Biletul, cât e biletul?

Nu era tocmai fresh, dar nu îi era nici rău. Totul era absolut neutru. Nu echilibrat, doar neutru. Ajunse după vreo 10 minute la pas în fața automatului de bilete. Apăsă pe ecran. Selectă: un bilet cu o călătorie. Plăti. Așteptă.

- Hai, măi, nu fi nebun! Căută biletul în ”sertărașul” aparatului ca un obsesiv-compulsiv: o dată, de două ori, de trei, de fiecare dată nefiind sigură că știa ce făcuse în data precedentă. Biletul nu era acolo. Nu știa dacă să se îndoiască de ea sau de aparat. Cu coada ochiului simți oameni la rând.

- Vă rog! și îi făcu semn unui domn să treacă în locul ei la aparat. Să știți că eu nu mi-am primit biletul, s-ar putea să riscați puțin.

Domnul îi zâmbi a ”eh, încerc și eu și om vedea!”. Domnul își primi biletul.

- Sigur nu ați primit două? sperând că și al ei fusese emis cu întârziere.

- Nu, nu, iar domnul îi arătă biletul său. Doar unul.

Încă o domnișoară la rând. Face comanda, introduce banii. Primește biletul.

”Bine, mai încerc o dată.”

Reveni în fața aparatului. Făcu comanda pentru un bilet cu o călătorie. Introduse banii. Așteptă. Verifică ”sertărașul”. Nimic. A doua oară. Nimic. Nu își primi biletul. Stătu câteva clipe nedumerită. Dădu din cap a mirare și a revelație. Era cumva ca-n viață: nu întotdeauna primești dacă plătești. Ajunse la concluzia asta în cel mai elegant mod posibil, desigur:

”Băga-mi-aș pula în aparatul mă-tii, fute-m-aș în biletul vieții!” După o pauză: ”Da, corect, al vieții... se mai întâmplă de-astea. Plata în avans, produsul... cine știe când și dacă!” Era revoltată și totuși, cumva nici-vie-nici-obosită fiind, nu avea destulă energie să se revolte cu adevărat. Sună la numărul înscris pe automat. Nu o puteau ajuta în niciun fel. Ori mai cumpăra un bilet, ori risca o amendă urcându-se în autobuz.

”Eeeeei, l-am plătit deja de două ori. Părerea mea.”

Urcă în autobuz, privind oamenii cumva dezorientată. Uneori mulțimile erau o masă uniformă și le lua ca pe o oarece unică entitate vecină cu ea. Alteori vedea indivizii din mulțime. Unii triști, alții doar plictisiți. alții zâmbind la un mesaj citit de pe telefon fără a-și da seama că sunt observați. Când îi vedea pe fiecare în parte se simțea uneori copleșită de toate emoțiile lor și de lipsa lor de emoții în același timp. Ori râmânea să îi contemple pierdută, ori își arunca privirea pe jos, fiindu-i poate mai familiar să se gândească la ale ei.

”Adevărul e... adevărul e că am primit și multe lucruri fără a ști când și dacă le-am plătit cu adevărat vreodată. Adică... OK, mai plătești din când în când fără să primești comanda... dar de câte alte ori nu ai primit lucruri fără comandă și fără plată?” Zâmbi puțin prin ochi, a recunoștință. Revelația gri de mai devreme începea să prindă culoare iar ea puțină viață. Ieșea în sfârșit din starea neutră a întregii zile, cam pe la apus.