Clișeu fără tablă de șah

- Nu știu cum să-ți explic... m-am simțit brusc blocată. Mi se părea că sunt în fața unei bariere. Iar în spatele barierei eram tot eu. Eu uitându-mă la mine și ținând bariera aia închisă, ca să nu pot înainta.

- Deci... erai pe-o bancă într-un parc și în loc să te uiți la porumbei, frunze câzând din copaci și bărbați, tu te vedeai tot pe tine. Cam egocentrist, nu crezi?

- Hai, măi, ăsta e un moment bun să mă iei în serios! Tocmai - paradoxal oarecum - nu e egocentrist deloc. Pentru că nu eram eu pentru mine, ci eu contra mine.

- E clișeic. Și faptul că erai „contra” și nu ”pentru” nu face această... acest ”eveniment”, să spunem, mai puțin egocentric. În centrul întregii acțiuni erai tu. Deci e egocentric. Sau egocentrist? Cum e corect?

- Ai dreptate. Dar faptul că ai dreptate nu mă ajută în secunda asta cu nimic.

- ?

- Pentru că îndepărtezi discuția de la ideea pentru care am pornit-o! Dacă eu îți vorbesc despre proprietățile laptelui, iar tu începi să-mi spui unde ciobanii îs mai blânzi cu vacile lor pe lumea asta, simplul fapt ca laptele, vaca și ciobanul au o legătură unii cu alții nu înseamnă că noi vorbim despre același lucru. Îmi dai voie să continui? 

- Ok.

- E egocentric poate, dar vreau să ții ”vaca„ în afara discuției puțintel.

Se opri și privi în gol căutându-și firul logic al gândurilor. Și îi era greu să-l găsească, pentru că de fapt nici ea nu știa foarte bine ce vroia să spună. Dar vroia să spună neaparat.

- Uite ce e, Dana, mi-am dat seama că există undeva în subconștientul meu o egală dorință de schimbare și o egală rezistență la schimbare. E ceva inerție în mine care face o parte din mine - să-i spunem X - să fie nemulțumită de schimbare. De fapt... nici măcar ”nemulțumită” nu e cuvântul potrivit. Se simte jignită și atât. Ignorată. Uitată. Nu știu exact. Sau încăpățânată și atât, poate. Partea cealaltă - să-i spunem, total aleatoriu, H! - hahaa, ai crezut că o să spun Y! Și se uită la ea râzând, asta parcă dându-i curaj să continue. H e OK cu schimbarea. În sfârșit! Parcă-parcă începe să miște. Parcă s-a prins că mișcarea generează mișcare iar statul generează stat. Parcă înțelege că trebuie să se mențină într-o continuă mișcare - chiar și ”agale” - doar ca să nu se oprească de tot!

- Mișcare pentru ce?

- Off... să zicem așa... dacă vrei să te dai în scrânciob tare-tare, cineva trebuie să-l împingă continuu și puternic, nu? Dacă vrei să se oprească: ori trebuie prins puternic și oprit, ori trebuie lăsat în voia lui, fără ”motor” care să-l alimenteze. Și dacă nu-l mai împinge nimeni, se oprește singur. Înțelegi?

- ?

- Se oprește de tot. Dacă însă e împins încetișor, dar constant, scrânciobul se tot leagănă. Nu tare, dar se leagănă. Măcar nu stă. Eiii, H pare ”echipat” și pregătit pentru schimbare, adică pentru mișcare. Schimbare care începe deci cu o mișcare ”agale”, dar constantă. Asta nu înseamnă neaparat că până acum a stat. Știi?
- Nu... îi răspunse dând din umeri, înțelegând că Sara voia oricum să explice mai departe. Nu avea sens să încerce să răspundă altceva...
- Uneori și să faci mereu același lucru înseamnă să stai. E ca și cum lași scrânciobul să se legene în voia lui. Inevitabil, la un moment dat se va opri. H e pregătit deci să se miște, chiar dacă nu știe clar încotro. Pentru că doar așa instigă la mai multă mișcare, în loc să instige la oprire. Daaar... dar l-a descoperit accidental pe X. Nu știa că mai e acolo. Știi ce-a făcut X? A avut grijă să întârzii azi la interviu. Eram așa nervoasă pe drum - nici nu-ți imaginezi! Se întâmplau zeci de chestii mici care, în ciuda faptului că mă grăbeam - ca tot omul care se grăbește - făceau ca timpul să treacă împotriva mea. Chestii mici: te speli pe dinți și - așa cum nu ți s-a întâmplat decât de două ori în viață, cel puțin după ce se consideră că ai învățat să mânuiești periuța - îți zboară pastă de dinți fix pe cămașă. Și te-ai gândit trei zile până ai ales cămașa aia pentru interviu!

- Și acum trebuie s-o schimbi.

- Exact! Apoi nu-ți găsești șosete care să fie din aceeași pereche și nici măcar pantofii. Care pantofi? Fix ăia pe care îi porți mai des și pe care în mod normal ar trebui să-i găsești cel mai ușor. Înțelegi?

- Înțeleg că ți s-au întâmplat chestii ca în comediile simpluțe model Stan și Bran, dar fără Stan și Bran, deci mai proaste.

- Doar că e o comedie în care joacă X și H. Și că e o comedie care nu e comedie. Iar X știe ce face... faptul că s-a pătat cămașa, că nu erau de găsit pantofii și până și faptul că trei tramvaie din patru mergeau la depou - toate astea nu sunt un accident. Pe toate le-a făcut X! 

- X....

- Da! Și H a rămas puțin șocat. Credea că X e în hibernare. Poate chiar mort. Dar nu e.

- Nu văd ce treabă are X cu tramvaiul...
- Crede-mă că nici eu nu știu, dar sigur are! Tot din cauza lui nu a ajuns tramvaiul la timp. Asta face lucrurile și mai ciudate...
- Bine, bine... și cum a fost la interviu? 

- Hm?... Asta nu e important. Adică e, dar nu chiar la fel de important. Să spun acum de interviu e.... e ca și cum ai vorbi despre ce vei face cu banii câștigați la un pariu pe o cursă de cai înainte să fie gata cursa. Înainte să se vadă care cal e mai eficient.... de fapt, înainte ca cineva să antreneze caii... Deci, zi-mi... cum se împacă H și X?

- Cum se împacă? Te duci la doctor. Sau la preot. Deși momentan pare că te duci naibii și atât.