Tratat fără substrat despre substrat

- Fii atent. Eu îți spun că vreau să mă las de fumat. Tu fumezi în continuare. Cum reacționezi?

Se uită puțin la ea, neînțelegând de ce ar trebui să aibă o reacție specială. Așa că ea adăugă:

- Îți scoți o țigară din pachet și ți-o aprinzi. Ce faci, îmi oferi una și mie? Faci o glumă legată de cum nu voi rezista? Îmi explici cum viața mea nu va mai fi niciodată la fel și îți aprinzi țigara așteptând să te rog să îmi oferi una?

- Acum că îmi oferi un set de opțiuni, mă întreb sincer de ce ar trebui să îmi pese. Am și alte lucruri care să mă preocupe. Just sayin'... și zâmbi. O văzu serioasă, așa că reveni: zi-mi tu, cum ar trebui să reacționez?

- Mmmpăi... ar trebui să fie cam așa. Îți aprinzi țigara și îmi arunci o privire care zice: " Ție nu îți ofer, dude, stai în banca ta!" Apoi eu e posibil să zic în mintea mea „O.K., ce ar fi totuși să mai fumez una. Una și atât?” Și te întreb dacă îmi dai o țigară. Iar tu spui ”Nu!”. Dar eu chiar vreau una și chiar cred că nu e grav. Dar tu nu cedezi. Pentru că știi că e mai important planul meu pe termen lung, pentru mine, decât slăbiciunea mea curentă. Că ce vreau acum e mai bine să nu fie împlinit pentru că am un scop mai important pe termen lung. Și termenul lung se împlinește din suma mai multor termene scurte respectate.

- Unde bați mai exact?

- Intențiile bune se văd în susținerea cuiva în chestii mari. În a îmi pune pe tava un refuz mie, celei slabe, pentru a susține o altă parte din mine care caută să devină mai puternică. Desigur, pornim de la premisa că ești de acord că e un lucru bun pentru mine să mă las de fumat. Iar dacă e vorba de altceva, ce nu poate fi încadrat nici în bun, nici în rău, important e că tu știi că pentru mine contează să mă țin de cuvânt față de mine. Nu contează în legătură cu ce. Numai să nu fie ceva rău pentru mine sau pentru ceilalți. Atunci, dacă e ceva cu beneficii discutabile sau chiar potențiale efecte negative, îți poți băga pula, să nu te intereseze și să nu mă încurajezi. Voi fi de acord. Într-un final.

Își mângâia ciocul ascultănd-o:

- Deci eu ar trebui să fac chestia asta. Cu încurajarea unei anume părți din tine, de care ai nevoie... De ce? o întrebă cu revoltă și amuzament. Cum am ajuns să discutăm niște reguli, pentru mine, în ziua mea liberă? Sunt liber azi de orice regulă. Încercă să își aprindă imediat o țigară, fiind în sufragerie. În general, nu era recomandat. 

Ea nu protestă. Înțelegea.

- Aaa, nu încerc să îți prezint un set de reguli. Nu era vorba despre tine. Vezi că bricheta aia nu e bună. Ia-o pe asta, și îi întinse una transparentă, prin care se vedea clar că mai era suficient gaz. Te-am folosit ca exemplu, atât. Voiam să îți văd părerea. De fapt, oricum aveam ceva în minte ce doar voiam sa organizez puțin. Încerc să îmi clarific ce înseamnă interacțiuni umane valoroase. Și înseamnă o sumedenie de lucruri. Ăsta e un aspect, în schimb, care mi-a venit acum în minte ca fiind important. Intențiile umane. Aici, intenția mai valoroasă e nu cea de a-ți păstra tu un partener de fumat ci cea de a încuraja o alegere sănătoasă a cuiva din exteriorul tău. Mă rog, cred că exemplul meu nici măcar nu pare important. Dar e, adăugă zâmbind.

Cred că, continuă ea după o scurtă pauză în care fugi la bucătărie și opri focul de la cafeaua din ibric, de multe ori, intenția face diferența între doi sau mai mulți oameni: pot face fix același lucru, sau pot spune fix aceeași chestie care îți este defavorabilă, dar unul o poate face din greșeală, altul având niște intenții bune pe care nu știe să le pună în practică iar altul fix pentru că voia să te lovească. La fel cum intenția poate face diferența între niște oameni care fac o chestie faină. Să zicem că se implică într-o acțiune de întrajutorare a nu-știu-cărei comunități defavorizate. O pot face din convingere, o pot face din plictiseală sau doar pentru C.V. Autenticitatea adaugă valoare gestului.

- Intențiile nu sunt ceva care să fie declarat de obicei, o întrerupse George. Intențiile se citesc. Aici te lovești de o problemă: cum știi că le citețti corect? După ce criterii le citești? Ele pot fi trucate la urma urmelor. Îți place ție să te joci cu dedesubturi, dar în viață în final ceea ce ai de confruntat, sau pur și simplu trăit sunt fapte. Fapte reale. Nu intenții. Cu rezultatul faptelor ai de operat. Ai adunat suficienți oameni pentru o acțiune de plantat? Perfect. Ai rezultatul unor chestii palpabile. Cu câtă convingere au venit oamenii sau nu? Asta nu se știe de la început. Și oricum poate convingerea lor se amplifică sau, dimpotrivă, se pierde pe parcursul acțiunii. O.K., sunt de acord - probabil aici bați - că o mentalitate sănătoasă generează acțiuni sănătoase. Sau că sunt mai multe șanse să le genereze decât o mentalitate... nici nu știu cum să o caracterizez... nu poți spune că o mentalitate e rea. Prea nu spune nimic asta. În fine. Sunt mai multe șanse să o genereze decât o mentalitate formată dintr-o multitudine de prejudecăți, nepăsare, intenții agresive etc.  Dar diferența de care spui nu știu dacă e mai importantă decât acțiunile în sine. 

- Dude, dacă doi oameni fac un gest fain, îl voi aprecia de la ambii, de acord. Dacă intenția cuiva e dubioasă, voi ține cont de asta totuși. Bine, nu e de ca și cum mă aștept ca oamenii să aibă intenții rele, și căpătă un ton cu care declara că se contrazice puțin pe ea însăși. Chiar e o variantă la care mă gândesc prea puțin. Dar în intenții dubioase includ și gesturi ce se pot lega în vreun fel de frici ale lor, de frustrări ale lor, de complexe, de vise personale și alte de-astea. Înțelegi?

George o fixă cu privirea a ”da”.

- Da, înțeleg. Intenția te afectează diferit, funcție și de cauza ei.

- Da, exact. Pot înțelege multe chestii. Mă rog, nu înseamnă și că le accept. Și mai e o ceva: cred că de multe ori în oameni pot coexista intenții de foarte multe feluri și naturi. Sunt multe intenții potențiale și se expirmă, se activează pe rând. Iar dacă tu ai încredere, intenția potrivită se va activa în acea persoana. Va fi ”chemată”.

- Sauuuu... va avea potențial mai mare de a se activa. Dar background-ul omului și planurile lui nu pot fi schimbate de atitudinea ta. Te întâlnești cu intenții... insalubre, să spunem așa. Și nu reușești să le ”dezactivezi”. Ce faci?

- Păi. Așa ceva nu prea ar trebui să se întâmple. Oamenii chiar au intenții bune pe care vor să le scoată la suprafață și să le materializeze. Poate au uneori doar nevoie să li se amintească asta. În plus, pentru orice intenție insalubră ar trebui să-mi asum parte din vină: o parte e la purtătorul intențiilor, o parte e în karma mea. Dar.. karmă sau nu. Suspectez intenții nepotrivite? Aștept să văd dacă am dreptate. Mi se confirmă? Te calc pe față!

George se lăsă pe spate, afundîndu-se în spătarul canapelei, cu un aer surprins. Apoi izbucni în râs.

- Măi, eu care credeam că ții aici o prelegere frumoasă despre pacifism și puritate, și continuă să râdă, surprins de contrast. 

Eliza ridică din sprânceană,

- Da. Chiar asta voiam. Dar să fim serioși, uneori și survival mode mai trebuie activat. 

Șah translucid

- Imaginează-ți următoarea chestie: îți cumperi o bucată de teren și vrei să o cultivi. Presupunem că nu ai utiliaje. Ai nevoie de doi cai, să spunem, ca să ari pământul. Ai nevoie deci de doi indivizi care să întreprindă o anume activitate atunci când tu vrei: să plimbe furca aia prin pământ, sau cum s-o chema. Apoi mai ai nevoie de niște oameni care să lucreze fix după cum ai calculat că e potrivit în raport cu momentul din an în care e optim să cultivi, cum e optim să culegi, cum e optim să mângâi plantele.

- Bine. Viața la țară. Asta trebuie să îmi imaginez.

- Nu, George. Trebuie să îți imaginezi un sistem. Să zicem că un cal nu poate lucra într-o zi. E bolnav. Calculele tale trebuie refăcute: trebuie să redistribui munca în calendar altfel, sau să găsești un cal de împrumut cu ziua. O.K., totul pănă aici e în regulă: îți asumi că pot interveni niște elemente neprevăzute. Dar să spunem că ai un cal nărăvaș. Visul lui este să zboare. Fuge de pe câmp să caute jăratec, să îl manânce și să prindă forțe să devină un cal care să zboare din ținut în ținut. Mai ai vreo doi oameni care azi, în special azi, vor să facă altceva: vor să stea cu familia; sau vor să viziteze tărgul din orașul apropiat; sau vor să stea în grădină să cânte. Tu știi că nu se poate: ai un plan. Dar ei au conștiință de sine și vor și altceva de la viață decât strict sarcina pe care ai ales tu că o vor avea și și-au asumat la urma urmelor că or să o aibă. Și-au asumat, dar cu niște limite. Ai belit pula.

- Pentru ei e bine. Poate găsesc o soluție să lucreze alternativ când pe un pământ când pe altul, dar între ture să facă ce le dictează inima.

- Pentru individ e bine - deși și asta e discutabil, dar să zicem că ar fi bine. Individul e conștient că mai are ceva de dezvoltat și de trăit și asta să zicem că e bine. Pentru tine, cel care a dezvoltat acest mic sistem e ca pula.

- Bine, vorbim despe situații ca pula.

- Nu. Nici despre asta. Mă gândesc așa... și luă o pauză să își adune puțin gândurile. Ai un stat care are diferite piese, fiecare cu rolul ei. Cât timp își fac rolul fix după descrierea postului, ai oarece șanse ca totul să fie bine. Totul de aici încolo e greu de prezis totuși pentru că apar situații neprevăzute care țin, spre exemplu, de vreme sau de leadership-ul tău. Ai un stat. Și opt pioni, doi cai, două ture și așa mai departe. Cât timp niciun pion nu o ia razna, raportat la planul tău, și nu vrea altceva decât să își îndeplinească rolul de pion, tu nu tebuie să te gândești decăt strict la planificare și strategie. Lucruri care țin de tine. Am ajuns la tabla de șah, deci a sărit până și vremea din schemă. Mai ai factori externi care să creeze neprevăzut doar dacă iei în calcul... nu știu, că cineva lovește masa și piesele cad random pe tablă. Rezolvă problema asta neprevăzută și înghite în sec.

- Bine. Vorbim despre...

- Despre cum până la un anumit punct e nevoie ca pionul să știe că e pion și va fi bine și pentru tine și pentru el: pentru că își îndeplinește scopul existenței și consideră asta important. Dar dacă începe să își redefinească scopul? Tu ce faci? Ai...

- Am înțeles. Ai...

- Apoi mai pune un alt proprietar în calcul. Cu teritoriul lui. Dar are nevoie de ceva ce doar de la tine poate lua. Însă nu vă puteți înțelege. Se declară război. Ai partea ta, cu albii să zicem, și un oponent, cu negrii. Fiecare are același tip de structură internă: aceleași roluri le au pionii și nebunii și la el, ca și la tine. Dar trebuie să profitați fiecare de slăbiciunile de strategie ale celuilalt și de slăbiciunile rolului fiecărei piese: fiecare piesă are atât o putere prin skill-ul ei, cât și o slăbiciune dacă e prinsă într-un context în care nu își poate pune în practică skill-ul. Vrei să muți calul într-o poziție din care ar atăca nebunul oponentului: tough luck, locul ăla e ocupat de un pion de al tău. Sau e păzit de o altă piesă.

- Eliza, eu tot nu știu despre ce vorbim!

- Foarte bine. E vorba despre 1. un sistem are nevoie de reguli, dar indivizii au capacitatea de a se dezvolta și în afara regulilor. Acceptă regulile, dar energia lor cere să mai fie consumată și altfel. Ce faci? Le blochezi conștiința de sine? E bine pentru sistem pe termen scurt. Pe termen lung însă poate ar fi O.K. ca toți să aibă libertate să se dezvolte după bunul plac. Chances are că se va dezvolta un nou sistem poate mai bun, sau măcar altfel și atât. Cât să spui că nu ai stagnat.

- E o variantă care presupune asumarea unei instabilități dureroase până la momentul în care s-ar stabiliza noul sistem.

- Exact! Cum e corect? Să strunești, pentru că ai o imagine de ansamblu pe care pionul și tura și nebunul nu le au? Imagine în care oricum iei în calcul binele fiecăruia: pe cât posibil, nu vrei să pierzi nicio piesă. Sau să lași libertate? Iar dacă le strunești, oricât de bine le-ai vrea tuturor, tot vei sacrifica la un moment dat un pion, sau chiar și un cal. Indivizii ăștia, pionul și calul, ar trebui să aibă conștiință de sine și să se salveze, sau doar conștiință colectivă. și să își asume sacrificiul pentru scopul final: să câștige tabăra lor?

- Păi dacă scopul final e protecția unei comunități aflate sub observația ta, ca lider, ar fi în regulă sacrificiul pentru colectiv. E situația în care consideri că ai încredere în lider că ceea ce face el face pentru binele comun. Dacă liderul nu e lider ci doar un agricultor care se gândește la el și atât, la binele propriu pentru care îi folosește pe ceilalți, atunci ar fi cel mai bine ca ăștia să capete dracului conștiință de sine și, cum ai spune tu, să își bage pula.

- Exact... spuse Eliza încet și oftând. Problema e că e dificil să știi din ce fel de sistem faci parte și ce fel de intenții are liderul. Îl poți lasă să îți dea orice fel de directivă atâta timp cât ai încredere în cauza pe care o susține, în principiile pe care le urmează și în scopul urmărit. Dar dacă nu e un lider pe care tu l-ai ales conștient și asumt, în care te încrezi, ci doar unul care te-a ales să îți dicteze pentru scopurile lui personale, atunci trebuie sa-i fuți una în coaie. Ce vreau să spun e că uneori nu știu cum poți să îți alegi liderul. Și nici măcar nu mă refer doar la președinte sau pe care profesor să îl asculți. Deși mă refer și la ei, căci doar de la ideea de sistem am pornit. Dar lideri vei avea în tot felul de situații  simple de viață. Ți-am mai spus: există muzică pe care te miști stingher, pentru că nu o simți ca fiindu-ți personală, și muzică pe care nu îți dai seama că te miști: o lași pe ea să te miște cum vrea. Pentru că ai încredere în ea, ai ales-o ca lider care te reprezintă. Eu cu mine am problema asta: care parte din mine să-mi fie lider? Și îmi dau seama că la baza problemei sunt niște elemente comune cu elemente/mecanisme deja existente în societate. Și am spus că vorbim despre un sistem care are nevoie de reguli. Ei bine, dacă îmi aleg liderul potrivit, voi avea și reguli de bun-simț pe care să le respect, fără deci să am motiv să  opun rezistență. That should make me happy to comply with any rule, right? Și ajung la 2 - despre ce mai vorbim? - despre șah. Omul este o tablă de șah. În care părți diferite din el luptă între ele, fiecare având aceleași mecanisme interne. Dar dacă nu ar mai lupta unele cu altele? Dacă si-ar uni forțele pentru o cauză comună?

- Ai avea o altă tablă de șah: cei albi și negri de dinainte ar deveni o singură echipă, echipa gri. Dar ar lupta cu alți factori, poate externi, deși nu neaparat: să spunem că ai avea un set de piese... albastre cu care ar lupta. Ar fi aceeași chestie, doar altfel.

- Da. Asta mă frustrează. Vreau un joc de șah interior care să fie ca o paralelă cu varianta aia de Monopoly în care jucătorii nu câștigă decât dacă colaborează. Nu mai știu cum îi spune, Un șah interior care să nu fie șah și în care emoționalul, raționalul, partea care supraviețuiește și partea care visează să nu fie în antiteză sau una hăisa și una cea, ci să colaboreze. În pula mea.

George așteptă puțin, știind că mai urma ceva.

- Imaginează-ți acum faza asta: mergi mult și ești dracului în pustie. Să zicem că mergi de trei ore prin pădure. Ce simți?

- Uhmmmm.. George nu se aștepta să fie nevoie să intervină. Probabil mă dor picioarele?

- Da. Poate și respiri un pic mai greu. Dar ce faci? Îți cruți picioarele și riști să rămăi în pădure? Tu ești sistemul iar picioarele niște pioni. Dar pionii ăia nu există fără sistem. Atunci nu îi cruți, mergi înainte. Și nici ei nu vor milă. Pentru că  au nevoie să ajungă undeva împreună cu întreg sistemul. Încep și brațele să ți se miște mai puternic înainte și înapoi, doar-doar să îți mai iei avânt. Situația asta mi se pare fantastică: cea în care toate elementele colaborează natural pentru întreg sistemul, îndeplinindu-și rolul de bază. Și în care, la urma urmelor, sistemul va răsplăti pionii: ieși din pădure și te vei opri, acum că a trecut greul, să îți odihnești picioarele. Când ajungi acasă te arunci pe canapea, cu picioarele ridicate pe brațul canapelei, ca ele să își revină. Ești un sistem care își prețuiește pionii. Asta vreau. Un sistem intern, incluzând aici mental, spiritual, emoțional, în care toate elementele colaborează natural pentru sistem iar sistemul are grijă de fiecare oricum. Pentru că le e tată și le e fiu lor în același timp. Și nu numai, Vreau să știu la rândul meu, sistem mic ce sunt, în ce sistem mare mă potrivesc și cum, Cu ce rol? Iar apoi spun că nu contează. Că mai important decât a mă gândi la ale mele este să folosesc paralele astea stupide ca poate-poate să înțeleg ce se întâmplă în jur. Și ce sisteme exterioare merită respectate și care altele pot fi ușor ignorate, pentru că nu funcționează după niște principi decente. De ce e important poate ca fiecare să aibă rolul lui exact definit și de la ce punct încolo e mai corect ca fiecare să aibă individualitatea lui și conștiința lui de sine ca... ca asfel, shinning his own light, să participe la sistem într-un mod care să îl reprezinte. Și eventual într-un mod în care el ar putea schimba sistemul. În ceva, sperăm, mai bun. Mai bun cum? Cum definești mai bun? Sau doar altfel? Uneori e suficient să fie doar altfel? Doar ca jocul să nu fie același la nesfârșit ci să se schimbe și astfel noi lecții să fie învățate și de sistem și de individ. Pula mea... 

George se uită la ea empatic și nu mai adăugă nimic. Știuse de la bun început că ea voia să aibă un monolog.

Amintire fără haiduci

Râdea abia respirând când se opri, uitându-se spre Eliza, și o întrebă:

- Să nu-mi spui ca nu îți mai amintești!

Se uită la el nedumerită, ridică ușor din umeri și-i răspunse ușor amuzată:

- Ca să fiu foarte sinceră, George, te ascult și nu îmi dau seama. Parțial îmi amintesc faza de care spui, pe de o parte însă parcă ar fi nouă. Mai degrabă îmi amintesc că îmi aminteam de asta cândva. Era o chestie pe care o povesteau mulți atunci, imediat ce ne-am întors de la festival. Dar... e puțin ștearsă.

- Nu pot să cred! A fost cea mai tare chestie din toată drumeția!

Încordă din sprâncene a acord:

- Până și asta știu, George! E ușor amuzant. Cred că știu ce s-a întâmplat. Fii atent! Memoria funcționează după tot felul de reguli, care probabil nu au fost încă identificate întru totul. Lista e lungă în articole și în cărți, dar cu siguranță mai sunt unele mecanisme încă neidentificate. Nu vreau să fiu exhaustivă oricum. În cazul de față, eu spun așa: pe măsură ce povestești și repovestești un lucru, începi de la o dată la alta să nu îți mai amintești ce s-a întâmplat, ci mai degrabă povestirea spusă anterior pe acel subiect. Asta știu sigur că am și citit-o undeva.

- Taci, că tu nu citești! o întrerupse pseudorăutăcios.

- Drept. Daaaar, cineva a scris despe asta iar eu nu am citit, dar știu. Să spunem că ar fi așa. Zâmbi, acceptându-i intervenția și intrând în joc. Anyway, pe măsură ce povestești, începi să uiți cum te-ai simțit atunci. Ori memoria emoțională e foarte importantă. Se narează povestea, fiecare adaugă ceva la vibe-ul ei, îl mai expui și tu pe al tău, dar pe parcurs vibe-ul pe care l-ai avut tu atunci devine în mintea ta un amestec de vibe propriu si vibe al celorlalți participanți. Ceea ce e grozav pentru comuniunea omului cu semenii lui, pe care nu îi place. Se opri puțin, vrând să testeze dacă era atent.

- E-vi-dent! spuse lung. Că nu îi place, completă rapid.

- Și se povestește și e fain iar în mintea ta povestea se reactualizează și se completează ca atmosferă și ești acolo în tot spectacolul ăla mental, dar... la un moment dat începi să uiți, în consecință, sentimentul pe care l-ai avut fix atunci. După care, daca adaugi și faptul că un timp nu mai vorbește nimeni despre asta, inclusiv tu, deci nu mai folosești respectiva informație - ca atunci când ai uitat cum se face un exercițiu cu limite, in ciuda faptului că știai la un moment dat asta foarte bine. Bine, nu vorbesc despre tine. - dacă adaugi asta devine și mai ușor să uiți. Și vine careva și încearcă să-ți amintească, câțiva ani mai târziu, dar tu asculți de ca și cum ar fi o poveste a altcuiva. Vag simți, subliniez: simți, mometul în care ai fost acolo.

O ascultă atent, dar deveni bucuros că părea a fi încheiat concluzia pe care încerca să o expună:

- Interesant ceea ce spui acolo, dar nu prea sunt de acord. Cred că mai degrabă e necesar să povestești ca să poți să nu uiți.

- Nu spun nu.

- Maaaamă, m-a întrerupt deja! și își lovi măinile de picioare.

- Hîhîhî, mă scuzi. Mai râse puțin, aruncând o privire naivă în tavan, și apoi continuă. Reactualizezi informația povestind. Dar la un moment dat, s-ar putea ca în poveste să rămână mai mult cuvintele decât emoția trăită atunci. Îți amintești întâi cum s-a povestit ultima oară, iar abia apoi cum s-a întâmplat, și astfel îți schimbi reperul. Și uiți. Așa cred că ajungi să ai chestii în minte despre care să nu mai știi sigur dacă ți s-au întâmplat ție, sau le-ai văzut într-un film, sau dacă două evenimente s-au întâmplat simultan sau la o distanță de un an între ele și așa mai departe.

- Bine, nici eu nu spun că nu ai avea dreptate, fată hăi. Dar cred că funcționăm diferit. Nu noi, aici de față, ci oamenii în general. Pentru unii nevoia de a povesti este mai mare și poate de mai mare ajutor în același timp, iar pentru alții este mai puțin importantă. Au nevoie să povestească și au și conexiunea cu emoționalul lor propriu mai puternică decât unii ca... ca tine, spre exemplu. Și povestind, nu uită cum s-au simțit, pentru că actualizează pe deplin de fiecare dată. Iar dacă își amintesc ce au povestit ultima dată, își amintesc cum s-au simțit când au povestit, iar cum s-au simțit când au povestit e fix cum s-au simțit când au trăit respectiva chestie. Problema cred că nu este de povestit în sine, ci de capacitatea de a simți. Iar pentru alții... a povesti și a reține cuvintele și momentele punctate în povestire e o problemă, pentru că le deviază puțin atenția de la cum s-au simțit. Treptat, dar... eficient, să spunem. Orișicum, la fel cum a reciti articole pe o anume temă te face să te reconectezi la acea informație, la fel a povesti un eveniment, te face să te reconectezi la el. Cred că de fapt problema ta, în cazul de față, e că ce spuneam eu acum s-a întâmplat acum vreo șase-șapte ani. E pur și simplu o problemă de timp. Plus una de conectare la fapte mai mult decât la emoții.

Oftă puțin a nehotărâre.

- Ai și tu dreptate... actualizarea e importantă. Cum simți depinde de dezvoltarea ta emoțională. Povestitul e ca recititul... făcea în fapt o recapitulare pentru ea, pentru a reuși să tragă linie și să se oprească la o concluzie. Mdaaa... bine. Oricum, am o problemă legată de a-ți aminti. Asta e de fapt ideea. Și în fapt nu are probabil nicio legatură cu povestitul, ci cu retrăitul. Asta însemnând nu a repeta un același eveniment, ci a trece repetat prin evenimente similare, cu emoții similare. Mi-am dat seama că am început să uit răbdarea. Și puțin empatia. Și puțin ascultatul. Și nu știu cum să îmi amintesc toate astea. Știu sigur că trebuie să îmi amintesc cum se simțeau toate astea.

- Se simțeau nasol. Le era frig și foame. Și când spun asta, încerc să spun că mie îmi este frig și foame. Ce-ar fi să dai drumul la calorifer naibii iar eu să verific ce ai în frigider.

Privi în gol  rămasă pe ideea ei, și ignorându-l intenționat.

- Cred că de fapt nici măcar nu e o chestiune de memorie. Ci de unde îți pui atenția în fiece moment. Pe exterior și pe cum filtrezi ceea ce vine din exterior, sau pe interior, un interior care încearcă să ignore exteriorul. 

- Îhhmmmmm! spuse lung și intrigat, facând-o pe Eliza să devină atentă la ce avea de adus ca și observație. Cam cum mă ignori tu acum! și deschise frigiderul. Maaaamă, ai bere.

Dădu din umeri amuzată.

- Da, am bere. Știi cum se spune, o casă nu e casă dacă nu ai pâine și bere iar oamenilor nu le vine să se descalțe după ce îți trec pragul. Și na, nu am pâine și nu ai fi primul om care nu s-a descălțat, dar măcar am bere. 

- Ține, cheers!

Dar cine spală vasele?

- Știi, există două moduri de a face un lucru: întâi crezi într-un concept asociat și apoi întreprinzi o acțiune asociată lui. Sau întâi faci acel lucru și treptat descoperi conceptul din spatele său.

- Da... deși poți face o mulțime de lucruri fără a le asocia cu un concept. Fără a le teoretiza. Știi, mai spun unii ”Nu gândi viața, trăiește-o!”

- Ăsta era un grafitti pe un zid. Citezi de pe ziduri?

- De pe ziduri adunate... și pereții vorbesc bine, de ce nu?

- Da, categoric. ”A vorbi ca la pereți” e o expresie ce ar putea să nu existe. Pentru că și ei pot vorbi. Doar că nu știu dacă îți vor răspunde neaparat la ce zici tu. Or să spună ce vor ei.

- Dar, Eliza, nu ai spune chiar tu că o să vezi mesajul potrivit la timpul potrivit? Pe principiul ăsta, peretele pe care scrie ceva ce poate fi important pentru tine de fapt nu zice pur și simplu. Ci îți răspunde.

Maria avea dreptate. Eliza se gândi puțin, dădu din cap a aprobare și reveni la firul pe care începuse să-l deruleze inițial.

- Ei, dacă faci un lucru dintr-o credință...

Maria zâmbi, observând încăpățânarea.

- Atunci ai chestia aia în care întâi e gândul și apoi acțiunea. Ceea ce demonstrează că un gând într-adevăr creează, chiar dacă e imaterial. Dar dacă faci un lucru... să spunem că ai o sticlă de Cola în casă. Tu nu prea consumi Cola, decât foarte rar. Dar colega de apartament ia Cola vreo trei zile la rând. Și bei și te obișnuiești. Iar a patra zi iei tu, pentru că obișnuința asta deja te face să crezi că o sticlă de Cola poate fi o alegere personală.

- Încerci să-mi spui că nu ar trebui să mai iau Cola?

- Încerc să spun că poate continui o acțiune doar pentru că a fost începută deja pentru mine iar nu pentru că îmi stă în fire.

- Stai așa, Eliza, dar tu nu ai bea dacă nu ai fi O.K. cu sucul ăla. Să stabilim asta.

- Da, ești O.K. cu acel suc, dar nu și înclinat către el, exact, să subliniem. Ești O.K. cu acea acțiune, dar nu și înclinat către a o face. Dar ajungi prin repetiție să crezi că ești înclinat spre a consuma Cola. Și continui. Apare o întrebare.

Maria dădu din umeri a ”Evident!”

- Faptul că ajungi tu să cumperi și să consumi e pentru că mintea ta a fost păcălită să creadă că dacă face un lucru, acest fapt e susținut de o crendință în acel lucru, în acea activitate? Ajungi să crezi că e ceva personal, dar în fapt nu e? Sau faptul că ajungi să cumperi și să consumi se leagă de o nouă descoperire? Pe principiul pofta vine mâncând? Ai descoperit că e ceva care într-adevăr ți se potrivește. Și poți vedea conceptul din spatele activității după ce ai început activitatea. Și descoperi că e un concept care te caracterizează. Așa că tu poți continua liniștit acea activitate care devine și una repetată cu o anume frecvență?

- Fii atentă. Există două răspunsuri opuse și în mod egal adevărate aici: 1. Da, mintea ta a fost păcălită. Se poate folosi ca tehnică de manipulare lejer. Și funcționează și pentru că merge mână în mână cu instinctul de supraviețuire. Ești paznic la un lagăr de concentrare. Nu ți-ai ales să ajungi acolo, sistemul te-a trimis. Faci ceea ce ți se cere până când ajungi să crezi că ești de acord cu asta. Că e ceva în care crezi. Tu poți să te revolți din start și asta îți pune viața la risc. Sau poți face ceea ce ți se cere un timp. Înghițind în sec. Ca să supraviețuiești gândului că faci ceva ce nu vrei să faci trebuie să te convingi că vrei să faci acel lucru. Da, O.K., rămâne un conflict interior undeva în spatele sufletului. El țipă în continuu, dar nu îl auzi pentru că ai fost nevoit să îl acoperi cu zeci de perne, I-ai construit o cameră antifonată în care l-ai închis. Și dacă nu-l auzi, crezi că nu există. Dar există și se manifestă. Și faci cancer sau mai știu eu ce. Dar orișicum, continui să faci și ajungi să crezi că faci acel lucru pentru că tu crezi în conceptul care i-a dat naștere.

- Exemplu tău e foarte... brutal.

- Nu, nu este. Și de altfel despre astfel de manipulări vorbeai oricum. Nu vorbeai despre Cola în niciun caz.

Eliza era de acord. Mai luă o gură de Cola cumpărată de Maria, uitându-se undeva în dreapta ei în gol. Așa spunea că aprobă.

- Sau... 2. Da, ai descoperit ceva. Ești invitat la un concert. Nu i-ai ascultat niciodată pe băieții ăia care or să cânte dar îți plac oamenii care te-au invitat și mergi de dragul prezenței lor. Încep dracii să dea din chitări. Și maaaamă, ce bine sună. Nu te așteptai. Mergi acasă și îi cauți pe Youtube, desigur. Ți se potrivesc. Au rezonat cu tine. Dar nu știai că se va întâmpla asta. Nu ai ales să-i vezi. Ai fost acolo în schimb și da, ai descoperit că sunt construiți pe un concept care ți se potrivește. Pana mea, nici măcar nu e un gen despre care să fi știut că există. Și totuși el exista și era pentru tine iar tu nu știai. Nu știai că îl poți căuta.

- Dacă nu știi ce cauți ori n-ai direcție ori găsești din greșeală ceea ce îți trebuie cutreierând în derivă...

- Exact. Revenind, da, ambele posibilități se pot manifesta în mod egal. Așa sunt toate lucrurile, să fim serioși, niște posibilități care la un moment dat devin realități. Nu înseamnă că sunt unicul adevăr ci doar că sunt posibilități care au devenit reale dintr-o mulțime de multe alte posibilități dintre care unele nu s-au materializat. Ca atunci când plantezi niște semințe iar unele devin plante iar altele nu cresc. E o chestie parțial random dar parțial ține de alegere. Și de cât ești tu de prezent în ceea ce faci, întrebându-te dacă ceea ce faci este o manifestare autentică a ta. Și de câtă voință ai să pui în practică doar ceea ce este autentic pentru tine.

- Și de câtă înțelepciune ai, o întrerupse Eliza relativ brusc. Cum dezvolți înțelepciunea de a ști că ceea ce faci îți este personal și te face autentic? Dar mai ales că ceea ce te face autentic chiar e bun? Poate trebuie naibii să faci ceva ce nu te caracterizează pentru că pe o scară a valorilor atemporală e mult mai bun decât ceea ce ai face tu în mod normal și îți este propriu.

- Trial and error. Și mai alege-ți bine și punctele de reper și evaluatorii în a căror părere să te încrezi.

- Pfffff, păi iar ai tone de subiectivitate care te pot duce către ceva greșit. Ca să-ți alegi corect reperele trebuie să ai deja o oarece doză sănătoasă de înțelepciune.

- Da, o completă repede Maria, nu o să știi niciodată. Autentic? Bun? Lider de încredere? Valori eterne? Nu știi. O să trăiești într-un etern dubiu. Nu știai asta până acum, sau ce?

Eliza strâmbă din buze puțin dezamăgită:

-  Ba da, futu-i pizda mă-sii... zise apăsat. Daaaar... revenind, cum știi dacă în ceea ce faci ghidajul tău e pe primul principiu: te-ai păcălit că e ceva propriu ceea ce faci dar nu e, sau pe al doilea: ai descperit ceva ce nu știai că îți este propriu dar îți este, tocmai făcând acel lucru?

Maria izbucni în râs aproape isteric:

- Vorbesc ca la pereți needucați care nu știu să răspundă la ceea ce au fost într-adevăr întrebați: nu știi! Ăsta e răspunsul! Nu știi! și își izbi palmele de genunchi și continuă să râdă.

Eliza izbucni și ea, puțin mai liniștit totuși și aratând ușor debusolată:

- Hai să trecem la lucruri serioase. Cine spală vasele?

- Eu duc gunoiul! răspunse foarte prompt și cu multă importanță Maria, de ca și cum tocmai ar fi declarat că ea va salva lumea.

- Bine, adjudecat, eu spăl vasele.

Scufița Roșie și cele 7 chakre

- Știi ce mi se pare interesant în ”Scufița Roșie”?

Eliza se uită spre ea ținându-și cafeaua cu ambele mâini și aștepta răspunsul.

- Că bunica are nevoie de vin ca să își revină. Poftim soluție... și dădu din cap oftând.

- Da. Nu țin minte. Bună treabă.

- Oricum. Cel mai important e următorul lucru: că unde era nevoie de dreptate, a apărut vânătorul. Nu a fost nevoie să îl cheme nimeni. A venit singur. Și că lupul a căzut de la greutatea pietrelor din burtă. Teoretic, Scufița i le-a îndesat acolo. Practic, cred că lupul se simțea vinovat. Din pricina Scufiței. De asta se simțea greu. A venit vânătorul și cât lupul era ”în somn”, Scufița și bunica au fost eliberate. Și înlocuite cu pietre. De fapt ”somnul” e subconștientul lupului, care îl macină.

Eliza se uită lung fără să spună nimic. Ada așteptă. Știa că urmează ceva.

- Fii atentă. spuse Eliza, lupul e lup. Știi povestea cu scorpionul și broasca?

- Nu sunt sigură...

- E așa. Scorpionul roagă o broască să îl treacă râul. Ea îi spune: ”Nu cred că vreau să fac asta, dacă mă înțepi?„ ”Nu, zice scorpionul, am nevoie să ajung pe partea cealaltă. De ce aș face asta?” Iar broasca acceptă. La mijlocul râului, fii atentă, scorpionul o înțeapă. Și încep să se ducă amândoi la fund. Iar broasca mai apucă totuși să întrebe: ”Spuneai că nu mă vei înțepa, de ce ai făcut-o?”. Iar el spune simplu: ”Așa mi-e firea...”.

- Așa deci...

- Da. Fix la fel, lupul e lup. Scufița nu se pricepea la lupi, nu avea de unde ști că așa îi era firea. Dar era orișicum un lup... 

- Nu, fii atentă, interveni Ada. Eu cred că dacă Scufița îl invita pe lup la masă, lupul ar fi început să se poarte frumos. Scufița nu s-a gândit așa departe, era în ale ei. Așa, povestea s-a consumat după fire, după port. Dar lupul are mustrări de conștiință la final.

- De ce ar avea? El a trăit toată viața în cu totul alt spirit. De unde să-i vină mustrările dacă nu fusese învățat vreodată că nu ar trebui să mănânce oameni? Să fi fost învățat în sensul ăsta, poate ar fi avut mustrări, să zicem...

- Nu știu, de undeva din conștiința universală. Așa cum Scufița resimte neliniște când intră la bunicuța. Nu simțea asta de obicei. A simțit doar atunci. 

- Pentru că a găsit ușa deschisă, de asta a simțit neliniște, spuse Eliza apăsat.

- Mda... Ada își dădea seama că trebuia să îi dea dreptate aici. Dar... dar poate nu numai.

- Bine, fie, conștiința Planetei a intrat în joc! Personaj secundar invizibil dar prezent. Great, spuse ironic.

- Oricum, Scufița câștigă, reveni Ada. Metaforic sau practic, ea câștigă. Întrebarea e de ce?

- Poftim? Ai schimbat ”filmul”... Pentru că povestea e pentru copii. Iar ei trebuie să învețe că dacă sunt atenți cu cine vorbesc, totul va fi bine.

- Da, evident. asta e clar. Întrebarea e de ce trebuie să fie mereu bine în basme la final? Eterna dezbatere de la școală. De fapt, ce dezbatere? De acolo afli că trebuie să învingă Binele și atât. Dar nu de ce... Eu cred că e așa: realist vorbind, în orice bătălie vor câștiga pe rând ori Binele ori Răul. Dar copiii trebuie să rămână cu ideea ca bătalia finală e a Binelui. Ca să nu fie demoralizați iar când cresc să-și bage pula și să spună: ”Îmi bag pula, va fi rău la final oricum...” Și se uită spre Eliza parcă simțind că e nevoie să sublinieze: normal că așa trebuie să înceapă propoziția. Despre asta e vorba, nu? Și dădu din umeri.

- Avem nevoie de copii optimiști ca să poată să crească. Să lupte. Bine...

- Da, dacă ai senzația că ești în lipsă de orice fel de soluție, s-ar putea să cedezi. Dacă trăiești cu credința - subliniez: Credința - că se mai poate rezolva ceva, atunci mintea ta nu se va opri din a căuta soluții. Mintea, subconștientul, intuiția, una dintre ele sau poate toate laolaltă. 

- Aici nu te contrazic, Ada, cel mai important e încotro privești. Ca să ajungi undeva, întâi trebuie să te uiți în sensul ăla. Ca să poți face primul pas, trebuie să știi unde vrei să ajungi. Te uiți în jos: cazi. Te uiți înainte: înaintezi. Te uiți în sus: s-ar putea să urci. 

- Bine că măcar aici suntem de acord. 

- Așa. Și de ce Binele? Că la asta voiai să ajungi.

- Aaa, eram sigură că nu te interesează.

- Nu prea mă interesează, dar azi e ziua în care mă port frumos cu lumea. Tăcu și zâmbi.

- Am mai avut discuția asta odată cu cineva. Mă mai întorc aici din când în când. Fii atentă: Frumosul, Binele, Fericirea au același tip de energie. They're like in the same ZIP code!

- Man! Yo! o completă Eliza de amuzament.

Ada dădu din cap a înțelegere și continuă:

- Urâtul, Răul, Tristețea, Mizeria au iarăși același tip de energie una cu alta. Ambii poli sunt necesari mișcării.

- Te repeți...

- Da, știu. Ambii poli sunt necesari dacă ceva e să se miște în lume. Dar cum fiecare e în altă zonă de energie.. acțiunile te pun într-o anume stare. Iar basmele vor să te încurajeze că există fericire și de aceea la finalul lor câștigă Binele. Chiar dacă cei care le-au dat drumul în lume știu că nu e mereu așa. Și de altfel chiar nu se feresc să arate că știu asta: mai rămâne și eroul rănit după vreo bătălie cu zmeul, flămând și singur în pădure și de-astea. Finalul însă face diferența. Acolo voinicul rămâne în picioare.

- Da, finalul după care oricum se întâmplă lucruri, doar că nu le știm. Sunt condensate generic în ”Și au trăit fericiți până la adânci batrânețe”. Dar dracu' știe prin câte și mai câte trec. 

- Ooo, sigur mai au bătălii din care ies înfrânți în tot timpul ăla condensat în formula asta simplă. Dar, per total, probabil le e bine. 

- Dar... dacă tot am intrat pe firul ăsta, pentru că azi sunt drăguță, Urâtul, Răul și așa mai departe, nu au fericirea lor? Mi se pare imposibil să nu aibă.

Ada se gândi puțin... și zise puțin confuză:

- Mândria presupun... Dă un sentiment de bine. Dă un sentiment de putere. De stabilitate. Na, e la liberă alegere ce fel de fericire te face fericit, să zic așa.

- Preafericirea te face cel mai fericit!

Ada râse:

- Așa am senzația că ori: 1. Preafericirea e o stare căreia nu îi putem face față și care ne-ar doborî, ăsta fiind motivul pentru care nu îi zice Foartefericirea, ci Preafericirea ori că: 2. E starea aia care te face să nu mai fii compatibil cu Lumea și dispari. În Nirvana. De aia e ”prea„, adicătelea prea multă.

- Păi.. e amândouă simultan: nu mai faci față. Nu mai faci față Lumii. Și te duci în pula mea, naiba știe unde. Dar îi spune Nirvana. Apoi Eliza continuă: iar tristețea Binelui care e? Să nu uităm să ne uităm și pe partea asta...

- Îhmm.. trebuie să mă gândesc. Stai așa... m-ai luat prin surprindere.

Își mai turnă o gură de cafea din ibric:

- Probabil melancolia. Nostalgia. Sau poate starea de vină, fără a fi vinovat. Pentru că trăim sub imperiul ori al vinei ori al inconștienței. Și oricum există atâtea zone gri. Nu ești niciodată doar la un pol sau doar la celălalt, să fim serioși.

- Ori vină ori inconștiență. Echilibru nu e?

- Echilibrul se face... Fii atentă, nu știu cum pula mea se ajunge la echilibru, dar pe principiul: „If you're having a bad day, here's a fox"

cică există instrumente, gen ăsta... și plecă la computer să caute ceva. Ăsta... stai să dau play:

Iaurt de băut, 10% grăsime

- Fii atent, ăștia vând Sfinți simpli. 

- Da. Nu știu când se mănâncă ăștia, nu-mi dau seama dacă îi vând în extrasezon.

- Habar n-am. Important e că îs simpli. Nu e un pleonasm?

George se uită la ea cu o sprânceană ridicată.

- Păi sfinții nu sunt simpli oricum? Trebuie să ajungi la maximă simplitate ca să devii sfânt. Total neatașat de orice. Total lipsit de ”brizbizuri” - la nivel de personalitate mă refer - de așteptări complicate, de dorințe de diferențiere față de ce te înconjoară, de orgoliu, de... pula mea, înțelegi tu. Deci îs simpli oricum. E pleonasm.

- De ce lipsiți de dorințe de diferențiere?

- Se leagă de ce am spus imediat după: orgoliu. Oricât ar fi ei de diferiți de ceilalți, nu sunt așa pentru că au avut ca scop să fie speciali. S-a întâmplat și atât. Anyway, în mintea lor totul e mai limpede - îmi imaginez că nu e o agitație continuă care să le facă mintea o mare în valuri și cu nisipul mereu răscolit - iar în suflet totul e așezat: fără emoții contradictorii și lupte interioare ca să găsească o emoție bună, corectă să zicem. O au de la sine.

- Bine, fato, am înțeles. Să merg să le spun ăstora să schimbe hârtia? Să scrie doar ”Sfinți”?

- Da, te rog. Și spune-le să scrie sub ”2 LEI” și ”pentru că nu dau 2 bani pe-un sfânt”. See what I did here? și zâmbi.

- Da, ai spune că nimănui nu le pasă de ei, dar de fapt sunt valoroși. Right?

- Pentru ei înșiși.

- Ei hai, nu crezi asta! Eu cred, dar tu vorbești aiurea.

- Da, ai dreptate. Nu doar pentru ei înșiși. Stârnesc un val de energie pozitivă. Deși nu sunt tulburați! ținu să îi amintească. Și de la ei se poate propaga la cei ce îi înconjoară, la natură... și așa mai departe. Mă  uitam la un moment dat pe un plic de ceai. Era acolo nuș' ce zeitate. Un fel de Shiva să zicem.

Mă rog, nu era chiar el. Dar imaginează-ți o zeitate, cu ochii închiși, în a cărei minte se simte că se întâmplă ceva - dar super lin, fără agitație, da? - care pare absentă dar e incredibil de prezentă. Pentru că nu există în sinea ei. Doar propagă o anume energie. Iar cei din jur o pot capta sau nu. Și apoi canaliza sau nu. Ca atunci când ai zece oameni care ascultă o melodie. Unii o dansează, alții nu. Iar unii o dansează și știi că o trăiesc. Sfântul poate să nu facă nimic în sine. Dar e o sursă de energie și înțelepciune. Rolul lui nu e să facă. Ci să facă pe alții să facă. Dacă îi canalizează energia pe care o emană.

- Vezi că de când am intrat in magazin am trecut de trei ori pe raionul ăsta. Și pun pariu că ai uitat ce cauți, dar știi că ai ceva de căutat aici și de asta mă tot întorci.

Ada se uită la el cu ochii micșorați, înțelegând că voia să bată undeva. George continuă:

- Mai trebuie să fii și cu picioarele pe pământ, nu crezi?

Ridică din umeri și luă un recipient de iaurt.

- Fii atent. 20% reducere. There must be a catch.

- Probabil expiră în două zile.

Ada se uită pe ambalaj și începu să râdă.

- Nu pot să cred! Scrie ”Valabil azi”. Fii atent. Doar azi. Să-ți bagi piciorul, sunt atâtea lucruri care au termen de valabilitate doar într-o anume zi. Dacă ar scrie pe toate, gen să aibă și promisiunile, posibilitățile, oportunitățile, stările și așa mai departe o etichetă din eter - sau din ce-ar putea să fie - și pe care să scrie termenul de valabilitate... maaaamă, ce multe s-ar simplifica.

- Mda. Dar nu ar deveni sfinte. Sau purtătorii lor sfinți.

- Da, s-ar face mai ușor, dar nu neaparat corect. Adică s-ar aborda mai ușor, cu mai multă siguranță, dar nu neaparat corect.

- Da, dacă ceva e pe stoc limitat, lumea se grăbește să-l cumpere. Așa și aici: dacă știi că ceva e valabil doar azi. chiar îți dai un ghiont să valorifici acel lucru azi. Sau dacă e nasol, știi sigur că trece repede. Problem solved.

- Da, problem solved pentru că îți corectezi atitudinea față de problemă. Și știm - nu-i așa? - că nu există probleme ci doar atitudini față de așa-zise probleme. Iar atitudinea e de fapt problema.

- Dacă ai face și tu un efort să rezolvi probleme sau na, atitudini față de ”așa-zise probleme” nu ar fi mai O.K. decât să teoretizezi? Se uită la ea puțin a mustrare. Zic și eu, și dădu din umeri.

- Băi, dacă nu ar exista metafore, viața ar fi seacă.

- Dar ele nu sunt esențiale totuși.

- Neaaaah! zise ea lung și neîncrezătoare. Sunt esențiale. Fii atent: am visat odată un câine alb. Am căutat evident ce înseamnă. Știind că ar putea însemna cu totul altceva, dar doar așa. ca și guideline. Și opri puțin șirul cuvintelor.

- Și?

- E ceva legat de prieteni. Dacă câinele din vis e alb, e de bine, și se uită la el încercând să își dea seama dacă înțelegea.

- O.K., go on.

- Și mergeam într-o zi pe stradă. In real life, vreau să spun. Și m-a mușcat din senin un câine. Un câine negru. M-a mușcat, s-a uitat la mine și s-a retras.

- Și nu însemna că trebuia să mergi la doctor, deloc... spuse George dând din cap puțin dezamăgit.

- Evident că nu! Mi-a spus ceva Universul. Dar nu știu ce.

- Și vrei să știi?

- Nu sunt sigură. Eu doar mă bucur că îmi vorbește. 

- Săracul Univers... vorbește singur, spuse el și o luă înaintea ei sperând că dacă ar fi ieșit din magazin mai repede ar fi putut schimba în sfârșit subiectul.

Libertatea. Fata de la pagina 5.

- Libertatea e fragilă.

Se uită la ea întrebător:

- Vrei să spui că oricând îți poate fi furată?

- Nu, nu. Vreau să spun că nu e chiar un parc de distracții. Știi, dacă ai un câine pe care îl ții în curte... păi el învață că trebuie să stea acolo. Poate nici nu se gândește vreodată să plece, nu i-a trecut prin cap. Se mai uită uneori peste gard cu curiozitate, dar e obișnuit să stea acolo. Are adăpost, interacțiune constantă, mâncare, apă și chiar și ceva spațiu. Să spunem că pleacă. Se opri puțin să își aprindă țigara.

- Așa... pleacă...

Ada continuă:

- Pleacă și descoperă libertatea de a cutreiera ulițele toate, de a fugi prin pădure - spunea gesticulând larg - de a se opri să cerceteze ce îi vine și când îi vine - și își învârti  capul de două ori. Dar se lasă seara și are de căutat un culcuș confortabil. Apoi mâncarea trebuie să o găsească singur. Trebuie să îi renască un simț de vânător poate uitat. Iar dacă sunt alte haite în zonă care vor să își protejeze teritoriul, ei bine, trebuie să învețe ori să se integreze ori să se apere.

- E pe cont propriu, da.

- Da, e liber. Dar e cu atât mai responsabil. La curte... libertățile erau îngrădite, erau numărate. Dar responsabilitățile de asemenea.

- Tu vrei să îmi spui că de asta e nevoie de societate. Și de ceva reguli.

- Da, dar nu numai, nu vreau să repet discuția asta acum. O.K., regulile pot fi justificate. Și chiar dacă îți pun piedici de multe ori, alteori te susțin. Dar mai vreau să spun și fix cu ce am început: că e fragilă. Ca să ți-o poți asuma, e nevoie să îți poți asuma și responsabilitatea. Față de tine și față de orice situație pe care trebuie să o administrezi tu, iar nu stăpânul. E plăcută, dar nu e o simplă joacă.

- Just dar... Eliza se opri puțin și ridică din sprâncene. Dar... câinele e la curte și are mai puține responsabilități față de el însuși, dar are altele față de stăpân. La final alegerea între cele două e o alegere între două tipuri de responsabilități.

- Înnnntrebarea e dacă poți oricând și oricum să faci față oricărui set de reponsabilități. Pentru unii e mai ușor de administrat un anume set, pentru alții celălalt. Nu pentru toți e ușor să jongleze cu cele două seturi și rezultatele să fie la fel de bune de fiecare dată.

- Esențial e să înțelegi când ești fericit, completă Eliza.

- Păi.. pentru unii găsirea libertății e fericire. Iar pentru alții abilitatea de a fi responsabil.

- Nu spuneai tu că libertatea vine oricum cu responsabilități?

- Da... diferența e între responsabilități primite și responsabilități alese.

- Ada, nici în pădure cîinele nu își alege responsabilitățile! Iar acolo pot fi mereu altele, total neprevăzute.

Ada se gândi puțin.

- Bine... deci nu e o alegere între libertate și responsabilitate. Dar libertatea rămâne fragilă.

- La fel și responsabilitatea, continuă Eliza, de acum chiar prinsă în firul desfășurat. Și responsabilitatea e fragilă dacă nu e una care să ajute câinele să se dezvolte. Și să fie fericit.

- Și fericirea cum se găsește? În cele două situații... e o diferență între fericiri?

- Am mai discutat despre asta. Fericirea nu se găsește. Nu se caută. Și nu e nici „fericirea e drumul,  iar nu destinația„ cum se prea spune. Fericirea nu e un scop. E o unitate de măsură care te ajută să știi mereu dacă ești unde trebuie sau nu. Ca atunci când mănânci un fruct și te simți ușor energizat. E pentru că fructul e bun în general și e bun pentru tine acel fruct în particular. Na, nu-mi vine un exemplu mai bun. Ideea e că un slogan de tipul ”fructul este fericire” e inutil. Nu vei începe să cauți fericirea mâncând fructe. Dar fiecare stare bună pe care o ai făcând un oarecare gest apare doar ca tu să știi că acel gest e bun pentru tine. Nu trebuie să definești foarte fix ce gesturi trebuie să faci pentru acea stare. Starea nu e scopul. E măsura. Vei vrea să se repete. Dar asta ca să poți ști că ești pe drumul bun. Porți o conversație care te neliniștește: problema nu e neliniștea, ci conversația. Înseamnă că nu decurge bine. Că trebuie să schimbi ceva în ea. Te simți treptat mai bine? Înseamnă că ai corectat-o. Nu poate fi corectată defel? Închei-o și pleacă! Neliniștea e semn că nu ești unde trebuie.

- Deci.. starea e o măsură. Dar începem să o tratăm ca pe un scop.

- E perfect natural și de înțeles. Eliza se uită la paharul ei cu bere: mai scurtcircuitezi sistemul. Provoci starea și crezi că totul e bine. Și poate e. Nu întoadeauna starea de bine trebuie să fie justificată, argumentată de un gest. Dar în final gesturile potrivite sunt esențiale. Pentru că dacă scurtcircuitezi prea mult sistemul, îl poți defecta.

- Nu cred că există ”scurtcircuit perfect”, so to say. Paharul tău cu bere va faulta sistemul de care spui. Dar va genera și gesturi esențiale. Ele vor da în final starea, nu berea singură.

- Da... nu există limite clare între lucruri. Între stare și gest. Între măsură și scop. Cum nu există limită clară între artist și arta lui. Între Dumnezeu și creație. Și ce mai vrei tu.

- Nu știu cum dar... azi mi-e greu să trag orice concluzie. 

- Viața nu e atât de interesantă dacă tragi mereu concluzii. Eu spun că uneori sunt suficiente întrebările.

- Ooo da, întrebarea în sine e importantă, nu răspunsul! spuse tare Ada, neîncrezătoare și amuzată. Trebuie și un răspuns, continuă șoptit.

- Procesul de descoperire, alea-alea, spuse Eliza râzând. 

- Drumul nu destinația!

- Nuuu, am zis că asta nu, haha! Deși na, e validă și asta până la urmă, recunosc, doar că nu voiam s-o folosim.

- Azi sigur nu vor fi concluzii. Probabil n-am formulat corect întrebarea.

- N-ai formulat chiar nicio întrebare mai exact. Ada, eu tre' să plec. Tu ia și te gândește la întrebare. Libertate, fericire, alea-alea, poate ai o revelație în somn. 

- Mda....

De la roșu la violet

by Cătălina Ababei

- Nu are importanță! 

De câte ori Ouroboros vorbea, Vulcanus voia să adauge în față un „poate”.

- Poate.

- Nu are. Totul este recirculat, totul se schimbă și ai spune că este important... dar ce importanță are dacă e trecător? Important e doar procesul tranziției.

- E foarte neimportant procesul tranziției dacă punctele intermediare nu sunt importante.

- Ești foarte prezentă, nu-i așa? spuse Ouroboros intrigată.

- Important este doar să fii atent la ce faci atunci când faci. Ai un scop și îl umărești cu consecvență.

- Mă pierd. Viața este o cărare pe care mergi și tot îți vine să te avânți în dreapta și în stânga prin pădure să culegi flori. Urmărești cărarea, dar pe ocolite.

- Asta ți-e problema. Ieși de pe cărare până când uiți de ea. Ajungi la mama naibii în pădure, lângă un lac, te oprești și privești lebedele. Vorbea apăsat, a supărare. Frumos, n-am ce zice. Dar după te întrebi unde și cine ești și nici măcar nu știi de ce. Cum de ce? Ai plecat de pe cărare. Viața nu e pentru trăit la întîmplare.

- Sunt perfect de acord, o întrerupse Ouroboros, deși se putea și fără rimă. A ba nu, e mai bine cu rimă! Revenind, în același timp nu sunt de acord. Să pierzi cărarea înseamnă să nu mai ajugi la oraș, decât poate prea târziu și plin de confuzie. Just. Dar poate ajungi în alt oraș decât cel pe care credeai că trebuie să-l cauți. Cum poți fi sigur că știi cu adevărat unde trebuie să ajungi? Poate de fapt nu poți descoperi decât din mers. Fiind atent la luminișurile pe lângă care treci. În fiecare poți să descoperi ceva ce te schimbă. Îți redefinești scopul pe drum. Nu poți ști că îl poți ști din start.

- Fii atentă, Prinde-Fluturi, îi spuse și-i așeză o mână pe umăr, ce spui tu nu înseamnă redefinire. Înseamnă să nu ai scop.

Ourobos se uită puțin speriată în propria-i minte la auzul cuvintelor. Își dădu brusc seama că știa asta deja dar evitase să își spună. Vulcanus era mulțumită de sine. Îi clătină sistemul. Asta era marea ei bucurie de altfel: să producă efecte.

- Sunt oameni care trăiesc pentru a produce. Trebuie să vezi ceva clar ieșind din mâna ta, vor spune. Și oameni făcuți pentru a contempla procesul. Ouroboros își mai reveni puțin. În fond și la urma urmei viața e o spirală, nu? Am mai vorbit despre asta doar. E o spirală tocmai pentru că în timp ce o forță produce, o alta redirecționează. O forță e concentrată în fix punctul pe care îl creează. O alta contemplă posibilitățile următoare. Una produce, una se bucură. Nu e niciuna greșită. Se susțin reciproc fără a ști asta. Dar în tot timpul ăsta se ceartă pentru a demonstra că doar una are dreptate.

- Fără coerență nu ajungi nicăieri!

- La fel și fără incoerență. Prin coerență poți foarte bine să stai pe loc. 

- Prin incoerență produci haos și atât!

- Haosul e făcut din mici insule de organizare. Dacă ar fi toate organizate în același fel, ar fi ordine perfectă. Dar nu s-ar întâmpla nimic. Fără haos nu se întâmplă ni-mic! spuse accentuând silabele. Uneori trebuie doar să fugi în continuu după propria coadă și să nu o prinzi niciodată. Dacă o prinzi e doar pentru a repeta lucrurile. Să treci din nou prin tine de la coadă la cap. Dar  altfel. Pentru că ai impresia că știi unde vrei să ajungi dar de fapt nu poți ști.
- Vezi tu... și organizarea e făcută din mici insule de haos. Să spunem că accept haosul, Cuvâtul cheie rămâne oricum însă ”organizare”. 

Ana nu mai înțelegea. Oricât ar fi fost de prezentă nimic nu se lega. Oricât ar fi fost de absentă nimic nu era greșit. Își dădea cu stângul în dreptul căutând să se hotărască. Avea nevoie de un scop și în același timp nu avea nevoie de niciunul. Iar în tot timpul ăsta se străduia să pară că are de fapt ochii deschiși.

- Provocarea Cătălinei: scrie o poveste după imagine! -

Să adăugăm și o piesă:

Dintotdeauna pentru totdeauna

- Băi, deci fii atent: totul este ritm!
- Da, exact. Gen: ”În ritmul ăsta nu ajungi nicăieri!”
Larisa îi ignoră ironia și continuă serios:
- Exact. Nu ajungi nicăieri sau ajungi peste tot, ambele opțiuni sunt în mod egal valabile. Și știi când sunt ambele valabile?
Sandu încercă să-i intre în joc:
- Când?
- Când există un ritm, oricare ar fi el. Iar ritm există oricând. Ce vreau să spun e că un ritm monoton te poate duce și nicăieri și oriunde în mod egal. Un ritm alert la fel. Chiar nu contează. Doar că pentru fiecare ”nicăieri„ și ”oriunde” pot însemna altceva, fiecare.
- Bine, hai, dezvoltă, fato...
- Ai o piesă chilluță-așa, de fundal. Un Nuages - Dreams, de exemplu. Te duce într-o plutire-undeva.
- Vrei să spui ”cumva”.
- Plutire-cumva, corect. Și apoi ai un Chase and Status. Hai un End Credits. Te pune în mișcare, îți vine să alergi. Și mai bagă un Rage Against the Machine și în același timp un Florence and the Machine, pentru două stări total diferite. Fiecare ritm și stare îți este util/utilă la un moment dat. Da?
- Ce vrei să spui cu asta?
- Păi, există oameni care alternează stările și ritmurile astea constant și oameni care sunt mai degrabă consecvenți într-un anume ritm. Monoton sau accelerat. Constant accelerat. Se preferă accelerație în societate, construiește mai rapid. Dar și cu un Nuages construiești ceva, doar că altceva, de altă natură.
- Natură moartă...
- Nu, aparent moartă. De fapt se mișcă. Doar că nu ea în sine, ci prin cel pe care îl mișcă.
- Mișcă pe cineva? Trebuie să fii foarte monton ca să te miște așa ceva. Mă refer la natura moartă, nu chiar la Nuages.
- Clar. Dar ai dreptul să exiști oricum. În final, chestia aia monotonă tot folosește cuiva. Imaginează-ți un grup de oameni. Și un DJ. El impune ritmul. Unii îl acceptă și se pliază pe el. Alții spun: ”Îmi bag piciorul, mă mut în barul de alături!”. Găsesc alt DJ. Alt ritm. Și pe ăla îl acceptă. Chiar apreciază. Fiecare pe ritmul lui urmează ceva. Iar apoi creează ceva.
- Creează un dans. Pentru că „God is a DJ„.
- Da. Un dans. O conversație. O altă piesă în minte. O idee.
- Tu vrei să spui că fiecare ritm e până la urmă O.K.? Doar că pentru altcineva? spuse el cu tonul de: ”era evident...”.
- Da. Sau chiar și pentru aceeași persoană, dar în momente diferite. În final nu contează. Ele se echilibrează: fie alertul cu monotonul în viața individului, fie  alertul cu monotonul la nivel de societate. Se completeză, se provoacă unul pe altul, se echilibrează.
- Bine. Foarte interesant. Adică hai să vorbim despre altceva!
- De asta nici nu există eternitate decât ca sumă a efemerităților, continuă ignorăndu-i lui Sandu cerința. Mi-am dat seama azi: nu există eternitate. Dar există eternitate, în același timp.
- Mă îngrijorezi. Îmi dau seama că înainte credeai că erai nehotărâtă, dar acum nu ești foarte sigură.
- Haha! Da, am văzut și eu chestia asta pe Facebook! Exact, nu sunt foarte sigură cât sunt de hotărâtă... Ideea e că nimic nu durează. Nu poate dura. Pentru că, precum spune piesa, ”The only constant is change„. Visele nu durează, pentru că se schimbă, relațiile nu rămân la fel pentru totdeauna, pentru că oamenii ca indivizi se schimbă, skill-urile nu rămân la fel tot timpul, pentru că se dezvoltă. Iar dezvoltarea e schimbare. Nimic nu e etern și nici nu trebuie să fie. Nouă ne pasă când dispare o specie de plantă, pentru că avem nevoie de ea în viața asta. La nivel micro contează, da. La nivel macro nu contează însă. Dispare o specie, apare alta. Planeta va crea tot timpul. Pentru ea doar continuarea existenței contează. A ei, ca planetă. Nu contează că și-a schimbat veștmântul. Există deci etern doar pentru că există efemer.
Sandu era interesat, dar nu se putea abține să nu o mai faulteze o dată:
- Da, și conversația asta poate fi eternă. Atâta timp cât e construită din subiecte trecătoare. Cum ar fi ăsta. Gen, chiar așa, hai să discutăm despre cum hotărâm cine cumpără următoarea bere! Mi se pare mult mai interesant.
Se uită lung la el și acceptă anevoie:
- La naiba... Trebuie să îți dau dreptate. Chiar este mai interesant. Deci următoarea bere mergi tu să o iei, așa ai spus, nu?

Ferice de cel ce...

- Băi, lumea vorbește prea mult despre fericire fără să știe ce este.

- Lumea vorbește mult despre multe lucruri fără a ști ce sunt, de la iubire la mecanică cuantică. Suntem fascinați de ceea ce știm că există fără a ști ce este. Și cu asta, basta!

- Da băi, dar putem vorbi mult și despre mașini, fotbal și pocker. Și astea ne fascinează, dar măcar nu vorbim în gol, putem vorbi în date clare, cu terminologie adecvată, nu să batem câmpii. 

Bogdan nu era prea entuziasmat de ceea ce nu are formă și nu poate fi măsurat. Și nici de mașini, fotbal și pocker, de altfel. În schimb îi plăceau oamenii care nu vorbesc degeaba. Iar a vorbi despre ceea ce nu înțelegi intra ușor in categoria „degeaba” pentru el.

- Măi Bogdane, ție îți plac lucrurile deja descoperite și care pot fi puse ”to good use”. Le scoți din dulap când ai nevoie de ele sau îți sunt prescrise de doctor sau instalate de instalator. Altora le place să descopere, să umble aiurea până se împiedică de o comoară, să se rătăcească în pădure până descoperă o fosilă care nu folosește nimănui nici la făcut borș, nici la reparat laptop-ul, în schimb are multe de spus. Cecilia tăcu și așteptă un răspuns. Aaaaaanyway, continuă ea, dat fiind că el nu simți nevoia unei replici, despre fericire se poate vorbi mult fără să o cunoști. Faptul că începi să ghicești ce este, în schimb, chiar îți poate oferi satisfacție.

- Nu mie, spuse el scurt. Eu dacă aflu unde se face o pizza bună, dar aflu și că e închis în momentul ăla, îmi bag piciorul și-mi înjur ursitoarele.

- Mie chiar îmi plac lucrurile cărora li se pot da multe definiții, dar nu știi niciodată sigur care e cea bună.

- Așa... și una dintre multele definiții ale fericirii care ar fi?

Stătu puțin pe gânduri și ezită să răspundă. Nu dorea neaparat să-și expună definiția riscului de a fi terfelită doar pentru că el avea alte gusturi.

- Bine. O variantă, da? E așa: e atunci când auzi muzica și nu îți dai seama că dansezi.

- Aaașa... sunt dispus să ascult continuarea. Explică.

- Știi, cică niște cercetări au scos la iveală faptul că oamenii sunt fericiți atunci când fac ceva perfect natural, fără să își dea seama cum trece timpul, fără să resimtă că ar depune efort, fără să se grăbească să termine pentru că vor să facă altceva după. Ți s-a întâmplat? Să lucrezi la un proiect și să nu ți se facă nici foame, deși în multe alte zile de lucru ai vrut să termini dinainte de a începe?

- Da, mi s-au întâmplat și de-astea.

- Și cum te-ai simțit?

- Băi, bine. Te simți fain când faci ceva cu chef real.

- Despre asta e vorba. Despre a fi atât de captivat de muzica pe care o asculți, încât mergi cu ea fără să simți că te chinuie în vreun fel să o urmărești, că îți pune piedici, că vrei să se termine piesa mai repede. Când găsești muzica asta în viață - fie că se concretizează într-un job, fie în niște oameni cu care relaționezi - ești fericit. Și probabil îți joci și rolul cât de bine poți, fără să simți că e nevoie să te chinui pentru asta. Nu există efort, doar prezență.

Strâmbă puțin din buze a ”nu sunt așa de sigur...”

- Asta se poate chema fericire sau manipulare. E cu două tăișuri. Dacă îi pui omului o anume muzică și urmărește natural frecvența ei, poate că de fapt nu are discernământ, nu a ascultat altceva niciodată, nu s-a gândit o clipă măcar că alta poate fi muzica potrivită lui. Poate e doar prea docil. Și poți fi docil și totuși tratat corect probabil, poți fi docil și fericit, dar sunt și mai multe șanse să fii docil și folosit.

Cecilia zâmbi.

- Manipulare. Clar, ai dreptate. De multe ori ne aruncăm după prima opțiune pentru că nu știm că există alternative sau nu ne gândim că pot fi și trebuie căutate. Sau suntem ascultători din inerție. Dar eu vorbesc totuși de o muzică asumată. Despre care simți brusc că rezonează cu tine. Fii atent: ești o celulă din corpul omenesc. Alege-ți un tip de celulă.

- ... Un neuron.

- Eram sigură că asta îți vei alege. Să zicem că ești un neuron dar ”societatea„ de celule din organismul în care te afli îți cere să te comporți ca o celulă musculară, ca o fibră musculară striată. Asculți ”corul” de celule și chiar crezi că asta trebuie să faci. Și încerci să te comporți ca atare. Faci ceea ce în fapt nu ai de făcut, pe o muzică ce nu ți se potrivește. Depui mult efort, vrei să se termine exercițiul fizic mai repede, te gândești în alte părți în timp ce îți joci rolul care ți-a fost cerut. Crezi că am dreptate?

- Mda... sună credibil.. așa m-aș simți probabil. Și îmi dau seama că vorbesc totuși pe ghicite acum, ceea ce am stabilit de la bun început că nu îmi place. Dar în fine, face ceva sens.

Mulțumită de aprobare și în același timp grăbită, ea continuă repede:

- Și apoi imaginează-ți că ți-ai găsit comunitatea de neuroni care te cheamă înapoi la ei. Auzi ”corul” lor și brusc simți că e muzica ta. Te alături lor, îți asumi rolul pe care îl au ei. Cel care ar fi trebuit să fie de la bun început și al tău. Devine totul mai ușor? Vrei să rămâi?

- Mda... da, probabil că vreau. Îmi ia un timp să mă adaptez totuși, că am pierdut niște timp și sunt în urmă cu experiența, comparativ cu ei.

- Da, da, ai dreptate aici. Durează până îți intri în ritm. Anyway, despre asta e vorba de fapt: despre a te lăsa condus de muzică în mod natural dar să simți că e a ta. Implică discernământ chestia asta. Dacă rămâneai cu muscularele, erai într-adevăr manipulat. Fericire e să îți dansezi dansul pe muzica ta. Dansul poate fi individual, în timp ce muzica e colectivă. Să trăiești ca un neuron între neuroni. Dar împreună cu fibrele musculare și toate celelalte celule, susții un organism. Muscularele nu îți sunt dușmani, sunt doar parte din altă echipă. Îți trăiești individualitatea și totuși simultan îți asumi rolul pe care trebuie să îl ai în echipa ta și în organism. Ești și tu și parte funcțională din ceva mai mare decât tine.

- Și dacă sunt un rebel?

- Tu nu ești fericit, nu ești productiv, stai în calea funcționalității sistemului, vă duceți și tu și organismul pe pulă. Simplu. Zic eu... Aaadică... dacă ești rebel ca neuron între celulele musculare, e chiar un lucru bun, dacă ești rebel în echipa ta... s-ar putea ca rezultatul să nu fie o schimbare de sistem utilă tuturor, ci boală. Îhmmm... poate nu e foarte simplu totuși.

- Bine, bine, intrăm în alte complicații, cea ce e prea mult de-acum. Revenim la muzică și atât: ”those who were seen dancing were thought to be insane by those who could not hear the music.”

- E cam păcat că ne e greu să acceptăm muzica celorlalți, nu? spuse ea, ghicind că acesta era scopul citatului.

- Suntem egocentrici iar asta nu știu dacă putem schimba, nici măcar de dragul fericirii.

- Am impresia că ne-am înțeles până la urmă. Meriți o bere!

Pasăre măiastră

- Vezi păsările alea?

Își ridică alene privirea din pământ, ridică o sprânceană neimpresionat și răspunse:

- Acum că mi le arăți, da.

- Și ce îți atrage atenția la ele?

- Că... you know, zboară...

- Da, mă, spuse Elena entuziasmată că putea începe să își explice perspectiva, da, zboară proastele. Dar nu oricum. Pentru că nu sunt proaste. Fii atent puțin la cum stau în grup.

George scrumă din țigară și iar își ridică capul alene.

- Da. Se cheamă stol.

- Faptul că îi dai un nume nu înseamnă în mod obligatoriu că ai spus ceva în plus despre ele. De multe ori poate însemna asta, dar nu acum, zic eu. Vezi dâra de vânt pe care zboară?

George se uită la ea și îi oferi o țigară, sperând să îi distragă atenția și, Doamne-ajută, să tacă. Liniștea lacului chiar îi plăcea și în fapt nu vrea decât să stea puțin să se odihnească pe iarbă.

- Mulțumesc, chiar mă gândeam la o țigară, dar fără să îmi dau seama. O brichetă?

Îi întinse bricheta iar apoi își mai scoase și lui o țigară din pachet.

- Deeeci. Fii atent. Vezi unda aia de vânt?

- Nu. Vântul nu se vede. Făcu o pauză. Am citit eu într-o enciclopedie. Și ridică din sprânceană a ironie.

- Bine că ești tu tot cult și interesant. Pun pariu că ai fost olimpic. La ironie-viteză sigur nu, totuși, poate doar la ironie-rezistență, că ți-a luat puțintel să scoți replica din buzunar. Vântul nu se vede, dar când le observi zborul în acord cu mișcările aerului, îi simți forma. Ca și cum ai arunca niște particule pe o boxă pentru a ”desena” undele sonore. Așa și ele te ajută să înțelegi mișcarea aerului. Și toate se orientează după o boare, dar în același timp și după celelalte membre ale stolului - mulțumesc că m-ai învățat cuvântul - și după pasărea-lider.

- Vrei să ajungi undeva dacă nu mă înșel...

- Da, mă, e fantastic cum reușesc ele să se alinieze și să se plieze pe contextul în care se află, menținându-se în acord cu suratele lor în același timp și menținându-se în acord cu propria libertate de a zbura. Nu ți-ai dorit vreodată asta?

George trase un fum și îi răspunse:

- Ai dreptate. Toți ne dorim - poate fără să fim conștienți de asta, apropo de cum ți-ai dat seama că vreai o țigară - să putem fi noi înșine fără a fi în contradicție cu ce ne înconjoară. Dar echilibrul ăsta nu îl găsești pentru că decizi că îl vrei și începi să îl controlezi. Îl găsești când ai mediul potrivit. Și când știi fără negare cine și cum ești.

- Știam eu că mă iei totuși în serios. Suntem exact ca semințele de nuș-ce-plantă care pot crește doar într-un anume sol, într-o anume climă și cu anume plante în jur. Cu plantele nepotrivite alături pot avea o creștere prin care nu îsi ating potențialul maxim. În solul nepotrivit la fel, sau nu cresc deloc. Soiurile care pot fi aclimatizate sunt de respectat, dar sunt speciale. Și nu putem fi cu toții speciali.

- Da... mai ales tu nu poți fi.

- Exact. Băi, dar dacă ar fi să nu vorbim în metafore, tu ai vrea să zbori?

- Toată lumea vrea să zboare.

- Cunosc oameni care de teamă nici nu știu că poate undeva în sinea lor ar vrea să zboare. Apropo de țigară. Și zâmbi.

- Da, să sar cu parașuta. Aș vrea. Dar mi-ar fi greu să fac saltul. Nu să cad, ci să fac primul pas. Și aș avea emoții la impactul cu pământul.

- Ca să nu vorbim în metafore - subliniez - vezi că așa faci în viața de zi cu zi. Orice, numai să amâni primul pas. Cât despre aterizare, asta nu există fără primul pas.

- Mda... Deci spre deosebire de păsări nu sunt în perfect acord cu mediul, cât să mă pot ”plia” pe ce îmi oferă, așa cum vine.

- Da. Și nici cu tine. Pentru că vrei fără a vrea.

- Și nici cu cei ce mă încoanjoară. Mai ales cu tine.

Trase din țigară și așteptă un răspuns. Elena privi din nou spre stol și dădu din cap a ”da”. Ori lui, ori lor.

Trenul acesta nepierdut

- Domnule controlor, îmi cer scuze că vă întreb, doar nu este vina dumneavoastră. Totuși, ce e cu vagoanele astea? Data trecută erau vagoane mai bune, curate. Priviți și dumneavoastră vă rog, îmi cer scuze că vorbesc așa, dar vagoanele acestea sunt efectiv jegoase.
Puțin încurcat, îi răspunse:
- Știți, erau alte vagoane. Da. Dar le-au... știți, le-au dus la reparat pe alea. Le-au dus... și dădu din umeri... și nu știe nimeni când îs gata. Știți cum e. Durează.
Ceva mai târziu, o tânără cu evident retard mintal se opri în dreptul ușii compartimentului:
- Dați-mi și mie ceva de mâncare. Hai, vă rog, mi-e foame! Foaaame!
- Nu avem, ne pare rău.
Se îndoi spre spate, privind cumva de sus și strâmbându-se:
- Eh, de-asta vine cutremuru'! Că nu sunteți atenți la oameni, de-aia!
Și plecă.
Doamna profesoară de pe bancheta din față, colțul de la geam - femeie pe la vreo 60 de ani - rămase pe gânduri.
- Domnișoară!
Privii cu așteptare în ochi. Părea că își caută în minte o idee importantă.
- Uneori mă întreb dacă oamenii ăștia care par a avea o întârziere mintală - păcat de ei - nu sunt de fapt oameni foarte inteligenți. Mici genii care se prefac. Și îți vorbesc și mimează foarte bine că sunt altceva decât sunt.
- Și de ce ar face așa ceva?
- Asta e problema. Că nu știu.
Privi în gol, căutând o nouă idee. Puțin zadarnic.
- Băi, George, dar eu am înțeles atunci! Se aplecă peste masa din barul destul de zgomotos, ca să poată fi auzită mai clar.
- Ei, ia zi! George zâmbi a îndoială. De fiecare dată se îndoia. Cred și eu, parcă eu nu m-aș îndoi de mine.
- Ar putea disimula doar pentru că pot! Pentru că sunt atât de deștepți, încât ar putea fi oricine cu ușurință! Oricând, după propriul plac.
- Saaaauuu.. sau pentru că vor să fraierească oameni. Cu ai căror bani pleacă într-un moment prielnic. Îți distrag atenția cu strâmbături și gesturi ciudate și pac! portofelul ia-l de unde nu-i.
- Băi, George, eu ți-am spus să nu mai fii plictisitor. Credeam că vorbim serios aici. Zâmbii, știind că înțelege.
- Bine, continuă. Hai mai repede, înainte să mă aud vorbind iar.
- Ar putea fi oricine. Știu prea bine cum ar fi să fie și ei înșiși și total alte persoane. Au prea multe idei, prea multă înțelegere a atitudinilor tuturor. Și când se plictisesc, încearcă să joace rolul altei persoane.
- Ar putea să devină actori. It would be more legit.
- Păi ar putea fi și actori, de ce nu? Dar nu se pot abține să nu fie așa și în viața reală. Anyway, știu că nu pare, dar de fapt mă doare în pulă de ce fac ei și ce sau de ce disimulează. Eu altceva vream să spun.
Dădu din cap a ”Ia zi!”
- Așa a apărut lumea. Era Dumnezeu, Unu', materia condensată înainte de Bing Bang, sau ce-o fi fost. Și avea în miezul ăla atâtea posibilități: bun, rău, drăgălaș, sarcastic, erou, dictator, stea, copac, bacterie, sens, lipsă de sens, fotoni, energie neagră, protoni, electroni, sentiment, rațiune și milioane de alte lucruri descrise prin cuvinte care încă nici nu există. Și se plictisea, domnule!
Izbii cu mâna peste masă și așteptai puțin. Nu părea că ar conta ce zic, dar ce contează! Deci continuai:
- Asta a fost tot. Le conținea pe toate, dar erau într-un echilibru care făcea ca nimic să nu se întâmple. Și-atunci a zis: gata! Trebuie să exprim toate lucrurile astea. Dar nu se poate dacă le țin împreună într-un mare Unu'. Și s-a spart în milioane de milioane de bucăți, spirite, particule și așa mai departe. Și - o să mă refer la oameni, că e cel mai la îndemână - printr-un om își exprimă altruismul, prin altul egoismul. Printr-unul emoționalul - și e rac, posibil - prin altul rațiunea - și o fi capricorn, posibil. Printr-unul tendința spre acțiune și prin altul tendința spre pasivitate. Printr-unul spiritul pașnic și printr-altul spiritul de războinic. Și de fapt e același El peste tot. Dar împrăștiat. Pentru că se plictisese să nu se întâmple nimic și să rămână neexprimat. Așa că disimulează cât poate. Pentru că poate.
George oftă, nefiind sigur dacă într-adevăr trebuia să înțeleagă ceva din acest discurs. Dădu din umeri și spuse:
- Amin!
Pauză.
- Exact!

Man on the moon

- Mergeam având în continuu senzația că persoana din spate îmi era parteneră de drum. Avea același pas cu al meu și se menținea la o distanța constantă. Nu plecasem împreună, dar deja era în urma mea de minute bune și îmi puteam imagina cum arată: o femeie la 35-40 de ani, 1.65, vreo 70 kg, tocuri groase, geacă de piele puțin uzată și pantaloni tip costum care făcuseră genunchi puțin. Unii oameni îți pot fi parteneri de drum fără să fii conștient de asta și fără să îi alegi.

- Da... cred că pe cei mai importanți ”parteneri de drum” nu mi i-am ales, doar mi-au ieșit în cale și deodată mi-am dat seama că au rămas acolo. 

- Exact. Cunoști un om în mod neașteptat în nu-știu-ce împrejurare. Nu îți dai seama din prima că va rămâne acolo. Deodată, după un timp, realizezi că ți-a devenit ”partener de drum”, fără să fi existat vreodată vreo invitație ”la plimbare” din partea vreunuia dintre voi. Ilinca se opri puțin iar privirea îi fugi în sus, părând că își amintește ceva. Nu te-am întrebat dacă ai văzut eclipsa.

Petru dădu din cap a ”nu” și a lipsă de interes.

- Nici nu îmi propusesem să o văd. A fost înnourat oricum, nu are sens să mă întrebi.

- S-a ghicit puțin din spatele norilor. Se vedea că e doar o bucată de soare în spatele lor la un moment dat. În fine, nici eu nu am văzut-o decât în poze. Și live pe net. Cine nu are viață, să facă rost de ea online. Anyway, a fost fain un moment anume.

- Așa...

- Un moment în care soarele, acoperit parțial de lună, avea fix forma unei luni în seceră. Înțelegi unde bat?

- Ceva cu forme...

- Era echinoctiul, da? Una dintre cele două zile din an când ai în mod egal soare și întuneric. O zi de echilibru și care instigă la echilibru. Și fix în ziua aia am văzut soarele devenind lună. Simbolul patern luând forma celui matern, cunoașterea realității și cunoașterea magică ajungând să își schimbe forma între ele. E un fel de schimb intercultural între soare și lună. Rezultatul e un punct de echilibru. De la care pornești înapoi în dezechilibru. Bine, fără conotații negative. 

- Bine, dar există și zei lunari și zeițe solare. Asta cu maternul și paternul nu ține.

- Foarte bine, există și inversul variantei spuse de mine. Schimbul rămâne, doar se schimbă sensul.

- Fie.. și cum e cu dezechilibrul ăsta?

- Păi intri în perioada în care soarele e mai puternic. E o perioada propice cunoașterii, acțiunii în exterior, de accent pe extraversie mai degrabă decât pe introversie, de accent pe creație și acțiune practică.

- Păi mai e un echinocțiu în an. Și îi urmează.. scăderea intensității soarelui.

- Da. După echinocțiul de toamnă urmează perioda propice introversiei, cunoașterii magice și.. an appropriate time for learning how to let go of stuff. Nu găsesc un echivalent bun în română for ”letting go„.

- Și totuși când e echinocțiu de primăvară la noi, în sud e cel de toamnă...

- Da, fiecare cu alt ritm. E necesar pentru ca totul să rămână într-un oarece echilibru: când se întâmplă ceva într-o parte, se întâmplă opusul în alta. Spun ”oarece echilibru” pentru că va fi mereu un echilibru imperfect care de fapt să asigure contuitatea luptei între alb și negru, zi și întuneric.

- Tu știi că vorbești degeaba?

- Foarte posibil, nu zic ”nu„..

- Vorbești degeaba, pentru că stai să te gândești la echilibrul din natură și la cum ar trebui să se reflecte în noi, în timp ce rușii fac exerciții militare de amploare. Cât te chinui tu să înțelegi Universul, se întâmplă realitatea. Iar ei nu-i pasă de soare și de lună și de spirit. Dacă vine războiul la ce o să te mai gândești?

- Poate totuși vine pacea...

Timișoreana la PET

- Mi-am ținut respirația pentru o săptămână.
- Și cum a fost?
- În mod surprizător, mai bine decât atunci când am respirat liniștit. Mi-am ținut respirația și am înotat pe sub apă. Știam că trebuie să ajung neaparat undeva ca să îmi permit să respir. Când eram la suprafață și respiram liniștit, nu mă grăbeam nicăieri. Și nu ajungeam nicăieri.
- Ai fi vrut să ajungi undeva?
- Aș fi vrut să vreau. Stinse țigara și se uită către Petru cu o sprânceană ridicată. Știi?... Mi-am mai dat seama de niște lucruri.
- Cum ar fi?
George se lăsă pe spătar într-o pauză de gândire.
- Păi... de exemplu: știi cum spunem mereu că atunci când nu ne dorim ceva, ni se întâmplă? Eh, ai spune că Universul este ironic și se joacă cu tine din amuzament. Dar nu e așa. Problema nu e că ceva nu îți dorești, ci că te gândești mai mult la asta decât la ceea ce îți dorești. Placebo-Nocebo, it's that simple.
- Și poți face ceva în privința asta? Gândurile nu sunt ușor de controlat.
- Poți, poți, tocmai. Când devii conștient de asta, poți începe să îți controlezi gândurile, să ți le direcționezi unde simți că e mai rentabil să le direcționezi. Și pun accentul pe direcționare, pentru că e ușor ca Universul să te vireze înspre nu, dacă tu nu îi oferi ca alternativă vreun da. 
- Și n-are Universul nicio dorință proprie vis-a-vis de tine? Îi ești subordonat și totuși el face doar ce vrei sau nu vrei tu?
- Păi... oarecum da.. bine, gestionează dorințele tuturor și pot apărea conflicte de interese care să nu poată fi soluționate în favoarea ta. Apoi mai sunt și alte voci pe care trebuie să le asculte, care nu sunt umane. Vocile râurilor, copacilor, pietrelor. Și, revenind la tine, vocea subconștientului tău sau pe a Sinelui tău. Și astfel se face că uneori îți oferă ceva ce pare că nu ți-ai dori, dar este fără doar și poate în favoarea ta.
- Cum ar fi?
- Cum ar fi tot felul de piedici, boli, despărțiri, inimi frânte. În niciun caz nu ți le-ai dori. Dar sunt necesare pentru a fi trezite niște lucruri în tine. De care ai nevoie treze, încheie George.
- Deci astea nu sunt pedepse? Înainte de cea finală, lovitura de grație, Iadul?
- Dar tu nu crezi în Iad...
- Nu cred, dar multă lume se raportează la el.
- Oricum în discuția asta Iadul e... un intrus. E rătăcit în fimul ăsta, dar ar trebui să fie în alt film. Sau... sau nu.
- Tu ai fost vreodată hotarât? îl întrebă Petru nemulțumit.
- Fii atent: ai Iad și Rai, Mama Pământ și Tatăl Cer. De fapt Raiul nu se supără vreodată pe tine pentru așa-zisele păcate. Nu ți se spune să nu păcătuiești pentru că ajungi în Iad. Adevărul e un pic diferit, din perspectiva mea: dacă ești prea concentrat pe ceea ce ține de materie - a se citi Pământ și chiar Iad - e inevitabil că nu vei mai vedea Cerul. Pentru că de multe ori nu vedem lucrurile spre care nu ne uităm ca și alegere. Dacă mă uit la o panoramă și mie îmi atrag atenția mai ales casele, n-o sa văd vacile din peisaj deși sunt în fața mea.
- De ce ai pus vacile în peisaj? O panoramă spre un canion pustiu nu puteai să îți alegi? Aș fi preferat asta...
- Râdem, glumim, dar fix despre asta e vorba: despre puncte de interes și alegeri. Când ți se spune să stai departe de ispită e doar pentru că există riscul să devii atât de atașat de materie, încât să nu mai vezi Cerul. Și să nu-l mai ”crești” în tine. De asta ajungi în Iad... nu ca pedeapsă, ci ca urmare a alegerii tale. De fapt, cred că important e doar să te ții departe de exces: să îți găsești echilibrul între Pământ și Cer, să fii mereu cu ochii pe amândouă. Să te crucifici.
- Auzi?.... spuse Petru amuzat. Să nu îți faci vreo sectă, te rog. Hai să rămână totul o discuție la bere. Sper ca mâine să uiți...