În depărtare se vedea o cireadă de vaci împrăștiată pe dealuri. Vacile păreau a nu se mișca, și totuși își schimbau vizibil poziția din timp în timp. Acum erau într-un punct, apoi în altul, dar dacă priveai atent și așteptai să le surprinzi mișcarea, priveai în zadar. Ca atunci când dai zoom in până când vezi cum o dreaptă devine milione de puncte, separate de fapt unele de altele. Ca un joc pe calculator de pe vremuri în care mișcarea personajului nu e fluentă. O mișcare dintr-un punct într-altul fără a se vedea dreapta ce le unește.
- Iar plouă.
- Poftim?
- N-ai simțit? A picurat.
Clepsidre micuțe cădeau firav, dând startul ploii.
- Sunt curioasă cât timp pierdut are sa cadă astăzi. Data trecută a plouat suprinzător de mult timp folosit.
Când se făcea timpul potrivit, clepsidrele începeau să cadă din ceasurile mari ce creșteau încet-încet pe cer, într-un soi de reciclare a timpului. Era trăit, sau doar trecut peste, se aduna încetul cu încetul și apoi era dat înapoi, spre refolosire. Clepsidrele cu nisip colorat aveau în ele timp folosit. Nu conta cum fusese pus la lucru, dar cert e că era un timp ce nu fusese ignorat și trecut cu vederea. Clepsidrele cu nisip gri marcau timpul pierdut de cine știe cine. La fiecare ploaie puteai să privești atent clepsidrele și să faci statistici legate de cât de mult prețuiesc oamenii timpul. Sau de cât de fericiți fuseseră oamenii în ultima vreme. Culorile palide arătau că timpul din clepsidră fusese trăit, dar fie trist, fie pur și simplu fără entuziasm. Culorile vii marcau momente sau perioade fericite. Uneori chiar și griul putea reflecta fericirea: clepsidrele gri-argintiu păreau că au steluțe în ele. Aveau în ele timp pierdut, dar pierdut cu împăcare și cu liniște. Griul-ciment era dat de un timp greu: pierdut și regretat. Adevărul e că puține clepsidre purtau în ele steluțe.
- Mă deranjează puțin clepsidrele.
- ?
- Uite, iei una de pe jos, îi dai voie să curgă și face timpul incredibil de vizibil.
- Păi nici nu trebuie să îi dai voie nisipului din ea să curgă pentru asta. Nu e destul că vezi atâtea căzând?
Se gândi o clipă.
- Da, dar devii cumva și mai conștient de timp când îl privești cum se consumă în clepsidră. Începi să îl vezi cu adevărat.
- Îl vezi și dacă privești mișcarea secundarului la ceas.
Se mai gândi o clipă.
- Da, dar când te uiți la ceas nu percepi la fel de bine că se adună. Uite, se scurge din incinta de sus, și vezi cum, tot scurgându-se, se adună în incinta de jos. Vezi clar că pe măsură ce trece, se adună.
Făcură un schimb de priviri din care se înțelegea că au căzut cumva de acord. Începea să plouă mai tare și deja se făcuseră câteva bălți. Unele clepsidre rămâneau întregi când ajungeau jos, dar la fel de multe se spărgeau. Se spărgeau și timpul unora se unea astfel cu timpul altora, utilul se unea cu inutilul și fericirea cu nefericirea.
- Știi ce sper eu?
- Ce? îi răspunse ea fără grabă, urmând apoi încă o pauză până la răspunsul lui.
- Sper că... uite, dacă timpul ăla folosit se unește în bălți cu cel nefolosit... sper că învață unul de la altul. Învață timpul de la timp și utilizatorul de timp direct de la timp, dacă nu prin gândirea lui de ulizator conștient. Și încet-încet, va ploua cu mai multă viață decât cu nimic.
- Doar știi că se neutralizează unul pe altul. Creeză un blank gata de inscripționat. Dar na, de dragul ideii, mă alătur speranței tale inutile. Mda, încet-încet.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu