Pasăre măiastră

- Vezi păsările alea?

Își ridică alene privirea din pământ, ridică o sprânceană neimpresionat și răspunse:

- Acum că mi le arăți, da.

- Și ce îți atrage atenția la ele?

- Că... you know, zboară...

- Da, mă, spuse Elena entuziasmată că putea începe să își explice perspectiva, da, zboară proastele. Dar nu oricum. Pentru că nu sunt proaste. Fii atent puțin la cum stau în grup.

George scrumă din țigară și iar își ridică capul alene.

- Da. Se cheamă stol.

- Faptul că îi dai un nume nu înseamnă în mod obligatoriu că ai spus ceva în plus despre ele. De multe ori poate însemna asta, dar nu acum, zic eu. Vezi dâra de vânt pe care zboară?

George se uită la ea și îi oferi o țigară, sperând să îi distragă atenția și, Doamne-ajută, să tacă. Liniștea lacului chiar îi plăcea și în fapt nu vrea decât să stea puțin să se odihnească pe iarbă.

- Mulțumesc, chiar mă gândeam la o țigară, dar fără să îmi dau seama. O brichetă?

Îi întinse bricheta iar apoi își mai scoase și lui o țigară din pachet.

- Deeeci. Fii atent. Vezi unda aia de vânt?

- Nu. Vântul nu se vede. Făcu o pauză. Am citit eu într-o enciclopedie. Și ridică din sprânceană a ironie.

- Bine că ești tu tot cult și interesant. Pun pariu că ai fost olimpic. La ironie-viteză sigur nu, totuși, poate doar la ironie-rezistență, că ți-a luat puțintel să scoți replica din buzunar. Vântul nu se vede, dar când le observi zborul în acord cu mișcările aerului, îi simți forma. Ca și cum ai arunca niște particule pe o boxă pentru a ”desena” undele sonore. Așa și ele te ajută să înțelegi mișcarea aerului. Și toate se orientează după o boare, dar în același timp și după celelalte membre ale stolului - mulțumesc că m-ai învățat cuvântul - și după pasărea-lider.

- Vrei să ajungi undeva dacă nu mă înșel...

- Da, mă, e fantastic cum reușesc ele să se alinieze și să se plieze pe contextul în care se află, menținându-se în acord cu suratele lor în același timp și menținându-se în acord cu propria libertate de a zbura. Nu ți-ai dorit vreodată asta?

George trase un fum și îi răspunse:

- Ai dreptate. Toți ne dorim - poate fără să fim conștienți de asta, apropo de cum ți-ai dat seama că vreai o țigară - să putem fi noi înșine fără a fi în contradicție cu ce ne înconjoară. Dar echilibrul ăsta nu îl găsești pentru că decizi că îl vrei și începi să îl controlezi. Îl găsești când ai mediul potrivit. Și când știi fără negare cine și cum ești.

- Știam eu că mă iei totuși în serios. Suntem exact ca semințele de nuș-ce-plantă care pot crește doar într-un anume sol, într-o anume climă și cu anume plante în jur. Cu plantele nepotrivite alături pot avea o creștere prin care nu îsi ating potențialul maxim. În solul nepotrivit la fel, sau nu cresc deloc. Soiurile care pot fi aclimatizate sunt de respectat, dar sunt speciale. Și nu putem fi cu toții speciali.

- Da... mai ales tu nu poți fi.

- Exact. Băi, dar dacă ar fi să nu vorbim în metafore, tu ai vrea să zbori?

- Toată lumea vrea să zboare.

- Cunosc oameni care de teamă nici nu știu că poate undeva în sinea lor ar vrea să zboare. Apropo de țigară. Și zâmbi.

- Da, să sar cu parașuta. Aș vrea. Dar mi-ar fi greu să fac saltul. Nu să cad, ci să fac primul pas. Și aș avea emoții la impactul cu pământul.

- Ca să nu vorbim în metafore - subliniez - vezi că așa faci în viața de zi cu zi. Orice, numai să amâni primul pas. Cât despre aterizare, asta nu există fără primul pas.

- Mda... Deci spre deosebire de păsări nu sunt în perfect acord cu mediul, cât să mă pot ”plia” pe ce îmi oferă, așa cum vine.

- Da. Și nici cu tine. Pentru că vrei fără a vrea.

- Și nici cu cei ce mă încoanjoară. Mai ales cu tine.

Trase din țigară și așteptă un răspuns. Elena privi din nou spre stol și dădu din cap a ”da”. Ori lui, ori lor.