Cutremur

Intră în casă trântind uşa. Nici măcar nu îşi dădu seama că făcu asta. Era deja miercuri, deci multe erau vraişte în jur. Două rafturi căzute într-o rână, un scaun şchiop, o vază spartă şi multe găuri în pereţi. 

- Cum mama mă-sii poţi vorbi cu un om şi să nu te audă? Îi spui în trei feluri şi tot nu întelege. Nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea să testeze ceea ce scrie în alte capitole decât cel în care a decis să stea confortabil. Pentru totdeauna!

- Ce zici?...

- I-am explicat iar diferenţa între control şi motivare. Diferenţa între pedeapsă şi discutarea unor alternative de comportament. Între frică şi încredere. Nu, vrea să-mi depunctez copiii, să-i dau afară, să ţip la ei dacă e nevoie, căci astea sunt standardele pe la noi. Nu-i da o şansa, nu afla ce-a fost în capul lui când l-a înjurat pe ălălalt de mamă sau ce-o mai fi făcut. Pune-l la colţ şi gata. Vreau un pic de libertate de a-mi folosi propriile metode!

Zicând acestea, explodă brusc o cană.

- Calmează-te, mai avem doar vreo 3 căni până la finalul săptămânii.

- Mai avem vasele de supă, se poate bea ceai şi din alea. Nu-mi zi să mă calmez că mai tare mă aprind!

Varul căzu încet de pe singurul perete intact.

În fiecare săptămână reparatorii veneau şi aranjau casele din oraş. De la căni de lipit, la podele de peticit şi uneori la schimbat unele obiecte cu totul. Frumos era când nicio urmă nu se vedea după lipit ca amintire a faptului că un lucru a fost stricat vreodată. Tabloul de exemplu, deşi sfâşiat în repetate rânduri, arăta impecabil. Se pare că avea un fel de noroc de-a fi lovit doar de emoţii perfect trecătoare, nimic care să lase urme pe termen lung. 

- În fiecare zi simt că mi se cere să mă aliniez unor standarde care nu mi se potrivesc. Poate sunt eu limitată şi nu-mi dau seama că sunt valide, dar chiar şi dacă sunt valide nu sunt singurele care pot fi aplicate în viaţă. Unul face basket, altul face fotbal, ambii sunt sportivi buni, nu contează cum abordează mingea.

- Cum abordează mingea? zise zâmbind. "Cum integrează mingea în propria viaţă", "ce rol asumă mingii din propria viaţă", "ce..."

- Da, mă rog, îl întrerupse, am prins ideea, poţi să te opreşti. Şi râse puţin. O crăpătură din perete se lipi la loc. Fiecare e sportiv în felul lui, nu poţi spune care e mai bun decât celălalt, ăla care bate mingea sau ăla care o loveşte. Un punctaj bun pot face amândoi. Aşa e şi cu rezolvarea unor probleme. Pot exista două căi suficient de diferite şi totuşi ambele să fie bune. Şi nu e doar asta... Nu mai am răbdare cu nimeni. Că e vorba de un principiu sau doar de un capriciu, uneori nu mai contează, uneori nu mai fac nici eu diferenţa. 

Şi se mai auzi ceva crăpând. Se uitară vag în jur să vadă ce, dar renunţară repede.

-  Da, ştiu cum e cu răbdarea, continuă el. Apropo, nu mai avem farfurii şi canapeaua... să spunem că e mai comod să stai pe parchet decât pe canapea... 

- Ce s-a întâmplat?

- Aa, nici măcar nu a fost ceva deosebit. Mi s-a blocat calculatorul de 3 ori în timp ce lucram. Chestiile astea însă mă pot enerva mai tare decât un musafir nepoftit sau o întârziere la salariu. Era să sparg calculatorul cu mâna mea. Până una alta m-am abţinut şi mă bucur că e imun, că nu se sparge singur.

- Te gândeşti la ea în continuare, recunoaşte. Calculatorul e un pretext.

- Da, şi la data aia când eram mic şi am căzut din scrânciob. M-a dat peste cap momentul. Şi la propriu şi metaforic. Nu, n-are nicio treabă...

Brusc se stinse becul.

- Aham...

- Nu, becul s-a ars pentru că mă doare capul. De la calculator...

- Mda...

- Apropo. Ar trebui să-ţi spun...

Ridică încet capul din mâini:

- Ce?...

- Ştii că se zvonea că va pleca din ţară....

Privi cu nedumerire o clipă.

- Nu... nu-mi zi că a plecat...

- Păi...

- A plecat şi n-a spus nimic? zise aproape şoptit.

Unul dintre pereţii exteriori începu să tremure. Încet şi apoi tot mai puternic.

- Fugi! O să cadă!

Şi alergară amândoi în cealaltă cameră speriaţi.

- Credeam că măcar o să spună ceva la plecare! 

Zidul se clătina în continuare, facând raftul de pe peretele alăturat să tremure la rându-i în zgomot de veselă.

- Serios acum! şi ţipă brusc. Putea să spună ceva înainte! Măcar atât!

- Ooo, nu, o să cadă cu totul!

- Să cadă, fir-ar al naibii să fie, să cadă!!

Brusc camera se umplu cu un praf gros care invadă şi restul încăperilor. Peretele căzu. Tuşind, fugiră afară. Ramaseră privind spre camera fără un perete.

- Nu pot să cred, zise el izbucnind într-un râs isteric. Hahahahaha, până acum nu s-a ajuns la vreun zid căzut! Şi eu mă plângeam de căni...

Ea privea în gol şi nu spunea nimic.

- Serios, râzi puţin, măcar atât! Avem terasă! Hahahaha.

- Ştii... plecat sau nu... cred că până la urmă cel mai dor îmi e de mine...

Şi începu să se clatine un nou perete.