Trenul acesta nepierdut

- Domnule controlor, îmi cer scuze că vă întreb, doar nu este vina dumneavoastră. Totuși, ce e cu vagoanele astea? Data trecută erau vagoane mai bune, curate. Priviți și dumneavoastră vă rog, îmi cer scuze că vorbesc așa, dar vagoanele acestea sunt efectiv jegoase.
Puțin încurcat, îi răspunse:
- Știți, erau alte vagoane. Da. Dar le-au... știți, le-au dus la reparat pe alea. Le-au dus... și dădu din umeri... și nu știe nimeni când îs gata. Știți cum e. Durează.
Ceva mai târziu, o tânără cu evident retard mintal se opri în dreptul ușii compartimentului:
- Dați-mi și mie ceva de mâncare. Hai, vă rog, mi-e foame! Foaaame!
- Nu avem, ne pare rău.
Se îndoi spre spate, privind cumva de sus și strâmbându-se:
- Eh, de-asta vine cutremuru'! Că nu sunteți atenți la oameni, de-aia!
Și plecă.
Doamna profesoară de pe bancheta din față, colțul de la geam - femeie pe la vreo 60 de ani - rămase pe gânduri.
- Domnișoară!
Privii cu așteptare în ochi. Părea că își caută în minte o idee importantă.
- Uneori mă întreb dacă oamenii ăștia care par a avea o întârziere mintală - păcat de ei - nu sunt de fapt oameni foarte inteligenți. Mici genii care se prefac. Și îți vorbesc și mimează foarte bine că sunt altceva decât sunt.
- Și de ce ar face așa ceva?
- Asta e problema. Că nu știu.
Privi în gol, căutând o nouă idee. Puțin zadarnic.
- Băi, George, dar eu am înțeles atunci! Se aplecă peste masa din barul destul de zgomotos, ca să poată fi auzită mai clar.
- Ei, ia zi! George zâmbi a îndoială. De fiecare dată se îndoia. Cred și eu, parcă eu nu m-aș îndoi de mine.
- Ar putea disimula doar pentru că pot! Pentru că sunt atât de deștepți, încât ar putea fi oricine cu ușurință! Oricând, după propriul plac.
- Saaaauuu.. sau pentru că vor să fraierească oameni. Cu ai căror bani pleacă într-un moment prielnic. Îți distrag atenția cu strâmbături și gesturi ciudate și pac! portofelul ia-l de unde nu-i.
- Băi, George, eu ți-am spus să nu mai fii plictisitor. Credeam că vorbim serios aici. Zâmbii, știind că înțelege.
- Bine, continuă. Hai mai repede, înainte să mă aud vorbind iar.
- Ar putea fi oricine. Știu prea bine cum ar fi să fie și ei înșiși și total alte persoane. Au prea multe idei, prea multă înțelegere a atitudinilor tuturor. Și când se plictisesc, încearcă să joace rolul altei persoane.
- Ar putea să devină actori. It would be more legit.
- Păi ar putea fi și actori, de ce nu? Dar nu se pot abține să nu fie așa și în viața reală. Anyway, știu că nu pare, dar de fapt mă doare în pulă de ce fac ei și ce sau de ce disimulează. Eu altceva vream să spun.
Dădu din cap a ”Ia zi!”
- Așa a apărut lumea. Era Dumnezeu, Unu', materia condensată înainte de Bing Bang, sau ce-o fi fost. Și avea în miezul ăla atâtea posibilități: bun, rău, drăgălaș, sarcastic, erou, dictator, stea, copac, bacterie, sens, lipsă de sens, fotoni, energie neagră, protoni, electroni, sentiment, rațiune și milioane de alte lucruri descrise prin cuvinte care încă nici nu există. Și se plictisea, domnule!
Izbii cu mâna peste masă și așteptai puțin. Nu părea că ar conta ce zic, dar ce contează! Deci continuai:
- Asta a fost tot. Le conținea pe toate, dar erau într-un echilibru care făcea ca nimic să nu se întâmple. Și-atunci a zis: gata! Trebuie să exprim toate lucrurile astea. Dar nu se poate dacă le țin împreună într-un mare Unu'. Și s-a spart în milioane de milioane de bucăți, spirite, particule și așa mai departe. Și - o să mă refer la oameni, că e cel mai la îndemână - printr-un om își exprimă altruismul, prin altul egoismul. Printr-unul emoționalul - și e rac, posibil - prin altul rațiunea - și o fi capricorn, posibil. Printr-unul tendința spre acțiune și prin altul tendința spre pasivitate. Printr-unul spiritul pașnic și printr-altul spiritul de războinic. Și de fapt e același El peste tot. Dar împrăștiat. Pentru că se plictisese să nu se întâmple nimic și să rămână neexprimat. Așa că disimulează cât poate. Pentru că poate.
George oftă, nefiind sigur dacă într-adevăr trebuia să înțeleagă ceva din acest discurs. Dădu din umeri și spuse:
- Amin!
Pauză.
- Exact!

Man on the moon

- Mergeam având în continuu senzația că persoana din spate îmi era parteneră de drum. Avea același pas cu al meu și se menținea la o distanța constantă. Nu plecasem împreună, dar deja era în urma mea de minute bune și îmi puteam imagina cum arată: o femeie la 35-40 de ani, 1.65, vreo 70 kg, tocuri groase, geacă de piele puțin uzată și pantaloni tip costum care făcuseră genunchi puțin. Unii oameni îți pot fi parteneri de drum fără să fii conștient de asta și fără să îi alegi.

- Da... cred că pe cei mai importanți ”parteneri de drum” nu mi i-am ales, doar mi-au ieșit în cale și deodată mi-am dat seama că au rămas acolo. 

- Exact. Cunoști un om în mod neașteptat în nu-știu-ce împrejurare. Nu îți dai seama din prima că va rămâne acolo. Deodată, după un timp, realizezi că ți-a devenit ”partener de drum”, fără să fi existat vreodată vreo invitație ”la plimbare” din partea vreunuia dintre voi. Ilinca se opri puțin iar privirea îi fugi în sus, părând că își amintește ceva. Nu te-am întrebat dacă ai văzut eclipsa.

Petru dădu din cap a ”nu” și a lipsă de interes.

- Nici nu îmi propusesem să o văd. A fost înnourat oricum, nu are sens să mă întrebi.

- S-a ghicit puțin din spatele norilor. Se vedea că e doar o bucată de soare în spatele lor la un moment dat. În fine, nici eu nu am văzut-o decât în poze. Și live pe net. Cine nu are viață, să facă rost de ea online. Anyway, a fost fain un moment anume.

- Așa...

- Un moment în care soarele, acoperit parțial de lună, avea fix forma unei luni în seceră. Înțelegi unde bat?

- Ceva cu forme...

- Era echinoctiul, da? Una dintre cele două zile din an când ai în mod egal soare și întuneric. O zi de echilibru și care instigă la echilibru. Și fix în ziua aia am văzut soarele devenind lună. Simbolul patern luând forma celui matern, cunoașterea realității și cunoașterea magică ajungând să își schimbe forma între ele. E un fel de schimb intercultural între soare și lună. Rezultatul e un punct de echilibru. De la care pornești înapoi în dezechilibru. Bine, fără conotații negative. 

- Bine, dar există și zei lunari și zeițe solare. Asta cu maternul și paternul nu ține.

- Foarte bine, există și inversul variantei spuse de mine. Schimbul rămâne, doar se schimbă sensul.

- Fie.. și cum e cu dezechilibrul ăsta?

- Păi intri în perioada în care soarele e mai puternic. E o perioada propice cunoașterii, acțiunii în exterior, de accent pe extraversie mai degrabă decât pe introversie, de accent pe creație și acțiune practică.

- Păi mai e un echinocțiu în an. Și îi urmează.. scăderea intensității soarelui.

- Da. După echinocțiul de toamnă urmează perioda propice introversiei, cunoașterii magice și.. an appropriate time for learning how to let go of stuff. Nu găsesc un echivalent bun în română for ”letting go„.

- Și totuși când e echinocțiu de primăvară la noi, în sud e cel de toamnă...

- Da, fiecare cu alt ritm. E necesar pentru ca totul să rămână într-un oarece echilibru: când se întâmplă ceva într-o parte, se întâmplă opusul în alta. Spun ”oarece echilibru” pentru că va fi mereu un echilibru imperfect care de fapt să asigure contuitatea luptei între alb și negru, zi și întuneric.

- Tu știi că vorbești degeaba?

- Foarte posibil, nu zic ”nu„..

- Vorbești degeaba, pentru că stai să te gândești la echilibrul din natură și la cum ar trebui să se reflecte în noi, în timp ce rușii fac exerciții militare de amploare. Cât te chinui tu să înțelegi Universul, se întâmplă realitatea. Iar ei nu-i pasă de soare și de lună și de spirit. Dacă vine războiul la ce o să te mai gândești?

- Poate totuși vine pacea...

Timișoreana la PET

- Mi-am ținut respirația pentru o săptămână.
- Și cum a fost?
- În mod surprizător, mai bine decât atunci când am respirat liniștit. Mi-am ținut respirația și am înotat pe sub apă. Știam că trebuie să ajung neaparat undeva ca să îmi permit să respir. Când eram la suprafață și respiram liniștit, nu mă grăbeam nicăieri. Și nu ajungeam nicăieri.
- Ai fi vrut să ajungi undeva?
- Aș fi vrut să vreau. Stinse țigara și se uită către Petru cu o sprânceană ridicată. Știi?... Mi-am mai dat seama de niște lucruri.
- Cum ar fi?
George se lăsă pe spătar într-o pauză de gândire.
- Păi... de exemplu: știi cum spunem mereu că atunci când nu ne dorim ceva, ni se întâmplă? Eh, ai spune că Universul este ironic și se joacă cu tine din amuzament. Dar nu e așa. Problema nu e că ceva nu îți dorești, ci că te gândești mai mult la asta decât la ceea ce îți dorești. Placebo-Nocebo, it's that simple.
- Și poți face ceva în privința asta? Gândurile nu sunt ușor de controlat.
- Poți, poți, tocmai. Când devii conștient de asta, poți începe să îți controlezi gândurile, să ți le direcționezi unde simți că e mai rentabil să le direcționezi. Și pun accentul pe direcționare, pentru că e ușor ca Universul să te vireze înspre nu, dacă tu nu îi oferi ca alternativă vreun da. 
- Și n-are Universul nicio dorință proprie vis-a-vis de tine? Îi ești subordonat și totuși el face doar ce vrei sau nu vrei tu?
- Păi... oarecum da.. bine, gestionează dorințele tuturor și pot apărea conflicte de interese care să nu poată fi soluționate în favoarea ta. Apoi mai sunt și alte voci pe care trebuie să le asculte, care nu sunt umane. Vocile râurilor, copacilor, pietrelor. Și, revenind la tine, vocea subconștientului tău sau pe a Sinelui tău. Și astfel se face că uneori îți oferă ceva ce pare că nu ți-ai dori, dar este fără doar și poate în favoarea ta.
- Cum ar fi?
- Cum ar fi tot felul de piedici, boli, despărțiri, inimi frânte. În niciun caz nu ți le-ai dori. Dar sunt necesare pentru a fi trezite niște lucruri în tine. De care ai nevoie treze, încheie George.
- Deci astea nu sunt pedepse? Înainte de cea finală, lovitura de grație, Iadul?
- Dar tu nu crezi în Iad...
- Nu cred, dar multă lume se raportează la el.
- Oricum în discuția asta Iadul e... un intrus. E rătăcit în fimul ăsta, dar ar trebui să fie în alt film. Sau... sau nu.
- Tu ai fost vreodată hotarât? îl întrebă Petru nemulțumit.
- Fii atent: ai Iad și Rai, Mama Pământ și Tatăl Cer. De fapt Raiul nu se supără vreodată pe tine pentru așa-zisele păcate. Nu ți se spune să nu păcătuiești pentru că ajungi în Iad. Adevărul e un pic diferit, din perspectiva mea: dacă ești prea concentrat pe ceea ce ține de materie - a se citi Pământ și chiar Iad - e inevitabil că nu vei mai vedea Cerul. Pentru că de multe ori nu vedem lucrurile spre care nu ne uităm ca și alegere. Dacă mă uit la o panoramă și mie îmi atrag atenția mai ales casele, n-o sa văd vacile din peisaj deși sunt în fața mea.
- De ce ai pus vacile în peisaj? O panoramă spre un canion pustiu nu puteai să îți alegi? Aș fi preferat asta...
- Râdem, glumim, dar fix despre asta e vorba: despre puncte de interes și alegeri. Când ți se spune să stai departe de ispită e doar pentru că există riscul să devii atât de atașat de materie, încât să nu mai vezi Cerul. Și să nu-l mai ”crești” în tine. De asta ajungi în Iad... nu ca pedeapsă, ci ca urmare a alegerii tale. De fapt, cred că important e doar să te ții departe de exces: să îți găsești echilibrul între Pământ și Cer, să fii mereu cu ochii pe amândouă. Să te crucifici.
- Auzi?.... spuse Petru amuzat. Să nu îți faci vreo sectă, te rog. Hai să rămână totul o discuție la bere. Sper ca mâine să uiți...

La pătrat

- Fiecare sunet se împrăștie în jur și ia câte o bucățică din mine către toate zările în care fuge. Înțelegi? Un sunet... pe locuri, fiți gata și la start se multiplică în mii de exemplare care se disipă care încotro. Și fiecare exemplar ia un exemplar din mine cu el. Ioana vorbea cu gesturi largi și puțin uimită ea însăși de ceea ce spunea.

- Un exemplar sau o bucățică din tine?

- Îhm, bună întrebare, era să nu remarc că nu am spus practic același lucru. Într-un fel, ambele răspunsuri funcționează. Dacă e să fie câte un exemplar din mine... înseamnă că și eu m-am multiplicat la start. Dar nicio copie nu seamănă perfect cu originalul. Pentru că de fapt nici nu există un original unic. Orice individ are mii de fețe și mii de straturi. Ele sunt cele care pleacă de mânuță, câte doi în șir, cu câte un sunet. E multiplicare și totodată nu e. Saaau. Sau câte o bucățică de față și câte o bucățică de strat își iau zborul. Și atunci funcționează al doilea răspuns.

- Ce spui tu e genul de lucru pe care nu îl înțelegi când cineva îți vorbește despre esența lui, ci doar atunci când îl simți, spuse Daria puțin nelămurită. Cum e cu iubirea. Ți se poate povesti despre ea mult și bine și chiar crezi că înțelegi ceva din ceea ce ți se spune. Când începi să crezi că ai prins-o de-un picior, când începi să te surprinzi pe tine prin faptul că o simți, abia atunci însă o înțelegi. Abia atunci una din multele idei pe care le-ai auzit despre ea poate fi aleasă ca ecuson al ei, după care știi sigur că o vei recunoște când o reîntâlnești. Abia atunci îți și dai seama că, dacă până atunci credeai că o înțelesesei, de fapt te înșelai.

- Da. Exact. Ioana o aprobă, simțind că intervenția Dariei o ajuta chiar să înțeleagă mai bine ceea ce ea însăși spusese. Nici eu nu înțelegeam sunetele înainte, continuă ea, deși credeam că o fac. Sunt multe lucruri pe care nu le înțelegeam. De exemplu, că un sunet și o culoare pot umple același spațiu. Și, deși nu vezi sunetul, îl poți simți vizual ca și o culoare.

- Nu înțeleg, spuse scurt Daria, neștiind cum să explice de ce s-a blocat în descrierea ascultată.

- Nu pot explica oricum. Precum spuneai, doar dacă ai simți asta vreodată, ai putea înțelege. Într-o zi vei realiza cu stupoare că multe dintre cele care par separate unele de altele, de fapt se întrepătrund sau chiar se suprapun. Înapoi și înainte coexistă. Ele sunt separate doar când privești timpul printr-un filtru special pentru timp. Dacă se dereglează filtrul, înapoi și înainte în timp sunt de fapt același lichid din aceeași cană. Pe care uneori îl simți dulce, iar alteori mai puțin dulce, deși cantitatea de zahăr din el e aceeași. Nu e nimic diferit înăutru, doar degustătorul e diferit. Posibilități sunt mult mai multe decât gândim că e posibil. Simplul fapt că există cuvântul ”posibil” arată că noi nu suntem conștienți de cât de multe sunt posibile, de aceea avem nevoie de un nume generic pentru ele.

- Sunt unele lucruri mai posibile decât altele?

- Categoric. Sunt și altele mai imposibile decât altele. Asta privind cu filtru, dar și fără filtru.

Ioana se întrerupse singură pentru a sorbi încet din paharul cu vin, privind în jur și înăuntru în același timp. Continuă apoi:

- Știi, toată viața lucrăm la a învăța să separăm lucrurile, să le diferențiem unele de altele, pentru că avem nevoie să ne purtăm diferențiat cu ele. Cu fiecare, altfel. Și pentru a schița acest ”altfel”, trebuie să clarificăm esența pentru ”fiecare”. Fiecare esență e un buton. Odată apăsat butonul, tu devii cumva. Apeși un alt buton, devii altcumva. Te porți într-un fel cu un câine și altfel cu un calculator. Apoi diferit cu fiecare altă rasă de câine, dacă te pricepi cel puțin. Cu fiecare altă rasă de câine altfel, dacă exemplarul e singur sau dacă e în haită. Dacă e zi sau dacă e noapte. Și totuși, dincolo de câine, rasă, singur-nesingur, momentul zilei, el e un animal. Și mai nespecific, e o vietate.

- Într-un fel te raportezi deci la câine atunci când îl consideri doar o vietate între alte vietăți, ceea ce îl portretizează, ca să spun așa, foarte vag, și altfel când știi mai multe detalii despre el, care îl separă de alte vietăți. E util să faci diferența între lucruri și uneori chiar vital.

- Da. Până în ziua în care îți dai seama că cercul poate fi pătrat și invers. Contează filtrul prin care privești. Pentru că altfel, ca esență, au aceeași rădăcină. Undeva în trecutul lor istoric ele sunt același lucru.

O privea cu nedumerire. Nu pricepea unde vrea să ajungă. Înțelegând că trebuia să mai adauge ceva, Ioana încercă să mai explice:

- Plutești într-un timp care se agită domol, amestecând atunci și acum până sunt același lucru, în toate locurile și într-un singur loc deodată. Trăiești o viață căutând diferența între lucruri și brusc îți dai seama că poate ceea ce trebuie să cauți e asemănarea. E vital să înțelegi diferențele și totuși e o pierdere și chiar o limitare să nu înțelegi asemănările. Iar dacă te aventurezi în căutarea asemănării.. la un moment dat diferențele nu își pierd doar sensul. Ci dispar cu totul. 

Biletul, cât e biletul?

Nu era tocmai fresh, dar nu îi era nici rău. Totul era absolut neutru. Nu echilibrat, doar neutru. Ajunse după vreo 10 minute la pas în fața automatului de bilete. Apăsă pe ecran. Selectă: un bilet cu o călătorie. Plăti. Așteptă.

- Hai, măi, nu fi nebun! Căută biletul în ”sertărașul” aparatului ca un obsesiv-compulsiv: o dată, de două ori, de trei, de fiecare dată nefiind sigură că știa ce făcuse în data precedentă. Biletul nu era acolo. Nu știa dacă să se îndoiască de ea sau de aparat. Cu coada ochiului simți oameni la rând.

- Vă rog! și îi făcu semn unui domn să treacă în locul ei la aparat. Să știți că eu nu mi-am primit biletul, s-ar putea să riscați puțin.

Domnul îi zâmbi a ”eh, încerc și eu și om vedea!”. Domnul își primi biletul.

- Sigur nu ați primit două? sperând că și al ei fusese emis cu întârziere.

- Nu, nu, iar domnul îi arătă biletul său. Doar unul.

Încă o domnișoară la rând. Face comanda, introduce banii. Primește biletul.

”Bine, mai încerc o dată.”

Reveni în fața aparatului. Făcu comanda pentru un bilet cu o călătorie. Introduse banii. Așteptă. Verifică ”sertărașul”. Nimic. A doua oară. Nimic. Nu își primi biletul. Stătu câteva clipe nedumerită. Dădu din cap a mirare și a revelație. Era cumva ca-n viață: nu întotdeauna primești dacă plătești. Ajunse la concluzia asta în cel mai elegant mod posibil, desigur:

”Băga-mi-aș pula în aparatul mă-tii, fute-m-aș în biletul vieții!” După o pauză: ”Da, corect, al vieții... se mai întâmplă de-astea. Plata în avans, produsul... cine știe când și dacă!” Era revoltată și totuși, cumva nici-vie-nici-obosită fiind, nu avea destulă energie să se revolte cu adevărat. Sună la numărul înscris pe automat. Nu o puteau ajuta în niciun fel. Ori mai cumpăra un bilet, ori risca o amendă urcându-se în autobuz.

”Eeeeei, l-am plătit deja de două ori. Părerea mea.”

Urcă în autobuz, privind oamenii cumva dezorientată. Uneori mulțimile erau o masă uniformă și le lua ca pe o oarece unică entitate vecină cu ea. Alteori vedea indivizii din mulțime. Unii triști, alții doar plictisiți. alții zâmbind la un mesaj citit de pe telefon fără a-și da seama că sunt observați. Când îi vedea pe fiecare în parte se simțea uneori copleșită de toate emoțiile lor și de lipsa lor de emoții în același timp. Ori râmânea să îi contemple pierdută, ori își arunca privirea pe jos, fiindu-i poate mai familiar să se gândească la ale ei.

”Adevărul e... adevărul e că am primit și multe lucruri fără a ști când și dacă le-am plătit cu adevărat vreodată. Adică... OK, mai plătești din când în când fără să primești comanda... dar de câte alte ori nu ai primit lucruri fără comandă și fără plată?” Zâmbi puțin prin ochi, a recunoștință. Revelația gri de mai devreme începea să prindă culoare iar ea puțină viață. Ieșea în sfârșit din starea neutră a întregii zile, cam pe la apus.

Lumină caldă

- Tu nu înțelegi, spuse rar și calm. Iar problema e că eu înțeleg că nu poți înțelege. E perfect natural. Dacă mă uit la o pădure de undeva de lângă marginea ei, iar tu te uiți la ea din elicopter, e natural să ai o altă perspectivă. Respiră adânc și își continuă vorbele. Diferențele astea de viziune nici măcar nu pot fi judecate. Dar dacă există, reacționezi la ele, te porți cumva... în consecință.

- Eu înțeleg foarte bine de fapt. Tu ești negativistă și vezi un mare gri în față. Dar nu îți trebuie decât puțină forță și voință să transformi griul ăsta în culoare. Iar pe astea le găsești în tine.

- Nu, nu... nu sunt negativistă, zise ceva mai ferm. Cred în puterea griului de a prinde culoare. Sau în puterea ta de a-l colora. Dar... nu orice gri poate... poate intra sub controlul oricui. Ăsta nu e griul meu. Nu e griul pe care eu să pot să-l transform. Aleg să plec, să-l las în urmă. Nu se va transforma. Dar se va evapora.

- Nu ești dispusă să lupți.

- Nu e lupta mea, atâta tot. Fiecare are potențialul lui de a duce anume tipuri de lupte. În unele se irosește inutil. Nu îl vor face să crească, nu îl vor face mai puternic, mai vrednic sau mai înțelept. Doar îl vor eroda. Uneori problema nu e de a lupta versus a ... a fi laș. Uneori trebuie să știi să îți alegi lupta. 

- Nici măcar nu e atâta gri în față pe cât crezi că vezi.

- Auzi, știi ceva? Nu îmi mai spune atâta ce ar trebui să văd și ce nu! Spre deosebire de tine, înainte de a spune ce văd stau mult și mă pun singură la îndoială, nu trebuie să vii tu să faci asta pentru mine! Dacă am spus că asta văd, înseamnă că am concluzionat asta după ce chiar am pus în balanță niște lucruri. Tu ești un impulsiv, nu ai voie să îmi dai tu astfel de sfaturi! 

- Și cine să ți le dea dacă nu cineva care te cunoaște?!

- Cum? Ce? Cum adică cine să mi le dea? Nu înțelegi că nu am nevoie să mi le dea niiiimeni?! Mai ales tu! Uite, vezi, despre asta vorbeam! Eu înțeleg de ce nu înțelegi dar asta nu mă oprește să mă înțeleg pe mine. Vorbea repede și foarte apăsat. Ești într-un total alt mind frame decât mine. Atât de fixat pe cât de ne-gri e totul, pe cât de mult orice poate fi îmbunătățit dacă vrei, încât nici nu auzi cu adevărat ce spun eu. Pentru că ce spun eu e absurd pentru sistemul tău în care ți-ai ordonat lumea. Iar eu înțeleg asta! Și totuși mă înțeleg și pe mine. Și pe cine ar trebui să aleg? Ghici cu cine stau tot restul vieții mele? 

- Ce vrei să spui?

- Cu mine! Înțelegi? Cu mine! se răsti. Trebuie să mă aleg pe mine, e vital. Dumnezeule, dacă e să ai rabdare cu lumea, neaparat trebuie să nu ai răbdare cu tine. Să vii tu în fața ta să spui: ”Băi, fato, dar tu vrei lucrurile altfel. Înțelegi o dată, de cinci, de zece ori, dar dacă nu se schimbă nimic, poate ar ...” ”Taci, taci odată! Sunt ocupată să înțeleg.” Și să continui, tu în fața ta: ”Păi asta vroiam, să te ajut să înțelegi”. Și să-ți răspunzi: ”Dar nu vreau să te înțeleg pe tine, mă încurci! Ori pe tine, ori pe ei, ambele concomitent nu se poate! Du-te și te culcă sau ceva!”.

Tresări brusc când auzi o bușitură puternică. Tot firul gândurilor i se rupse deodată. Întoarse capul înapoi, de unde venea sunetul. Două mașini se ciocniseră. Rămase o clipă să își dea seama cât era de grav și dacă era ceva de făcut. Nu, mașinile au tras încet pe dreapta și nu păreau deloc boțite. Doar o sperietură, fără urme grave.

O clipă se simți rece pe interior. Continuă în pas mult mai lin drumul pe trotuar, pe sub copacii umbroși.

”Cred că ar trebui să îmi mai cumințesc gândurile. Îți amintești o replică, îi răspunzi într-o nouă formă, adaugi altele trei vechi și altele trei noi. Și iată că în sufletul tău explodezi și strada se cutremură iar mașinile se ciocnesc.”

Râse, încercând să ascundă asta față de trecători. Nu asta vroia să spună. Se lua singură peste picior. Dar adevărul e că era sigură de ceva: dacă își permitea să fiarbă în interior, ajungea să se intersecteze cu alte situații unde ceva fierbea.

”Ai grijă ce atragi. copilă proastă, liniștește-te nițel. Mâine-poimâine te trezești că te muți într-o zonă cu risc major de a fi lovită de uragan numai pentru că nu-ți mai ajunge...”

Birou. E-mail. Documente. Două telefoane. Un retuș creativ. O bază de date anostă. O piesă cu vibe bun în căști. Pe repeat. Până spre final de program era din nou liniștită.

- Îmi pare rău...

- Pentru? îi răspunse blând și privind cu nedumerire la ea și prin ea.

- Aș putea face un exercițiu mai realist de a mă pune în locul tău. De fapt... de fapt poate că mă amăgesc că te înțeleg.... sau... sau cum să spun. Înțeleg, dar nu simt. Știi ce vreau să spun? Nu simt lucrurile la fel ca tine. Îți iau ochelarii, mi-i pun mie pe ochi, văd imaginea cum o vezi tu, dar nu am același sentiment în fața ei ca și tine. Și doi pictori puși în fața aceluiași peisaj, în același moment, sub același soare, s-ar foarte putea să picteze diferit: unul în culori pastelate și cu multe unde circulare pe lac, iar unul monocrom, făcând abstracție de florile multiculore din față, și accentuând puternic unghiurile ascuțite. Pentru că simt altfel. Așadar... îmi pare rău că nu pot simți la fel. Dar te rog să accepți că cel puțin încerc să te înțeleg. Însă mă înțeleg și pe mine...

Respira încet și vorbea calm. Se simțea mult mai ușoară decât la amiză.

Un sunet prelung de claxon o bulversă. Scrâșnet de roți, o oprire bruscă.

Întoarse capul înapoi, de unde venea sunetul. O mașină albă era oprită la doar câțiva centimetri de o alta roșie. Erau să se ciocnească.

”Erau să se ciocnească.... erau....”

Continuă în același pas lin drumul pe trotuar, pe sub felinarele cu lumină caldă.

Dimineața, marea...

Dimineața, marea era agitată. Valurile se umflau treptat, unul mai tare ca altul, apoi se spărgeau în mii de stropi haotici când digul le punea piedică. Un val mai molcom, apoi unul mai puternic și după un oarece șir urma unul care parcă aduna în el energia tuturor celor de dinainte plus încă puțin. Viguros și hotărât, se întâlnea cu pietrele într-o explozie albă. Nici măcar nu era nervos. Doar consuma energii care prea se adunau una peste alta până ce nu mai incăpeau în aceeași mare.
- Te-ai supărat?
- Nu, dar am nevoie să mă consum.
- Să te consumi?
- Sau... să mă pun în ordine.
- Credeam că ești mereu în ordine. Fiecare strop își găsește locul singur.
- Eeeii... în parte și-l găsește singur. În parte are nevoie de un imbold. Nu pot sta toți stropii împreună fără ca suma lor să aibă ceva de spus.

Dimineața, ea era agitată. Se uita la mare și nu înțelegea cum de îi răspunde.

- Ce ai visat aseară, oare? Ce gânduri nu ai mai putut ține sub control?
Iar marea îi șoptea:
- Eeeeii... am mai vorbit despre asta noi...

Spre amiază, marea se liniștea pe nesimțite iar soarele devenea tot mai mângâietor. Ba chiar, marea și soarele deveneau una. Nu înțelegea cum era posibil, dar era soare în apă și, ca urmare, apă în soare. Era atâta lumină în apă și pe luciul ei, încât soarele și apa desigur fuzionaseră. Un echilibru delicat din care se evapora liniște. Ea își așeza gândurile unul căte unul, le cumințea pe cele revoltate, clarifica motive, scopuri, amintiri, netezea colțurile fiecărei idei și emoții care îi înțepau sufletul. Cu puțin realism, inimă și contemplare, până la finalul zilei în ea totul era pace. Suma ei stârnea valuri și tot suma ei le liniștea. Totul era clar, nu mai era nevoie de explicații și de circumstanțe atenuante. Înțelegea totul, accepta totul și găsea în toate straturile ei numai senin. Putea veni apocalipsa, iar ea o îmbrățișa cu inima ușoară. ”În noi toți vine apocalipsa de câteva ori în viață. E timpul uneori să acceptăm schimbări majore. Întâi totul se dărâmă, apoi construim peste. Întâi apocalipsa, apoi renașterea. De ce n-ar veni o apocalipsă și pentru societate și Pământ? O fi necesară. Ceva nou se cere instaurat după.” Ea era împăcată. Iar marea era liniștită.

Apoi urma somnul de noapte. Iar dimineața, marea era agitată...