu o eroare mai mica.
- Eu cred ca de fapt nu ma intereseaza, spuse Anna. Secretul asta e divertisment pentru mine, dar sa nu exageram, nu poate deveni un hobby. Eu spun sa trecem la plantele noastre de colectie, e mai interesant.
- Daca fumez voi avansa si mai mult in subiect.
- Eu spun sa fumam cu John si sa-l tragem de limba.
- Anna, nu ar fi corect, nu facem de-astea. Nu profitam de slabiciunea omului, de vulnerabilitatea sa cand e afumat.
- Stiu ca asta era regula, dar noi nu am tinut cont de faptul ca afumat fiind nu prea mai ai simtul regulii.
- Nu ai mai spus asta pana acum. De fapt tu vrei sa profiti de faptul ca noi am putea crede ca “atacul” tau tine de fum, dar va fi perfect constient. S-ar putea sa te exclud din clubul meu de “colectionari” daca renunti la regulile noastre.
- Incepeti sa ma plictisiti. M-as duce la servici sa-mi treaca. Pacat ca le-am zis ca-s in spital si de-asta nu vin. Daca mi-era doar rau puteam sa apar deodata sa le zic ca mi-a trecut.
- Eu vreau sa-l ajut pe John, de asta ma preocupa.
- Sam, daca ar fi sa folosim teoria ta de mai devreme, as spune ca vrei sa-l ajuti pentru a te stima tu pe tine insuti mai mult, zise Anna cu o sclipire biruitoare in ochi.
- Pacat ca pe tine nu vrea sa te ajute nimeni, i-o taie Sam. Asta e problema ta, dam atentie altora in timp ce tu nu primesti destula. Plictiseala asta provocata de subiect e de fapt o revolta in toata regula.
- Ma duc sa ma culc. Am gasit remediul plictiselii pe azi.
- Cand iti trece sigur revii la subiectul John. Noi asteptam sa mai vii cu ceva teorii interesante.
- Hai nu ma mai baga asa frumos in seama. Va salut din mers, si iesi din camera.

Concurs - proba 1

Iar s-a implinit o luna si mai bine de cand am scris ultima data. De fapt ultimul post, pentru cei care l-au vazut, a fost sters cand nu a mai fost necesar - s-a gasit o casa pentru catel.

Post-ul de azi e o proba de concurs. Cristina l-a lansat: http://cristina-v.blogspot.com/. Detalii legate de regulament si probe:

http://cristina-v.blogspot.com/2009/02/concurs-proba-i.html
http://cristina-v.blogspot.com/2009/02/concurs-premii-si-inscriere-oficial.html
http://cristina-v.blogspot.com/2009/02/yepee.html

" Era liniste ca intr-o manastire si nu se auzea decat bataia ciocanului pe nicovala, la potcovarie. In fund erau garduri, gradini verzi ca mugurii ce incepeau sa apara pe crengile liliacului, case albe si galbene, cu ferestre deschise ici-colo. Maigret o lua la stanga, catre casa cu un etaj a familiei Gastin. Cand intinse mana, inainte sa bata, usa se deschise si el se trezi in pragul unei bucatarii. Inauntru, un baiat cu ochelari sedea in fata mesei acoperite cu panza cerata cafenie, aplecat asupra unui caiet. Ii deschise doamna Gastin. Il vazuse pe fereastra cum se oprise in curte, cum privise in jur si inaintase cu pasi inceti.

- Am aflat de ieri ca o sa veniti, spuse ea, dandu-se la o parte ca sa-i faca loc sa treaca. Intrati, domnule comisar. Daca ati sti ce bine-mi pare ca ati venit!Femeia isi sterse mainile ude de sort, intorcandu-se catre fiul ei care nu ridicase capul si parea ca nu-l ia in seama pe vizitator.

- Nu-i dai buna ziua comisarului, Jean-Paul? "

- Buna ziua!
- Buna, Jean-Paul. Domnul este? o intreba pe stapana casei.
- Desigur, va asteapta. Il gasiti in biblioteca, sa va conduc.
Iesira din bucatarie si patrunsera intr-un hol. Dna deschise una dintre cele doua usi si il pofti sa intre.
- Doriti o cafea, un ceai?
- O cafea, va rog.
- Revin imediat.
Maigret intra si saluta. Joseph statea la masa de studiu cu mai multe carti deschise in fata.
- Poftiti, luati loc!
Cercetand cu coada ochiului incaperea, Maigret se indrepta catre scaunul din fata biroului. Nu venise sa-l intrebe despre Leonie Birard, nici despre seara crimei, dar trebuia sa o faca pentru a nu-si trada usor adevaratul scop. Ramasese surprins sa afle ca si Gastin fusese voluntar in armata sub comanda lui Jaques Noir. Cele 5 luni pe care le-a petrecut acolo fusesera groaznice pentru el, cu greu a inteles ca Jaques nu isi asumase pur si simplu rolul de militar ci ca avea probleme de alta natura decat educatia armatei ce ii dictau comportamentul rece si absurd. Prins intr-o etapa de incursiune in propriul trecut, avea nevoie sa cunoasca si parerea altcuiva. Ar fi vrut sa stie daca si Gastin a parasit armata din cauza lui Jaques.
- V-am deranjat de la lucru observ.
- Nu, nu, va asteptam. Pauza de la lucru e binevenita. De cand cu... incidentul nu ma mai pot concentra, munca e frustranta asa ineficienta cum e.
“Poate totusi azi e o zi buna pentru a afla lucruri noi. E mai deschis decat de obicei...”
- Inteleg. Dvs ati avut o relatie profesionala buna cu dna Birard, ati avut cateva proiecte comune...
- Doar unul, o culegere pentru elevii de gimnaziu. Am colaborat bine, nu aveam neintelegeri.
Maigret nu putea fi spontan azi. Vroia sa devieze discutia si in acelasi timp s-ar fi simtit vinovat sa o faca inainte de a lamuri cateva aspecte. Amestecul de profesional si personal il facea sa se simta incomod.
- Ati colaborat bine.. cat de bine?
- Cat de bine? Nu aveam probleme in impartirea sarcinilor, in... stati putin, insinuati ceva? spuse Gastin schimband brusc tonul, cu o figura copilareasca de uimire.
- Este o intrebare clasica, va rog sa nu va simtiti ofensat, raspunse Maigret cu figura senina, amuzat de reactie.
- Nu aveam o relatie de alta natura cu dna. Am o sotie, un copil, sunt fericit cu familia mea, zise mai linistit. Dansa urma sa se casatoreasca...

- Cand s-a incheiat proiectul?

- In urma cu doua luni. Luna trecuta a plecat de la scoala, gasise se pare un post mai bun.
- Au existat persoane care sa aiba nemultumiri legate de acest proiect?
- Dna directoare parea sa nu aiba foarte mare incredere la inceput.. Iar Jaques, colegul nostru de catedra, s-a simtit exclus..
Se auzi usa. Dupa doua batai deschise timid dna Gastin, avand tava cu cafele intr-o mana.
- Sper ca nu e un moment nepotrivit.
Aseza tava pe masa, puse cafelele si un cos cu biscuiti in fata celor doi si iesi in timp ce Maigret multumi. In pauza aceasta isi pregatise intrebarea.
- Jaques.. imi aduce aminte de marturisirea Dvs.. cea cu armata
- ? Aaa, Jaques Noir, da..
- Imi mai puteti povesti despre acea perioada?
- Nu inteleg, ce relevanta are?
- Stiu ca pare ca deviem de la subiect, dar va rog, ii spuse Maigret cu o siguranta impunatoare. Gastin se supuse, gandind ca dl comisar stie mai bine.
Dupa 15 de minute de povesti Maigret era din nou sigur ca Jaques era vinovat de incidentul din timpul voluntariatului sau. Atunci a prins gustul pentru intrebari si investigatii. Atunci a decis sa fie detectiv. Acela putea fi considerat primul lui caz. Primul caz, insa nerezolvat... Decise totusi sa se mai gandeasca la asta alta data. Poate lucrurile nu trebuiau dezgropate, sau oricum nu era momentul cel mai potrivit. Reveni la cazul Birard alte cateva minute si, dupa cateva raspunsuri, a mai adaugat doua persoane pe lista celor ce trebuiau intervievati. Arunca ochii pe ceas si realiza ca e timpul sa plece la intalnirea cu legistul.
- Voi incheia discutia pe astazi, dar voi mai reveni.
- Ma veti anunta inainte presupun.
- Nu neaparat, spuse Maigret si zambi cu inteles. O zi buna va doresc!
- Si eu imi doresc una, raspunse Gastin plictisit.
- La revedere.

- La revedere. Abia astept, completa apatic printre dinti.