Frumuseţea nimicului

Există o frumuseţe în ceea ce nu există şi o existenţă în nimic. Se întâmplă lucruri fără să se întâmple nimic, se cutremură plăcile tectonice ale fiinţei fără să le fi mişcat nimic, nici măcar ele însele pe ele însele. Sau cel puţin aşa pare. Uneori trăieşti fără să mai ştii unde mergi şi de ce iar asta nu te mai deranjează, ci dimpotrivă. Nimic nu poate fi definit din statutul tău (să-i spunem statut) şi asta e minunat. Poate doar temporar, dar şi un minunat temporar e destul uneori. Teoretic oamenii au nevoie ca lucrurile să fie clare, am fost învăţaţi că fără a avea o cale nu avem sens. Şi totuşi sensul apare uneori din lipsa oricărei căi. E o frumoasă beţie. Totul se întâmplă mai mult sau mai puţin spontan şi încerci să te detaşezi şi de ieri şi mai ales de mâine. Cel mai probabil va apărea spontan o cale din toată lipsa de căi, ca atunci când intuiţia (sau aşa pare, că ea e de vină) îţi dă o soluţie la acel ceva la care te-ai gândit şi tot gândit în van, şi o dă fix când nu te gândeşti decât în altă parte. Sau la nimic. Aproape nimic, pentru că nimic total nu prea există. Aşa cum tot total nu prea există. Ele trebuie să coexiste într-un oarece mod sau măcar să se succeadă. Iar să se succeadă nu o pot face decât născându-se în timp ce dispare „oponentul”, nu după ce a dispărut. Deci, într-o anume măsură nu pot să nu coexiste. Există un pic de nimic în fiecare tot şi invers. Pentru că pur şi simplu 100% nu există. Şi nici nu e nevoie să existe. Şi cum spuneam, nimicul naşte uneori frumuseţi la fel de valoroase ca un tot, sau poate chiar mai valoroase. Probabil contează şi dacă apare la momentul potrivit. Probabil mai sunt chiar şi alte variabile de adăugat... Oricum, e dependent de spaţiu şi de timp, deşi e doar un nimic. Şi poate fi frumos. De pildă, sunt serile acelea pe care nu ţi le aminteşti câtuşi de puţin dar te trezeşti cu o veselie atât de specială încât ştii că nimicul amintirii tale ascunde ceva senin. E într-adevăr un noroc, pentru acest „senin” trebuie mulţumit Universului. Şi-ncepi să afli una-alta de la unul-altul şi de la un anumit punct nici nu mai vrei să afli, nu vrei să strici nimicul de tot, căci are farmecul lui. „Nimicul de tot” -  ce potrivire... Nimicul nu poate fi un mod de viaţă dar e o etapă necesară, sau poate un început, sau poate o tranziţie sau nu contează exact ce. Important e că poate fi valorificat. Un nimic cu esenţă de nimic nu are folos. Un nimic cu esenţă de regăsire, de împiedicare de acea cale, de beatitudine e un nimic frumos. Da, nimicul trebuie valorificat, altfel e degeaba. Şi nici măcar nimicul nu trebuie să fie degeaba. Nici măcar el. 

P.S. Le mulţumesc celor de la Acaju pentru găzduirea articolului în revista lor, cunoscută sub numele de Revista J.