Amintire fără haiduci

Râdea abia respirând când se opri, uitându-se spre Eliza, și o întrebă:

- Să nu-mi spui ca nu îți mai amintești!

Se uită la el nedumerită, ridică ușor din umeri și-i răspunse ușor amuzată:

- Ca să fiu foarte sinceră, George, te ascult și nu îmi dau seama. Parțial îmi amintesc faza de care spui, pe de o parte însă parcă ar fi nouă. Mai degrabă îmi amintesc că îmi aminteam de asta cândva. Era o chestie pe care o povesteau mulți atunci, imediat ce ne-am întors de la festival. Dar... e puțin ștearsă.

- Nu pot să cred! A fost cea mai tare chestie din toată drumeția!

Încordă din sprâncene a acord:

- Până și asta știu, George! E ușor amuzant. Cred că știu ce s-a întâmplat. Fii atent! Memoria funcționează după tot felul de reguli, care probabil nu au fost încă identificate întru totul. Lista e lungă în articole și în cărți, dar cu siguranță mai sunt unele mecanisme încă neidentificate. Nu vreau să fiu exhaustivă oricum. În cazul de față, eu spun așa: pe măsură ce povestești și repovestești un lucru, începi de la o dată la alta să nu îți mai amintești ce s-a întâmplat, ci mai degrabă povestirea spusă anterior pe acel subiect. Asta știu sigur că am și citit-o undeva.

- Taci, că tu nu citești! o întrerupse pseudorăutăcios.

- Drept. Daaaar, cineva a scris despe asta iar eu nu am citit, dar știu. Să spunem că ar fi așa. Zâmbi, acceptându-i intervenția și intrând în joc. Anyway, pe măsură ce povestești, începi să uiți cum te-ai simțit atunci. Ori memoria emoțională e foarte importantă. Se narează povestea, fiecare adaugă ceva la vibe-ul ei, îl mai expui și tu pe al tău, dar pe parcurs vibe-ul pe care l-ai avut tu atunci devine în mintea ta un amestec de vibe propriu si vibe al celorlalți participanți. Ceea ce e grozav pentru comuniunea omului cu semenii lui, pe care nu îi place. Se opri puțin, vrând să testeze dacă era atent.

- E-vi-dent! spuse lung. Că nu îi place, completă rapid.

- Și se povestește și e fain iar în mintea ta povestea se reactualizează și se completează ca atmosferă și ești acolo în tot spectacolul ăla mental, dar... la un moment dat începi să uiți, în consecință, sentimentul pe care l-ai avut fix atunci. După care, daca adaugi și faptul că un timp nu mai vorbește nimeni despre asta, inclusiv tu, deci nu mai folosești respectiva informație - ca atunci când ai uitat cum se face un exercițiu cu limite, in ciuda faptului că știai la un moment dat asta foarte bine. Bine, nu vorbesc despre tine. - dacă adaugi asta devine și mai ușor să uiți. Și vine careva și încearcă să-ți amintească, câțiva ani mai târziu, dar tu asculți de ca și cum ar fi o poveste a altcuiva. Vag simți, subliniez: simți, mometul în care ai fost acolo.

O ascultă atent, dar deveni bucuros că părea a fi încheiat concluzia pe care încerca să o expună:

- Interesant ceea ce spui acolo, dar nu prea sunt de acord. Cred că mai degrabă e necesar să povestești ca să poți să nu uiți.

- Nu spun nu.

- Maaaamă, m-a întrerupt deja! și își lovi măinile de picioare.

- Hîhîhî, mă scuzi. Mai râse puțin, aruncând o privire naivă în tavan, și apoi continuă. Reactualizezi informația povestind. Dar la un moment dat, s-ar putea ca în poveste să rămână mai mult cuvintele decât emoția trăită atunci. Îți amintești întâi cum s-a povestit ultima oară, iar abia apoi cum s-a întâmplat, și astfel îți schimbi reperul. Și uiți. Așa cred că ajungi să ai chestii în minte despre care să nu mai știi sigur dacă ți s-au întâmplat ție, sau le-ai văzut într-un film, sau dacă două evenimente s-au întâmplat simultan sau la o distanță de un an între ele și așa mai departe.

- Bine, nici eu nu spun că nu ai avea dreptate, fată hăi. Dar cred că funcționăm diferit. Nu noi, aici de față, ci oamenii în general. Pentru unii nevoia de a povesti este mai mare și poate de mai mare ajutor în același timp, iar pentru alții este mai puțin importantă. Au nevoie să povestească și au și conexiunea cu emoționalul lor propriu mai puternică decât unii ca... ca tine, spre exemplu. Și povestind, nu uită cum s-au simțit, pentru că actualizează pe deplin de fiecare dată. Iar dacă își amintesc ce au povestit ultima dată, își amintesc cum s-au simțit când au povestit, iar cum s-au simțit când au povestit e fix cum s-au simțit când au trăit respectiva chestie. Problema cred că nu este de povestit în sine, ci de capacitatea de a simți. Iar pentru alții... a povesti și a reține cuvintele și momentele punctate în povestire e o problemă, pentru că le deviază puțin atenția de la cum s-au simțit. Treptat, dar... eficient, să spunem. Orișicum, la fel cum a reciti articole pe o anume temă te face să te reconectezi la acea informație, la fel a povesti un eveniment, te face să te reconectezi la el. Cred că de fapt problema ta, în cazul de față, e că ce spuneam eu acum s-a întâmplat acum vreo șase-șapte ani. E pur și simplu o problemă de timp. Plus una de conectare la fapte mai mult decât la emoții.

Oftă puțin a nehotărâre.

- Ai și tu dreptate... actualizarea e importantă. Cum simți depinde de dezvoltarea ta emoțională. Povestitul e ca recititul... făcea în fapt o recapitulare pentru ea, pentru a reuși să tragă linie și să se oprească la o concluzie. Mdaaa... bine. Oricum, am o problemă legată de a-ți aminti. Asta e de fapt ideea. Și în fapt nu are probabil nicio legatură cu povestitul, ci cu retrăitul. Asta însemnând nu a repeta un același eveniment, ci a trece repetat prin evenimente similare, cu emoții similare. Mi-am dat seama că am început să uit răbdarea. Și puțin empatia. Și puțin ascultatul. Și nu știu cum să îmi amintesc toate astea. Știu sigur că trebuie să îmi amintesc cum se simțeau toate astea.

- Se simțeau nasol. Le era frig și foame. Și când spun asta, încerc să spun că mie îmi este frig și foame. Ce-ar fi să dai drumul la calorifer naibii iar eu să verific ce ai în frigider.

Privi în gol  rămasă pe ideea ei, și ignorându-l intenționat.

- Cred că de fapt nici măcar nu e o chestiune de memorie. Ci de unde îți pui atenția în fiece moment. Pe exterior și pe cum filtrezi ceea ce vine din exterior, sau pe interior, un interior care încearcă să ignore exteriorul. 

- Îhhmmmmm! spuse lung și intrigat, facând-o pe Eliza să devină atentă la ce avea de adus ca și observație. Cam cum mă ignori tu acum! și deschise frigiderul. Maaaamă, ai bere.

Dădu din umeri amuzată.

- Da, am bere. Știi cum se spune, o casă nu e casă dacă nu ai pâine și bere iar oamenilor nu le vine să se descalțe după ce îți trec pragul. Și na, nu am pâine și nu ai fi primul om care nu s-a descălțat, dar măcar am bere. 

- Ține, cheers!

Cică viața-i greu

- Păi ăștia nu știu dom'le ce e greul! Ei n-au știut niciodată ce e lipsa!

O spunea cu un ton de reproș, apăsat și tare. Muta niște produse expuse în fața tonetei, vorbind în timpul acesta cu vânzătoarea de la toneta alăturată.

- Ai auzit? spuse Eliza către Liviu în timp de traversau piața. E incorect să-ți meargă bine. Dacă Doamne ferește unui om îi merge bine, trebuie să se simtă vinovat.

- Păăăi, spuse lungind cuvântul, mi se pare corect. Mai ales copiii trebuie să învețe lecția asta. Eu dacă aș avea copii le-aș spune: ”Șșșșșșșșt!” dacă ar râde. Și i-aș închide în casă când e soare. I-aș lăsa afară numai iarna. Și doar dacă ar fi ger.

Se uită la el lung, reținându-și un zâmbet.

- Corect, completă Eliza. Nu poți să-i lași afară dacă temperaturile nu sunt sub zero grade. Nu ar fi etic.

- Și-ar fi și patetic.

- Căldura este pentru cei slabi.

- Eeeeei, nu aș spune asta, o întrerupse Liviu. Este pentru cei bine îmbrăcați. O spuse pe un ton și mai serios decât până acum, drept pentru care Eliza de data aceasta râse.

- Anyway, Liviu, știi care e faza? Ca să poți obține lucruri și depăși un nivel sau altul, trebuie să te expui puțin. Să faci ceva în ciuda faptului că nu știi încă cum se face, să explorezi un loc total nou, să alergi când ești obosit. Dacă simți că faci un efort, înseamnă că se schimbă ceva în tine. Ca atunci când faci flotări: dacă nu e puțin greu, nu ți-ai solicitat mușchii suficient cât să se dezvolte suplimentar. Deci da, senzația de dificultate poate fi ceva O.K. În același timp, poți face ceva care presupune implicare, timp, energie și totuși să nu resimți asta ca și efort și dificultate și iarăși e O.K. și rămâne valabil și că într-un fel sau altul prin acea acțiune vei crește, vei construi ceva. Sau vei participa măcar la mentenanța propriei vieți cu succes. Spuse asta amuzată puțin de cuvântul ”mentenanță”, neconsiderându-l total potrivit în context. 

Liviu profită și interveni:

- ”Mentenață” e un cuvânt cu o sonoritate nu foarte plăcută. Îmi provoacă fiori pe șina spinării. Îmi aduce aminte de ziua aia în care a căzut net-ul jumătate de zi. I-am sunat pe ăștia să aflu care-i treaba. ”Ne cerem scuze, inginerii noștri sunt pe teren și întreprind operațiuni de mentenanță a sistemului ce au generat câteva probleme neașteptate.”

Liviu era gata să continue.

- Serios, vrei să spui întreg discursul?

- Haha, nu. Oricum, am traume. Cuvântul ”mentenanță” mă face să simt un gol în stomac.

- E de la faptul că ai băut cafea pe stomacul gol. Cu accent pe ”stomac gol”. 

Liviu se îmbrățisă singur, compatimindu-se parcă.

 - Anyway, și își reluă iarăși ideea, cumva generațiile mai vechi, cei care au acum 50-60 de ani, fac o mândrie din a le fi sau a le fi fost greu. Mai mult, fac o datorie din asta. E imposibil să îți fie bine și să existe vreo formă de strădanie din partea ta pentru asta. Dacă îți este bine, sigur te faci vinovat de ceva. Binele în sine este o vină.

- Aici problema este, Eliza, că și-au dezvoltat personalitatea într-un timp în care și dacă ar fi vrut să lupte cu sistemul, nu ar fi putut. Nu era la îndemână să faci asta ca și individ.

Eliza era suprinsă că începuse să vorbească serios.

- Atunci, a accepta fix cât li se oferea, fie că era suficient, fie că era puțin - vei găsi pe mulți spunând că le era bine în comunism, la fel cum vei găsi pe mulți care vor recunoaște lipsurile trăite - era o necesitate. Și din necesitate a devenit virtute. Brusc schimbă tonul: ”Aaaau, spank me!” Get it?

- Nicely said. Da. Cam ăsta ar fi un motiv. Iar când toți sunt în aceeași oală parcă e mai ușor. Te simți parte dintr-un grup și așa frustrarea individuală se mai șterge. Se împarte în comunitate și e mai ușor de dus. Ți-e greu, mi-e greu, let's be friends!

- BFFs.

- Da, așa spuneau și pe atunci, confirmă ea sec. Cel căruia nu îi este greu sigur are o șustă. Și mai sunt factori, dincolo de contextul economic creat de un context politic. Normele religioase prea stricte. Dacă ești bucuros, probabil păcătuiești. Sigur nu poate să aibă legătură cu o liniște interioară atinsă prin depășirea luptelor interioare, iertare de sine și de ceilalți, gratitudine sau mai știu eu, chiar ținutul unui post. A ține post trebuie să fie, desigur, greu. Dacă nu te doboară și nu te doare, sigur nu îl ții bine.

- Dacă ești vesel, sigur ești obraznic. Probabil ai fost în curtea vecinului, unde nu aveai voie sa intri, și ai furat din zarzărele pe care oricum el nu le culegea niciodată. Tuși puțin și completă: numai George era obraznic. Eu nu stăteam cu George deloc. Mi-era cel mai bun prieten în copilărie, dar asta nu se pune la socoteală, desigur, încheie aranjându-și cravata imaginară.

- Da, știm, aprobă Eliza neștiind cine era George. Problema tipului de la tonetă e că păstrează un superego care în continuu îl aplaudă când îi este greu și-i face cu degetul a mustrare când îi este bine. Așa că îl lasă să adopte aceeași atitudine și față de vecinul căruia, vezi Doamne, nu îi este greu și nu știe ce e greul...

- Aaaa, SuperEgo. Ăsta era personajul meu preferat din The Avengers, spuse Liviu cu entuziasm.

Eliza râse în timp ce făceau ultimii pași până la ușa blocului.

- Am ajuns. Sună tu la interfon. Și dă-mi să țin eu berea. Când intrăm le voi spune că am cumpărat-o singură și că tu nu ai adus nimic.

- Desigur, poftim. 

Îi întinse PET-ul și sună la interfon în timp ce fredona o înșiruire de note ce aducea a film de acțiune. Genericul de început. Pentru că era vineri și trebuia să fie acțiune. Și mult SuperEgo.

Dar cine spală vasele?

- Știi, există două moduri de a face un lucru: întâi crezi într-un concept asociat și apoi întreprinzi o acțiune asociată lui. Sau întâi faci acel lucru și treptat descoperi conceptul din spatele său.

- Da... deși poți face o mulțime de lucruri fără a le asocia cu un concept. Fără a le teoretiza. Știi, mai spun unii ”Nu gândi viața, trăiește-o!”

- Ăsta era un grafitti pe un zid. Citezi de pe ziduri?

- De pe ziduri adunate... și pereții vorbesc bine, de ce nu?

- Da, categoric. ”A vorbi ca la pereți” e o expresie ce ar putea să nu existe. Pentru că și ei pot vorbi. Doar că nu știu dacă îți vor răspunde neaparat la ce zici tu. Or să spună ce vor ei.

- Dar, Eliza, nu ai spune chiar tu că o să vezi mesajul potrivit la timpul potrivit? Pe principiul ăsta, peretele pe care scrie ceva ce poate fi important pentru tine de fapt nu zice pur și simplu. Ci îți răspunde.

Maria avea dreptate. Eliza se gândi puțin, dădu din cap a aprobare și reveni la firul pe care începuse să-l deruleze inițial.

- Ei, dacă faci un lucru dintr-o credință...

Maria zâmbi, observând încăpățânarea.

- Atunci ai chestia aia în care întâi e gândul și apoi acțiunea. Ceea ce demonstrează că un gând într-adevăr creează, chiar dacă e imaterial. Dar dacă faci un lucru... să spunem că ai o sticlă de Cola în casă. Tu nu prea consumi Cola, decât foarte rar. Dar colega de apartament ia Cola vreo trei zile la rând. Și bei și te obișnuiești. Iar a patra zi iei tu, pentru că obișnuința asta deja te face să crezi că o sticlă de Cola poate fi o alegere personală.

- Încerci să-mi spui că nu ar trebui să mai iau Cola?

- Încerc să spun că poate continui o acțiune doar pentru că a fost începută deja pentru mine iar nu pentru că îmi stă în fire.

- Stai așa, Eliza, dar tu nu ai bea dacă nu ai fi O.K. cu sucul ăla. Să stabilim asta.

- Da, ești O.K. cu acel suc, dar nu și înclinat către el, exact, să subliniem. Ești O.K. cu acea acțiune, dar nu și înclinat către a o face. Dar ajungi prin repetiție să crezi că ești înclinat spre a consuma Cola. Și continui. Apare o întrebare.

Maria dădu din umeri a ”Evident!”

- Faptul că ajungi tu să cumperi și să consumi e pentru că mintea ta a fost păcălită să creadă că dacă face un lucru, acest fapt e susținut de o crendință în acel lucru, în acea activitate? Ajungi să crezi că e ceva personal, dar în fapt nu e? Sau faptul că ajungi să cumperi și să consumi se leagă de o nouă descoperire? Pe principiul pofta vine mâncând? Ai descoperit că e ceva care într-adevăr ți se potrivește. Și poți vedea conceptul din spatele activității după ce ai început activitatea. Și descoperi că e un concept care te caracterizează. Așa că tu poți continua liniștit acea activitate care devine și una repetată cu o anume frecvență?

- Fii atentă. Există două răspunsuri opuse și în mod egal adevărate aici: 1. Da, mintea ta a fost păcălită. Se poate folosi ca tehnică de manipulare lejer. Și funcționează și pentru că merge mână în mână cu instinctul de supraviețuire. Ești paznic la un lagăr de concentrare. Nu ți-ai ales să ajungi acolo, sistemul te-a trimis. Faci ceea ce ți se cere până când ajungi să crezi că ești de acord cu asta. Că e ceva în care crezi. Tu poți să te revolți din start și asta îți pune viața la risc. Sau poți face ceea ce ți se cere un timp. Înghițind în sec. Ca să supraviețuiești gândului că faci ceva ce nu vrei să faci trebuie să te convingi că vrei să faci acel lucru. Da, O.K., rămâne un conflict interior undeva în spatele sufletului. El țipă în continuu, dar nu îl auzi pentru că ai fost nevoit să îl acoperi cu zeci de perne, I-ai construit o cameră antifonată în care l-ai închis. Și dacă nu-l auzi, crezi că nu există. Dar există și se manifestă. Și faci cancer sau mai știu eu ce. Dar orișicum, continui să faci și ajungi să crezi că faci acel lucru pentru că tu crezi în conceptul care i-a dat naștere.

- Exemplu tău e foarte... brutal.

- Nu, nu este. Și de altfel despre astfel de manipulări vorbeai oricum. Nu vorbeai despre Cola în niciun caz.

Eliza era de acord. Mai luă o gură de Cola cumpărată de Maria, uitându-se undeva în dreapta ei în gol. Așa spunea că aprobă.

- Sau... 2. Da, ai descoperit ceva. Ești invitat la un concert. Nu i-ai ascultat niciodată pe băieții ăia care or să cânte dar îți plac oamenii care te-au invitat și mergi de dragul prezenței lor. Încep dracii să dea din chitări. Și maaaamă, ce bine sună. Nu te așteptai. Mergi acasă și îi cauți pe Youtube, desigur. Ți se potrivesc. Au rezonat cu tine. Dar nu știai că se va întâmpla asta. Nu ai ales să-i vezi. Ai fost acolo în schimb și da, ai descoperit că sunt construiți pe un concept care ți se potrivește. Pana mea, nici măcar nu e un gen despre care să fi știut că există. Și totuși el exista și era pentru tine iar tu nu știai. Nu știai că îl poți căuta.

- Dacă nu știi ce cauți ori n-ai direcție ori găsești din greșeală ceea ce îți trebuie cutreierând în derivă...

- Exact. Revenind, da, ambele posibilități se pot manifesta în mod egal. Așa sunt toate lucrurile, să fim serioși, niște posibilități care la un moment dat devin realități. Nu înseamnă că sunt unicul adevăr ci doar că sunt posibilități care au devenit reale dintr-o mulțime de multe alte posibilități dintre care unele nu s-au materializat. Ca atunci când plantezi niște semințe iar unele devin plante iar altele nu cresc. E o chestie parțial random dar parțial ține de alegere. Și de cât ești tu de prezent în ceea ce faci, întrebându-te dacă ceea ce faci este o manifestare autentică a ta. Și de câtă voință ai să pui în practică doar ceea ce este autentic pentru tine.

- Și de câtă înțelepciune ai, o întrerupse Eliza relativ brusc. Cum dezvolți înțelepciunea de a ști că ceea ce faci îți este personal și te face autentic? Dar mai ales că ceea ce te face autentic chiar e bun? Poate trebuie naibii să faci ceva ce nu te caracterizează pentru că pe o scară a valorilor atemporală e mult mai bun decât ceea ce ai face tu în mod normal și îți este propriu.

- Trial and error. Și mai alege-ți bine și punctele de reper și evaluatorii în a căror părere să te încrezi.

- Pfffff, păi iar ai tone de subiectivitate care te pot duce către ceva greșit. Ca să-ți alegi corect reperele trebuie să ai deja o oarece doză sănătoasă de înțelepciune.

- Da, o completă repede Maria, nu o să știi niciodată. Autentic? Bun? Lider de încredere? Valori eterne? Nu știi. O să trăiești într-un etern dubiu. Nu știai asta până acum, sau ce?

Eliza strâmbă din buze puțin dezamăgită:

-  Ba da, futu-i pizda mă-sii... zise apăsat. Daaaar... revenind, cum știi dacă în ceea ce faci ghidajul tău e pe primul principiu: te-ai păcălit că e ceva propriu ceea ce faci dar nu e, sau pe al doilea: ai descperit ceva ce nu știai că îți este propriu dar îți este, tocmai făcând acel lucru?

Maria izbucni în râs aproape isteric:

- Vorbesc ca la pereți needucați care nu știu să răspundă la ceea ce au fost într-adevăr întrebați: nu știi! Ăsta e răspunsul! Nu știi! și își izbi palmele de genunchi și continuă să râdă.

Eliza izbucni și ea, puțin mai liniștit totuși și aratând ușor debusolată:

- Hai să trecem la lucruri serioase. Cine spală vasele?

- Eu duc gunoiul! răspunse foarte prompt și cu multă importanță Maria, de ca și cum tocmai ar fi declarat că ea va salva lumea.

- Bine, adjudecat, eu spăl vasele.

Libertatea. Fata de la pagina 5.

- Libertatea e fragilă.

Se uită la ea întrebător:

- Vrei să spui că oricând îți poate fi furată?

- Nu, nu. Vreau să spun că nu e chiar un parc de distracții. Știi, dacă ai un câine pe care îl ții în curte... păi el învață că trebuie să stea acolo. Poate nici nu se gândește vreodată să plece, nu i-a trecut prin cap. Se mai uită uneori peste gard cu curiozitate, dar e obișnuit să stea acolo. Are adăpost, interacțiune constantă, mâncare, apă și chiar și ceva spațiu. Să spunem că pleacă. Se opri puțin să își aprindă țigara.

- Așa... pleacă...

Ada continuă:

- Pleacă și descoperă libertatea de a cutreiera ulițele toate, de a fugi prin pădure - spunea gesticulând larg - de a se opri să cerceteze ce îi vine și când îi vine - și își învârti  capul de două ori. Dar se lasă seara și are de căutat un culcuș confortabil. Apoi mâncarea trebuie să o găsească singur. Trebuie să îi renască un simț de vânător poate uitat. Iar dacă sunt alte haite în zonă care vor să își protejeze teritoriul, ei bine, trebuie să învețe ori să se integreze ori să se apere.

- E pe cont propriu, da.

- Da, e liber. Dar e cu atât mai responsabil. La curte... libertățile erau îngrădite, erau numărate. Dar responsabilitățile de asemenea.

- Tu vrei să îmi spui că de asta e nevoie de societate. Și de ceva reguli.

- Da, dar nu numai, nu vreau să repet discuția asta acum. O.K., regulile pot fi justificate. Și chiar dacă îți pun piedici de multe ori, alteori te susțin. Dar mai vreau să spun și fix cu ce am început: că e fragilă. Ca să ți-o poți asuma, e nevoie să îți poți asuma și responsabilitatea. Față de tine și față de orice situație pe care trebuie să o administrezi tu, iar nu stăpânul. E plăcută, dar nu e o simplă joacă.

- Just dar... Eliza se opri puțin și ridică din sprâncene. Dar... câinele e la curte și are mai puține responsabilități față de el însuși, dar are altele față de stăpân. La final alegerea între cele două e o alegere între două tipuri de responsabilități.

- Înnnntrebarea e dacă poți oricând și oricum să faci față oricărui set de reponsabilități. Pentru unii e mai ușor de administrat un anume set, pentru alții celălalt. Nu pentru toți e ușor să jongleze cu cele două seturi și rezultatele să fie la fel de bune de fiecare dată.

- Esențial e să înțelegi când ești fericit, completă Eliza.

- Păi.. pentru unii găsirea libertății e fericire. Iar pentru alții abilitatea de a fi responsabil.

- Nu spuneai tu că libertatea vine oricum cu responsabilități?

- Da... diferența e între responsabilități primite și responsabilități alese.

- Ada, nici în pădure cîinele nu își alege responsabilitățile! Iar acolo pot fi mereu altele, total neprevăzute.

Ada se gândi puțin.

- Bine... deci nu e o alegere între libertate și responsabilitate. Dar libertatea rămâne fragilă.

- La fel și responsabilitatea, continuă Eliza, de acum chiar prinsă în firul desfășurat. Și responsabilitatea e fragilă dacă nu e una care să ajute câinele să se dezvolte. Și să fie fericit.

- Și fericirea cum se găsește? În cele două situații... e o diferență între fericiri?

- Am mai discutat despre asta. Fericirea nu se găsește. Nu se caută. Și nu e nici „fericirea e drumul,  iar nu destinația„ cum se prea spune. Fericirea nu e un scop. E o unitate de măsură care te ajută să știi mereu dacă ești unde trebuie sau nu. Ca atunci când mănânci un fruct și te simți ușor energizat. E pentru că fructul e bun în general și e bun pentru tine acel fruct în particular. Na, nu-mi vine un exemplu mai bun. Ideea e că un slogan de tipul ”fructul este fericire” e inutil. Nu vei începe să cauți fericirea mâncând fructe. Dar fiecare stare bună pe care o ai făcând un oarecare gest apare doar ca tu să știi că acel gest e bun pentru tine. Nu trebuie să definești foarte fix ce gesturi trebuie să faci pentru acea stare. Starea nu e scopul. E măsura. Vei vrea să se repete. Dar asta ca să poți ști că ești pe drumul bun. Porți o conversație care te neliniștește: problema nu e neliniștea, ci conversația. Înseamnă că nu decurge bine. Că trebuie să schimbi ceva în ea. Te simți treptat mai bine? Înseamnă că ai corectat-o. Nu poate fi corectată defel? Închei-o și pleacă! Neliniștea e semn că nu ești unde trebuie.

- Deci.. starea e o măsură. Dar începem să o tratăm ca pe un scop.

- E perfect natural și de înțeles. Eliza se uită la paharul ei cu bere: mai scurtcircuitezi sistemul. Provoci starea și crezi că totul e bine. Și poate e. Nu întoadeauna starea de bine trebuie să fie justificată, argumentată de un gest. Dar în final gesturile potrivite sunt esențiale. Pentru că dacă scurtcircuitezi prea mult sistemul, îl poți defecta.

- Nu cred că există ”scurtcircuit perfect”, so to say. Paharul tău cu bere va faulta sistemul de care spui. Dar va genera și gesturi esențiale. Ele vor da în final starea, nu berea singură.

- Da... nu există limite clare între lucruri. Între stare și gest. Între măsură și scop. Cum nu există limită clară între artist și arta lui. Între Dumnezeu și creație. Și ce mai vrei tu.

- Nu știu cum dar... azi mi-e greu să trag orice concluzie. 

- Viața nu e atât de interesantă dacă tragi mereu concluzii. Eu spun că uneori sunt suficiente întrebările.

- Ooo da, întrebarea în sine e importantă, nu răspunsul! spuse tare Ada, neîncrezătoare și amuzată. Trebuie și un răspuns, continuă șoptit.

- Procesul de descoperire, alea-alea, spuse Eliza râzând. 

- Drumul nu destinația!

- Nuuu, am zis că asta nu, haha! Deși na, e validă și asta până la urmă, recunosc, doar că nu voiam s-o folosim.

- Azi sigur nu vor fi concluzii. Probabil n-am formulat corect întrebarea.

- N-ai formulat chiar nicio întrebare mai exact. Ada, eu tre' să plec. Tu ia și te gândește la întrebare. Libertate, fericire, alea-alea, poate ai o revelație în somn. 

- Mda....

Dintotdeauna pentru totdeauna

- Băi, deci fii atent: totul este ritm!
- Da, exact. Gen: ”În ritmul ăsta nu ajungi nicăieri!”
Larisa îi ignoră ironia și continuă serios:
- Exact. Nu ajungi nicăieri sau ajungi peste tot, ambele opțiuni sunt în mod egal valabile. Și știi când sunt ambele valabile?
Sandu încercă să-i intre în joc:
- Când?
- Când există un ritm, oricare ar fi el. Iar ritm există oricând. Ce vreau să spun e că un ritm monoton te poate duce și nicăieri și oriunde în mod egal. Un ritm alert la fel. Chiar nu contează. Doar că pentru fiecare ”nicăieri„ și ”oriunde” pot însemna altceva, fiecare.
- Bine, hai, dezvoltă, fato...
- Ai o piesă chilluță-așa, de fundal. Un Nuages - Dreams, de exemplu. Te duce într-o plutire-undeva.
- Vrei să spui ”cumva”.
- Plutire-cumva, corect. Și apoi ai un Chase and Status. Hai un End Credits. Te pune în mișcare, îți vine să alergi. Și mai bagă un Rage Against the Machine și în același timp un Florence and the Machine, pentru două stări total diferite. Fiecare ritm și stare îți este util/utilă la un moment dat. Da?
- Ce vrei să spui cu asta?
- Păi, există oameni care alternează stările și ritmurile astea constant și oameni care sunt mai degrabă consecvenți într-un anume ritm. Monoton sau accelerat. Constant accelerat. Se preferă accelerație în societate, construiește mai rapid. Dar și cu un Nuages construiești ceva, doar că altceva, de altă natură.
- Natură moartă...
- Nu, aparent moartă. De fapt se mișcă. Doar că nu ea în sine, ci prin cel pe care îl mișcă.
- Mișcă pe cineva? Trebuie să fii foarte monton ca să te miște așa ceva. Mă refer la natura moartă, nu chiar la Nuages.
- Clar. Dar ai dreptul să exiști oricum. În final, chestia aia monotonă tot folosește cuiva. Imaginează-ți un grup de oameni. Și un DJ. El impune ritmul. Unii îl acceptă și se pliază pe el. Alții spun: ”Îmi bag piciorul, mă mut în barul de alături!”. Găsesc alt DJ. Alt ritm. Și pe ăla îl acceptă. Chiar apreciază. Fiecare pe ritmul lui urmează ceva. Iar apoi creează ceva.
- Creează un dans. Pentru că „God is a DJ„.
- Da. Un dans. O conversație. O altă piesă în minte. O idee.
- Tu vrei să spui că fiecare ritm e până la urmă O.K.? Doar că pentru altcineva? spuse el cu tonul de: ”era evident...”.
- Da. Sau chiar și pentru aceeași persoană, dar în momente diferite. În final nu contează. Ele se echilibrează: fie alertul cu monotonul în viața individului, fie  alertul cu monotonul la nivel de societate. Se completeză, se provoacă unul pe altul, se echilibrează.
- Bine. Foarte interesant. Adică hai să vorbim despre altceva!
- De asta nici nu există eternitate decât ca sumă a efemerităților, continuă ignorăndu-i lui Sandu cerința. Mi-am dat seama azi: nu există eternitate. Dar există eternitate, în același timp.
- Mă îngrijorezi. Îmi dau seama că înainte credeai că erai nehotărâtă, dar acum nu ești foarte sigură.
- Haha! Da, am văzut și eu chestia asta pe Facebook! Exact, nu sunt foarte sigură cât sunt de hotărâtă... Ideea e că nimic nu durează. Nu poate dura. Pentru că, precum spune piesa, ”The only constant is change„. Visele nu durează, pentru că se schimbă, relațiile nu rămân la fel pentru totdeauna, pentru că oamenii ca indivizi se schimbă, skill-urile nu rămân la fel tot timpul, pentru că se dezvoltă. Iar dezvoltarea e schimbare. Nimic nu e etern și nici nu trebuie să fie. Nouă ne pasă când dispare o specie de plantă, pentru că avem nevoie de ea în viața asta. La nivel micro contează, da. La nivel macro nu contează însă. Dispare o specie, apare alta. Planeta va crea tot timpul. Pentru ea doar continuarea existenței contează. A ei, ca planetă. Nu contează că și-a schimbat veștmântul. Există deci etern doar pentru că există efemer.
Sandu era interesat, dar nu se putea abține să nu o mai faulteze o dată:
- Da, și conversația asta poate fi eternă. Atâta timp cât e construită din subiecte trecătoare. Cum ar fi ăsta. Gen, chiar așa, hai să discutăm despre cum hotărâm cine cumpără următoarea bere! Mi se pare mult mai interesant.
Se uită lung la el și acceptă anevoie:
- La naiba... Trebuie să îți dau dreptate. Chiar este mai interesant. Deci următoarea bere mergi tu să o iei, așa ai spus, nu?

Ferice de cel ce...

- Băi, lumea vorbește prea mult despre fericire fără să știe ce este.

- Lumea vorbește mult despre multe lucruri fără a ști ce sunt, de la iubire la mecanică cuantică. Suntem fascinați de ceea ce știm că există fără a ști ce este. Și cu asta, basta!

- Da băi, dar putem vorbi mult și despre mașini, fotbal și pocker. Și astea ne fascinează, dar măcar nu vorbim în gol, putem vorbi în date clare, cu terminologie adecvată, nu să batem câmpii. 

Bogdan nu era prea entuziasmat de ceea ce nu are formă și nu poate fi măsurat. Și nici de mașini, fotbal și pocker, de altfel. În schimb îi plăceau oamenii care nu vorbesc degeaba. Iar a vorbi despre ceea ce nu înțelegi intra ușor in categoria „degeaba” pentru el.

- Măi Bogdane, ție îți plac lucrurile deja descoperite și care pot fi puse ”to good use”. Le scoți din dulap când ai nevoie de ele sau îți sunt prescrise de doctor sau instalate de instalator. Altora le place să descopere, să umble aiurea până se împiedică de o comoară, să se rătăcească în pădure până descoperă o fosilă care nu folosește nimănui nici la făcut borș, nici la reparat laptop-ul, în schimb are multe de spus. Cecilia tăcu și așteptă un răspuns. Aaaaaanyway, continuă ea, dat fiind că el nu simți nevoia unei replici, despre fericire se poate vorbi mult fără să o cunoști. Faptul că începi să ghicești ce este, în schimb, chiar îți poate oferi satisfacție.

- Nu mie, spuse el scurt. Eu dacă aflu unde se face o pizza bună, dar aflu și că e închis în momentul ăla, îmi bag piciorul și-mi înjur ursitoarele.

- Mie chiar îmi plac lucrurile cărora li se pot da multe definiții, dar nu știi niciodată sigur care e cea bună.

- Așa... și una dintre multele definiții ale fericirii care ar fi?

Stătu puțin pe gânduri și ezită să răspundă. Nu dorea neaparat să-și expună definiția riscului de a fi terfelită doar pentru că el avea alte gusturi.

- Bine. O variantă, da? E așa: e atunci când auzi muzica și nu îți dai seama că dansezi.

- Aaașa... sunt dispus să ascult continuarea. Explică.

- Știi, cică niște cercetări au scos la iveală faptul că oamenii sunt fericiți atunci când fac ceva perfect natural, fără să își dea seama cum trece timpul, fără să resimtă că ar depune efort, fără să se grăbească să termine pentru că vor să facă altceva după. Ți s-a întâmplat? Să lucrezi la un proiect și să nu ți se facă nici foame, deși în multe alte zile de lucru ai vrut să termini dinainte de a începe?

- Da, mi s-au întâmplat și de-astea.

- Și cum te-ai simțit?

- Băi, bine. Te simți fain când faci ceva cu chef real.

- Despre asta e vorba. Despre a fi atât de captivat de muzica pe care o asculți, încât mergi cu ea fără să simți că te chinuie în vreun fel să o urmărești, că îți pune piedici, că vrei să se termine piesa mai repede. Când găsești muzica asta în viață - fie că se concretizează într-un job, fie în niște oameni cu care relaționezi - ești fericit. Și probabil îți joci și rolul cât de bine poți, fără să simți că e nevoie să te chinui pentru asta. Nu există efort, doar prezență.

Strâmbă puțin din buze a ”nu sunt așa de sigur...”

- Asta se poate chema fericire sau manipulare. E cu două tăișuri. Dacă îi pui omului o anume muzică și urmărește natural frecvența ei, poate că de fapt nu are discernământ, nu a ascultat altceva niciodată, nu s-a gândit o clipă măcar că alta poate fi muzica potrivită lui. Poate e doar prea docil. Și poți fi docil și totuși tratat corect probabil, poți fi docil și fericit, dar sunt și mai multe șanse să fii docil și folosit.

Cecilia zâmbi.

- Manipulare. Clar, ai dreptate. De multe ori ne aruncăm după prima opțiune pentru că nu știm că există alternative sau nu ne gândim că pot fi și trebuie căutate. Sau suntem ascultători din inerție. Dar eu vorbesc totuși de o muzică asumată. Despre care simți brusc că rezonează cu tine. Fii atent: ești o celulă din corpul omenesc. Alege-ți un tip de celulă.

- ... Un neuron.

- Eram sigură că asta îți vei alege. Să zicem că ești un neuron dar ”societatea„ de celule din organismul în care te afli îți cere să te comporți ca o celulă musculară, ca o fibră musculară striată. Asculți ”corul” de celule și chiar crezi că asta trebuie să faci. Și încerci să te comporți ca atare. Faci ceea ce în fapt nu ai de făcut, pe o muzică ce nu ți se potrivește. Depui mult efort, vrei să se termine exercițiul fizic mai repede, te gândești în alte părți în timp ce îți joci rolul care ți-a fost cerut. Crezi că am dreptate?

- Mda... sună credibil.. așa m-aș simți probabil. Și îmi dau seama că vorbesc totuși pe ghicite acum, ceea ce am stabilit de la bun început că nu îmi place. Dar în fine, face ceva sens.

Mulțumită de aprobare și în același timp grăbită, ea continuă repede:

- Și apoi imaginează-ți că ți-ai găsit comunitatea de neuroni care te cheamă înapoi la ei. Auzi ”corul” lor și brusc simți că e muzica ta. Te alături lor, îți asumi rolul pe care îl au ei. Cel care ar fi trebuit să fie de la bun început și al tău. Devine totul mai ușor? Vrei să rămâi?

- Mda... da, probabil că vreau. Îmi ia un timp să mă adaptez totuși, că am pierdut niște timp și sunt în urmă cu experiența, comparativ cu ei.

- Da, da, ai dreptate aici. Durează până îți intri în ritm. Anyway, despre asta e vorba de fapt: despre a te lăsa condus de muzică în mod natural dar să simți că e a ta. Implică discernământ chestia asta. Dacă rămâneai cu muscularele, erai într-adevăr manipulat. Fericire e să îți dansezi dansul pe muzica ta. Dansul poate fi individual, în timp ce muzica e colectivă. Să trăiești ca un neuron între neuroni. Dar împreună cu fibrele musculare și toate celelalte celule, susții un organism. Muscularele nu îți sunt dușmani, sunt doar parte din altă echipă. Îți trăiești individualitatea și totuși simultan îți asumi rolul pe care trebuie să îl ai în echipa ta și în organism. Ești și tu și parte funcțională din ceva mai mare decât tine.

- Și dacă sunt un rebel?

- Tu nu ești fericit, nu ești productiv, stai în calea funcționalității sistemului, vă duceți și tu și organismul pe pulă. Simplu. Zic eu... Aaadică... dacă ești rebel ca neuron între celulele musculare, e chiar un lucru bun, dacă ești rebel în echipa ta... s-ar putea ca rezultatul să nu fie o schimbare de sistem utilă tuturor, ci boală. Îhmmm... poate nu e foarte simplu totuși.

- Bine, bine, intrăm în alte complicații, cea ce e prea mult de-acum. Revenim la muzică și atât: ”those who were seen dancing were thought to be insane by those who could not hear the music.”

- E cam păcat că ne e greu să acceptăm muzica celorlalți, nu? spuse ea, ghicind că acesta era scopul citatului.

- Suntem egocentrici iar asta nu știu dacă putem schimba, nici măcar de dragul fericirii.

- Am impresia că ne-am înțeles până la urmă. Meriți o bere!

Trenul acesta nepierdut

- Domnule controlor, îmi cer scuze că vă întreb, doar nu este vina dumneavoastră. Totuși, ce e cu vagoanele astea? Data trecută erau vagoane mai bune, curate. Priviți și dumneavoastră vă rog, îmi cer scuze că vorbesc așa, dar vagoanele acestea sunt efectiv jegoase.
Puțin încurcat, îi răspunse:
- Știți, erau alte vagoane. Da. Dar le-au... știți, le-au dus la reparat pe alea. Le-au dus... și dădu din umeri... și nu știe nimeni când îs gata. Știți cum e. Durează.
Ceva mai târziu, o tânără cu evident retard mintal se opri în dreptul ușii compartimentului:
- Dați-mi și mie ceva de mâncare. Hai, vă rog, mi-e foame! Foaaame!
- Nu avem, ne pare rău.
Se îndoi spre spate, privind cumva de sus și strâmbându-se:
- Eh, de-asta vine cutremuru'! Că nu sunteți atenți la oameni, de-aia!
Și plecă.
Doamna profesoară de pe bancheta din față, colțul de la geam - femeie pe la vreo 60 de ani - rămase pe gânduri.
- Domnișoară!
Privii cu așteptare în ochi. Părea că își caută în minte o idee importantă.
- Uneori mă întreb dacă oamenii ăștia care par a avea o întârziere mintală - păcat de ei - nu sunt de fapt oameni foarte inteligenți. Mici genii care se prefac. Și îți vorbesc și mimează foarte bine că sunt altceva decât sunt.
- Și de ce ar face așa ceva?
- Asta e problema. Că nu știu.
Privi în gol, căutând o nouă idee. Puțin zadarnic.
- Băi, George, dar eu am înțeles atunci! Se aplecă peste masa din barul destul de zgomotos, ca să poată fi auzită mai clar.
- Ei, ia zi! George zâmbi a îndoială. De fiecare dată se îndoia. Cred și eu, parcă eu nu m-aș îndoi de mine.
- Ar putea disimula doar pentru că pot! Pentru că sunt atât de deștepți, încât ar putea fi oricine cu ușurință! Oricând, după propriul plac.
- Saaaauuu.. sau pentru că vor să fraierească oameni. Cu ai căror bani pleacă într-un moment prielnic. Îți distrag atenția cu strâmbături și gesturi ciudate și pac! portofelul ia-l de unde nu-i.
- Băi, George, eu ți-am spus să nu mai fii plictisitor. Credeam că vorbim serios aici. Zâmbii, știind că înțelege.
- Bine, continuă. Hai mai repede, înainte să mă aud vorbind iar.
- Ar putea fi oricine. Știu prea bine cum ar fi să fie și ei înșiși și total alte persoane. Au prea multe idei, prea multă înțelegere a atitudinilor tuturor. Și când se plictisesc, încearcă să joace rolul altei persoane.
- Ar putea să devină actori. It would be more legit.
- Păi ar putea fi și actori, de ce nu? Dar nu se pot abține să nu fie așa și în viața reală. Anyway, știu că nu pare, dar de fapt mă doare în pulă de ce fac ei și ce sau de ce disimulează. Eu altceva vream să spun.
Dădu din cap a ”Ia zi!”
- Așa a apărut lumea. Era Dumnezeu, Unu', materia condensată înainte de Bing Bang, sau ce-o fi fost. Și avea în miezul ăla atâtea posibilități: bun, rău, drăgălaș, sarcastic, erou, dictator, stea, copac, bacterie, sens, lipsă de sens, fotoni, energie neagră, protoni, electroni, sentiment, rațiune și milioane de alte lucruri descrise prin cuvinte care încă nici nu există. Și se plictisea, domnule!
Izbii cu mâna peste masă și așteptai puțin. Nu părea că ar conta ce zic, dar ce contează! Deci continuai:
- Asta a fost tot. Le conținea pe toate, dar erau într-un echilibru care făcea ca nimic să nu se întâmple. Și-atunci a zis: gata! Trebuie să exprim toate lucrurile astea. Dar nu se poate dacă le țin împreună într-un mare Unu'. Și s-a spart în milioane de milioane de bucăți, spirite, particule și așa mai departe. Și - o să mă refer la oameni, că e cel mai la îndemână - printr-un om își exprimă altruismul, prin altul egoismul. Printr-unul emoționalul - și e rac, posibil - prin altul rațiunea - și o fi capricorn, posibil. Printr-unul tendința spre acțiune și prin altul tendința spre pasivitate. Printr-unul spiritul pașnic și printr-altul spiritul de războinic. Și de fapt e același El peste tot. Dar împrăștiat. Pentru că se plictisese să nu se întâmple nimic și să rămână neexprimat. Așa că disimulează cât poate. Pentru că poate.
George oftă, nefiind sigur dacă într-adevăr trebuia să înțeleagă ceva din acest discurs. Dădu din umeri și spuse:
- Amin!
Pauză.
- Exact!

Timișoreana la PET

- Mi-am ținut respirația pentru o săptămână.
- Și cum a fost?
- În mod surprizător, mai bine decât atunci când am respirat liniștit. Mi-am ținut respirația și am înotat pe sub apă. Știam că trebuie să ajung neaparat undeva ca să îmi permit să respir. Când eram la suprafață și respiram liniștit, nu mă grăbeam nicăieri. Și nu ajungeam nicăieri.
- Ai fi vrut să ajungi undeva?
- Aș fi vrut să vreau. Stinse țigara și se uită către Petru cu o sprânceană ridicată. Știi?... Mi-am mai dat seama de niște lucruri.
- Cum ar fi?
George se lăsă pe spătar într-o pauză de gândire.
- Păi... de exemplu: știi cum spunem mereu că atunci când nu ne dorim ceva, ni se întâmplă? Eh, ai spune că Universul este ironic și se joacă cu tine din amuzament. Dar nu e așa. Problema nu e că ceva nu îți dorești, ci că te gândești mai mult la asta decât la ceea ce îți dorești. Placebo-Nocebo, it's that simple.
- Și poți face ceva în privința asta? Gândurile nu sunt ușor de controlat.
- Poți, poți, tocmai. Când devii conștient de asta, poți începe să îți controlezi gândurile, să ți le direcționezi unde simți că e mai rentabil să le direcționezi. Și pun accentul pe direcționare, pentru că e ușor ca Universul să te vireze înspre nu, dacă tu nu îi oferi ca alternativă vreun da. 
- Și n-are Universul nicio dorință proprie vis-a-vis de tine? Îi ești subordonat și totuși el face doar ce vrei sau nu vrei tu?
- Păi... oarecum da.. bine, gestionează dorințele tuturor și pot apărea conflicte de interese care să nu poată fi soluționate în favoarea ta. Apoi mai sunt și alte voci pe care trebuie să le asculte, care nu sunt umane. Vocile râurilor, copacilor, pietrelor. Și, revenind la tine, vocea subconștientului tău sau pe a Sinelui tău. Și astfel se face că uneori îți oferă ceva ce pare că nu ți-ai dori, dar este fără doar și poate în favoarea ta.
- Cum ar fi?
- Cum ar fi tot felul de piedici, boli, despărțiri, inimi frânte. În niciun caz nu ți le-ai dori. Dar sunt necesare pentru a fi trezite niște lucruri în tine. De care ai nevoie treze, încheie George.
- Deci astea nu sunt pedepse? Înainte de cea finală, lovitura de grație, Iadul?
- Dar tu nu crezi în Iad...
- Nu cred, dar multă lume se raportează la el.
- Oricum în discuția asta Iadul e... un intrus. E rătăcit în fimul ăsta, dar ar trebui să fie în alt film. Sau... sau nu.
- Tu ai fost vreodată hotarât? îl întrebă Petru nemulțumit.
- Fii atent: ai Iad și Rai, Mama Pământ și Tatăl Cer. De fapt Raiul nu se supără vreodată pe tine pentru așa-zisele păcate. Nu ți se spune să nu păcătuiești pentru că ajungi în Iad. Adevărul e un pic diferit, din perspectiva mea: dacă ești prea concentrat pe ceea ce ține de materie - a se citi Pământ și chiar Iad - e inevitabil că nu vei mai vedea Cerul. Pentru că de multe ori nu vedem lucrurile spre care nu ne uităm ca și alegere. Dacă mă uit la o panoramă și mie îmi atrag atenția mai ales casele, n-o sa văd vacile din peisaj deși sunt în fața mea.
- De ce ai pus vacile în peisaj? O panoramă spre un canion pustiu nu puteai să îți alegi? Aș fi preferat asta...
- Râdem, glumim, dar fix despre asta e vorba: despre puncte de interes și alegeri. Când ți se spune să stai departe de ispită e doar pentru că există riscul să devii atât de atașat de materie, încât să nu mai vezi Cerul. Și să nu-l mai ”crești” în tine. De asta ajungi în Iad... nu ca pedeapsă, ci ca urmare a alegerii tale. De fapt, cred că important e doar să te ții departe de exces: să îți găsești echilibrul între Pământ și Cer, să fii mereu cu ochii pe amândouă. Să te crucifici.
- Auzi?.... spuse Petru amuzat. Să nu îți faci vreo sectă, te rog. Hai să rămână totul o discuție la bere. Sper ca mâine să uiți...