Tratat fără substrat despre substrat

- Fii atent. Eu îți spun că vreau să mă las de fumat. Tu fumezi în continuare. Cum reacționezi?

Se uită puțin la ea, neînțelegând de ce ar trebui să aibă o reacție specială. Așa că ea adăugă:

- Îți scoți o țigară din pachet și ți-o aprinzi. Ce faci, îmi oferi una și mie? Faci o glumă legată de cum nu voi rezista? Îmi explici cum viața mea nu va mai fi niciodată la fel și îți aprinzi țigara așteptând să te rog să îmi oferi una?

- Acum că îmi oferi un set de opțiuni, mă întreb sincer de ce ar trebui să îmi pese. Am și alte lucruri care să mă preocupe. Just sayin'... și zâmbi. O văzu serioasă, așa că reveni: zi-mi tu, cum ar trebui să reacționez?

- Mmmpăi... ar trebui să fie cam așa. Îți aprinzi țigara și îmi arunci o privire care zice: " Ție nu îți ofer, dude, stai în banca ta!" Apoi eu e posibil să zic în mintea mea „O.K., ce ar fi totuși să mai fumez una. Una și atât?” Și te întreb dacă îmi dai o țigară. Iar tu spui ”Nu!”. Dar eu chiar vreau una și chiar cred că nu e grav. Dar tu nu cedezi. Pentru că știi că e mai important planul meu pe termen lung, pentru mine, decât slăbiciunea mea curentă. Că ce vreau acum e mai bine să nu fie împlinit pentru că am un scop mai important pe termen lung. Și termenul lung se împlinește din suma mai multor termene scurte respectate.

- Unde bați mai exact?

- Intențiile bune se văd în susținerea cuiva în chestii mari. În a îmi pune pe tava un refuz mie, celei slabe, pentru a susține o altă parte din mine care caută să devină mai puternică. Desigur, pornim de la premisa că ești de acord că e un lucru bun pentru mine să mă las de fumat. Iar dacă e vorba de altceva, ce nu poate fi încadrat nici în bun, nici în rău, important e că tu știi că pentru mine contează să mă țin de cuvânt față de mine. Nu contează în legătură cu ce. Numai să nu fie ceva rău pentru mine sau pentru ceilalți. Atunci, dacă e ceva cu beneficii discutabile sau chiar potențiale efecte negative, îți poți băga pula, să nu te intereseze și să nu mă încurajezi. Voi fi de acord. Într-un final.

Își mângâia ciocul ascultănd-o:

- Deci eu ar trebui să fac chestia asta. Cu încurajarea unei anume părți din tine, de care ai nevoie... De ce? o întrebă cu revoltă și amuzament. Cum am ajuns să discutăm niște reguli, pentru mine, în ziua mea liberă? Sunt liber azi de orice regulă. Încercă să își aprindă imediat o țigară, fiind în sufragerie. În general, nu era recomandat. 

Ea nu protestă. Înțelegea.

- Aaa, nu încerc să îți prezint un set de reguli. Nu era vorba despre tine. Vezi că bricheta aia nu e bună. Ia-o pe asta, și îi întinse una transparentă, prin care se vedea clar că mai era suficient gaz. Te-am folosit ca exemplu, atât. Voiam să îți văd părerea. De fapt, oricum aveam ceva în minte ce doar voiam sa organizez puțin. Încerc să îmi clarific ce înseamnă interacțiuni umane valoroase. Și înseamnă o sumedenie de lucruri. Ăsta e un aspect, în schimb, care mi-a venit acum în minte ca fiind important. Intențiile umane. Aici, intenția mai valoroasă e nu cea de a-ți păstra tu un partener de fumat ci cea de a încuraja o alegere sănătoasă a cuiva din exteriorul tău. Mă rog, cred că exemplul meu nici măcar nu pare important. Dar e, adăugă zâmbind.

Cred că, continuă ea după o scurtă pauză în care fugi la bucătărie și opri focul de la cafeaua din ibric, de multe ori, intenția face diferența între doi sau mai mulți oameni: pot face fix același lucru, sau pot spune fix aceeași chestie care îți este defavorabilă, dar unul o poate face din greșeală, altul având niște intenții bune pe care nu știe să le pună în practică iar altul fix pentru că voia să te lovească. La fel cum intenția poate face diferența între niște oameni care fac o chestie faină. Să zicem că se implică într-o acțiune de întrajutorare a nu-știu-cărei comunități defavorizate. O pot face din convingere, o pot face din plictiseală sau doar pentru C.V. Autenticitatea adaugă valoare gestului.

- Intențiile nu sunt ceva care să fie declarat de obicei, o întrerupse George. Intențiile se citesc. Aici te lovești de o problemă: cum știi că le citețti corect? După ce criterii le citești? Ele pot fi trucate la urma urmelor. Îți place ție să te joci cu dedesubturi, dar în viață în final ceea ce ai de confruntat, sau pur și simplu trăit sunt fapte. Fapte reale. Nu intenții. Cu rezultatul faptelor ai de operat. Ai adunat suficienți oameni pentru o acțiune de plantat? Perfect. Ai rezultatul unor chestii palpabile. Cu câtă convingere au venit oamenii sau nu? Asta nu se știe de la început. Și oricum poate convingerea lor se amplifică sau, dimpotrivă, se pierde pe parcursul acțiunii. O.K., sunt de acord - probabil aici bați - că o mentalitate sănătoasă generează acțiuni sănătoase. Sau că sunt mai multe șanse să le genereze decât o mentalitate... nici nu știu cum să o caracterizez... nu poți spune că o mentalitate e rea. Prea nu spune nimic asta. În fine. Sunt mai multe șanse să o genereze decât o mentalitate formată dintr-o multitudine de prejudecăți, nepăsare, intenții agresive etc.  Dar diferența de care spui nu știu dacă e mai importantă decât acțiunile în sine. 

- Dude, dacă doi oameni fac un gest fain, îl voi aprecia de la ambii, de acord. Dacă intenția cuiva e dubioasă, voi ține cont de asta totuși. Bine, nu e de ca și cum mă aștept ca oamenii să aibă intenții rele, și căpătă un ton cu care declara că se contrazice puțin pe ea însăși. Chiar e o variantă la care mă gândesc prea puțin. Dar în intenții dubioase includ și gesturi ce se pot lega în vreun fel de frici ale lor, de frustrări ale lor, de complexe, de vise personale și alte de-astea. Înțelegi?

George o fixă cu privirea a ”da”.

- Da, înțeleg. Intenția te afectează diferit, funcție și de cauza ei.

- Da, exact. Pot înțelege multe chestii. Mă rog, nu înseamnă și că le accept. Și mai e o ceva: cred că de multe ori în oameni pot coexista intenții de foarte multe feluri și naturi. Sunt multe intenții potențiale și se expirmă, se activează pe rând. Iar dacă tu ai încredere, intenția potrivită se va activa în acea persoana. Va fi ”chemată”.

- Sauuuu... va avea potențial mai mare de a se activa. Dar background-ul omului și planurile lui nu pot fi schimbate de atitudinea ta. Te întâlnești cu intenții... insalubre, să spunem așa. Și nu reușești să le ”dezactivezi”. Ce faci?

- Păi. Așa ceva nu prea ar trebui să se întâmple. Oamenii chiar au intenții bune pe care vor să le scoată la suprafață și să le materializeze. Poate au uneori doar nevoie să li se amintească asta. În plus, pentru orice intenție insalubră ar trebui să-mi asum parte din vină: o parte e la purtătorul intențiilor, o parte e în karma mea. Dar.. karmă sau nu. Suspectez intenții nepotrivite? Aștept să văd dacă am dreptate. Mi se confirmă? Te calc pe față!

George se lăsă pe spate, afundîndu-se în spătarul canapelei, cu un aer surprins. Apoi izbucni în râs.

- Măi, eu care credeam că ții aici o prelegere frumoasă despre pacifism și puritate, și continuă să râdă, surprins de contrast. 

Eliza ridică din sprânceană,

- Da. Chiar asta voiam. Dar să fim serioși, uneori și survival mode mai trebuie activat. 

Șah translucid

- Imaginează-ți următoarea chestie: îți cumperi o bucată de teren și vrei să o cultivi. Presupunem că nu ai utiliaje. Ai nevoie de doi cai, să spunem, ca să ari pământul. Ai nevoie deci de doi indivizi care să întreprindă o anume activitate atunci când tu vrei: să plimbe furca aia prin pământ, sau cum s-o chema. Apoi mai ai nevoie de niște oameni care să lucreze fix după cum ai calculat că e potrivit în raport cu momentul din an în care e optim să cultivi, cum e optim să culegi, cum e optim să mângâi plantele.

- Bine. Viața la țară. Asta trebuie să îmi imaginez.

- Nu, George. Trebuie să îți imaginezi un sistem. Să zicem că un cal nu poate lucra într-o zi. E bolnav. Calculele tale trebuie refăcute: trebuie să redistribui munca în calendar altfel, sau să găsești un cal de împrumut cu ziua. O.K., totul pănă aici e în regulă: îți asumi că pot interveni niște elemente neprevăzute. Dar să spunem că ai un cal nărăvaș. Visul lui este să zboare. Fuge de pe câmp să caute jăratec, să îl manânce și să prindă forțe să devină un cal care să zboare din ținut în ținut. Mai ai vreo doi oameni care azi, în special azi, vor să facă altceva: vor să stea cu familia; sau vor să viziteze tărgul din orașul apropiat; sau vor să stea în grădină să cânte. Tu știi că nu se poate: ai un plan. Dar ei au conștiință de sine și vor și altceva de la viață decât strict sarcina pe care ai ales tu că o vor avea și și-au asumat la urma urmelor că or să o aibă. Și-au asumat, dar cu niște limite. Ai belit pula.

- Pentru ei e bine. Poate găsesc o soluție să lucreze alternativ când pe un pământ când pe altul, dar între ture să facă ce le dictează inima.

- Pentru individ e bine - deși și asta e discutabil, dar să zicem că ar fi bine. Individul e conștient că mai are ceva de dezvoltat și de trăit și asta să zicem că e bine. Pentru tine, cel care a dezvoltat acest mic sistem e ca pula.

- Bine, vorbim despe situații ca pula.

- Nu. Nici despre asta. Mă gândesc așa... și luă o pauză să își adune puțin gândurile. Ai un stat care are diferite piese, fiecare cu rolul ei. Cât timp își fac rolul fix după descrierea postului, ai oarece șanse ca totul să fie bine. Totul de aici încolo e greu de prezis totuși pentru că apar situații neprevăzute care țin, spre exemplu, de vreme sau de leadership-ul tău. Ai un stat. Și opt pioni, doi cai, două ture și așa mai departe. Cât timp niciun pion nu o ia razna, raportat la planul tău, și nu vrea altceva decât să își îndeplinească rolul de pion, tu nu tebuie să te gândești decăt strict la planificare și strategie. Lucruri care țin de tine. Am ajuns la tabla de șah, deci a sărit până și vremea din schemă. Mai ai factori externi care să creeze neprevăzut doar dacă iei în calcul... nu știu, că cineva lovește masa și piesele cad random pe tablă. Rezolvă problema asta neprevăzută și înghite în sec.

- Bine. Vorbim despre...

- Despre cum până la un anumit punct e nevoie ca pionul să știe că e pion și va fi bine și pentru tine și pentru el: pentru că își îndeplinește scopul existenței și consideră asta important. Dar dacă începe să își redefinească scopul? Tu ce faci? Ai...

- Am înțeles. Ai...

- Apoi mai pune un alt proprietar în calcul. Cu teritoriul lui. Dar are nevoie de ceva ce doar de la tine poate lua. Însă nu vă puteți înțelege. Se declară război. Ai partea ta, cu albii să zicem, și un oponent, cu negrii. Fiecare are același tip de structură internă: aceleași roluri le au pionii și nebunii și la el, ca și la tine. Dar trebuie să profitați fiecare de slăbiciunile de strategie ale celuilalt și de slăbiciunile rolului fiecărei piese: fiecare piesă are atât o putere prin skill-ul ei, cât și o slăbiciune dacă e prinsă într-un context în care nu își poate pune în practică skill-ul. Vrei să muți calul într-o poziție din care ar atăca nebunul oponentului: tough luck, locul ăla e ocupat de un pion de al tău. Sau e păzit de o altă piesă.

- Eliza, eu tot nu știu despre ce vorbim!

- Foarte bine. E vorba despre 1. un sistem are nevoie de reguli, dar indivizii au capacitatea de a se dezvolta și în afara regulilor. Acceptă regulile, dar energia lor cere să mai fie consumată și altfel. Ce faci? Le blochezi conștiința de sine? E bine pentru sistem pe termen scurt. Pe termen lung însă poate ar fi O.K. ca toți să aibă libertate să se dezvolte după bunul plac. Chances are că se va dezvolta un nou sistem poate mai bun, sau măcar altfel și atât. Cât să spui că nu ai stagnat.

- E o variantă care presupune asumarea unei instabilități dureroase până la momentul în care s-ar stabiliza noul sistem.

- Exact! Cum e corect? Să strunești, pentru că ai o imagine de ansamblu pe care pionul și tura și nebunul nu le au? Imagine în care oricum iei în calcul binele fiecăruia: pe cât posibil, nu vrei să pierzi nicio piesă. Sau să lași libertate? Iar dacă le strunești, oricât de bine le-ai vrea tuturor, tot vei sacrifica la un moment dat un pion, sau chiar și un cal. Indivizii ăștia, pionul și calul, ar trebui să aibă conștiință de sine și să se salveze, sau doar conștiință colectivă. și să își asume sacrificiul pentru scopul final: să câștige tabăra lor?

- Păi dacă scopul final e protecția unei comunități aflate sub observația ta, ca lider, ar fi în regulă sacrificiul pentru colectiv. E situația în care consideri că ai încredere în lider că ceea ce face el face pentru binele comun. Dacă liderul nu e lider ci doar un agricultor care se gândește la el și atât, la binele propriu pentru care îi folosește pe ceilalți, atunci ar fi cel mai bine ca ăștia să capete dracului conștiință de sine și, cum ai spune tu, să își bage pula.

- Exact... spuse Eliza încet și oftând. Problema e că e dificil să știi din ce fel de sistem faci parte și ce fel de intenții are liderul. Îl poți lasă să îți dea orice fel de directivă atâta timp cât ai încredere în cauza pe care o susține, în principiile pe care le urmează și în scopul urmărit. Dar dacă nu e un lider pe care tu l-ai ales conștient și asumt, în care te încrezi, ci doar unul care te-a ales să îți dicteze pentru scopurile lui personale, atunci trebuie sa-i fuți una în coaie. Ce vreau să spun e că uneori nu știu cum poți să îți alegi liderul. Și nici măcar nu mă refer doar la președinte sau pe care profesor să îl asculți. Deși mă refer și la ei, căci doar de la ideea de sistem am pornit. Dar lideri vei avea în tot felul de situații  simple de viață. Ți-am mai spus: există muzică pe care te miști stingher, pentru că nu o simți ca fiindu-ți personală, și muzică pe care nu îți dai seama că te miști: o lași pe ea să te miște cum vrea. Pentru că ai încredere în ea, ai ales-o ca lider care te reprezintă. Eu cu mine am problema asta: care parte din mine să-mi fie lider? Și îmi dau seama că la baza problemei sunt niște elemente comune cu elemente/mecanisme deja existente în societate. Și am spus că vorbim despre un sistem care are nevoie de reguli. Ei bine, dacă îmi aleg liderul potrivit, voi avea și reguli de bun-simț pe care să le respect, fără deci să am motiv să  opun rezistență. That should make me happy to comply with any rule, right? Și ajung la 2 - despre ce mai vorbim? - despre șah. Omul este o tablă de șah. În care părți diferite din el luptă între ele, fiecare având aceleași mecanisme interne. Dar dacă nu ar mai lupta unele cu altele? Dacă si-ar uni forțele pentru o cauză comună?

- Ai avea o altă tablă de șah: cei albi și negri de dinainte ar deveni o singură echipă, echipa gri. Dar ar lupta cu alți factori, poate externi, deși nu neaparat: să spunem că ai avea un set de piese... albastre cu care ar lupta. Ar fi aceeași chestie, doar altfel.

- Da. Asta mă frustrează. Vreau un joc de șah interior care să fie ca o paralelă cu varianta aia de Monopoly în care jucătorii nu câștigă decât dacă colaborează. Nu mai știu cum îi spune, Un șah interior care să nu fie șah și în care emoționalul, raționalul, partea care supraviețuiește și partea care visează să nu fie în antiteză sau una hăisa și una cea, ci să colaboreze. În pula mea.

George așteptă puțin, știind că mai urma ceva.

- Imaginează-ți acum faza asta: mergi mult și ești dracului în pustie. Să zicem că mergi de trei ore prin pădure. Ce simți?

- Uhmmmm.. George nu se aștepta să fie nevoie să intervină. Probabil mă dor picioarele?

- Da. Poate și respiri un pic mai greu. Dar ce faci? Îți cruți picioarele și riști să rămăi în pădure? Tu ești sistemul iar picioarele niște pioni. Dar pionii ăia nu există fără sistem. Atunci nu îi cruți, mergi înainte. Și nici ei nu vor milă. Pentru că  au nevoie să ajungă undeva împreună cu întreg sistemul. Încep și brațele să ți se miște mai puternic înainte și înapoi, doar-doar să îți mai iei avânt. Situația asta mi se pare fantastică: cea în care toate elementele colaborează natural pentru întreg sistemul, îndeplinindu-și rolul de bază. Și în care, la urma urmelor, sistemul va răsplăti pionii: ieși din pădure și te vei opri, acum că a trecut greul, să îți odihnești picioarele. Când ajungi acasă te arunci pe canapea, cu picioarele ridicate pe brațul canapelei, ca ele să își revină. Ești un sistem care își prețuiește pionii. Asta vreau. Un sistem intern, incluzând aici mental, spiritual, emoțional, în care toate elementele colaborează natural pentru sistem iar sistemul are grijă de fiecare oricum. Pentru că le e tată și le e fiu lor în același timp. Și nu numai, Vreau să știu la rândul meu, sistem mic ce sunt, în ce sistem mare mă potrivesc și cum, Cu ce rol? Iar apoi spun că nu contează. Că mai important decât a mă gândi la ale mele este să folosesc paralele astea stupide ca poate-poate să înțeleg ce se întâmplă în jur. Și ce sisteme exterioare merită respectate și care altele pot fi ușor ignorate, pentru că nu funcționează după niște principi decente. De ce e important poate ca fiecare să aibă rolul lui exact definit și de la ce punct încolo e mai corect ca fiecare să aibă individualitatea lui și conștiința lui de sine ca... ca asfel, shinning his own light, să participe la sistem într-un mod care să îl reprezinte. Și eventual într-un mod în care el ar putea schimba sistemul. În ceva, sperăm, mai bun. Mai bun cum? Cum definești mai bun? Sau doar altfel? Uneori e suficient să fie doar altfel? Doar ca jocul să nu fie același la nesfârșit ci să se schimbe și astfel noi lecții să fie învățate și de sistem și de individ. Pula mea... 

George se uită la ea empatic și nu mai adăugă nimic. Știuse de la bun început că ea voia să aibă un monolog.

Amintire fără haiduci

Râdea abia respirând când se opri, uitându-se spre Eliza, și o întrebă:

- Să nu-mi spui ca nu îți mai amintești!

Se uită la el nedumerită, ridică ușor din umeri și-i răspunse ușor amuzată:

- Ca să fiu foarte sinceră, George, te ascult și nu îmi dau seama. Parțial îmi amintesc faza de care spui, pe de o parte însă parcă ar fi nouă. Mai degrabă îmi amintesc că îmi aminteam de asta cândva. Era o chestie pe care o povesteau mulți atunci, imediat ce ne-am întors de la festival. Dar... e puțin ștearsă.

- Nu pot să cred! A fost cea mai tare chestie din toată drumeția!

Încordă din sprâncene a acord:

- Până și asta știu, George! E ușor amuzant. Cred că știu ce s-a întâmplat. Fii atent! Memoria funcționează după tot felul de reguli, care probabil nu au fost încă identificate întru totul. Lista e lungă în articole și în cărți, dar cu siguranță mai sunt unele mecanisme încă neidentificate. Nu vreau să fiu exhaustivă oricum. În cazul de față, eu spun așa: pe măsură ce povestești și repovestești un lucru, începi de la o dată la alta să nu îți mai amintești ce s-a întâmplat, ci mai degrabă povestirea spusă anterior pe acel subiect. Asta știu sigur că am și citit-o undeva.

- Taci, că tu nu citești! o întrerupse pseudorăutăcios.

- Drept. Daaaar, cineva a scris despe asta iar eu nu am citit, dar știu. Să spunem că ar fi așa. Zâmbi, acceptându-i intervenția și intrând în joc. Anyway, pe măsură ce povestești, începi să uiți cum te-ai simțit atunci. Ori memoria emoțională e foarte importantă. Se narează povestea, fiecare adaugă ceva la vibe-ul ei, îl mai expui și tu pe al tău, dar pe parcurs vibe-ul pe care l-ai avut tu atunci devine în mintea ta un amestec de vibe propriu si vibe al celorlalți participanți. Ceea ce e grozav pentru comuniunea omului cu semenii lui, pe care nu îi place. Se opri puțin, vrând să testeze dacă era atent.

- E-vi-dent! spuse lung. Că nu îi place, completă rapid.

- Și se povestește și e fain iar în mintea ta povestea se reactualizează și se completează ca atmosferă și ești acolo în tot spectacolul ăla mental, dar... la un moment dat începi să uiți, în consecință, sentimentul pe care l-ai avut fix atunci. După care, daca adaugi și faptul că un timp nu mai vorbește nimeni despre asta, inclusiv tu, deci nu mai folosești respectiva informație - ca atunci când ai uitat cum se face un exercițiu cu limite, in ciuda faptului că știai la un moment dat asta foarte bine. Bine, nu vorbesc despre tine. - dacă adaugi asta devine și mai ușor să uiți. Și vine careva și încearcă să-ți amintească, câțiva ani mai târziu, dar tu asculți de ca și cum ar fi o poveste a altcuiva. Vag simți, subliniez: simți, mometul în care ai fost acolo.

O ascultă atent, dar deveni bucuros că părea a fi încheiat concluzia pe care încerca să o expună:

- Interesant ceea ce spui acolo, dar nu prea sunt de acord. Cred că mai degrabă e necesar să povestești ca să poți să nu uiți.

- Nu spun nu.

- Maaaamă, m-a întrerupt deja! și își lovi măinile de picioare.

- Hîhîhî, mă scuzi. Mai râse puțin, aruncând o privire naivă în tavan, și apoi continuă. Reactualizezi informația povestind. Dar la un moment dat, s-ar putea ca în poveste să rămână mai mult cuvintele decât emoția trăită atunci. Îți amintești întâi cum s-a povestit ultima oară, iar abia apoi cum s-a întâmplat, și astfel îți schimbi reperul. Și uiți. Așa cred că ajungi să ai chestii în minte despre care să nu mai știi sigur dacă ți s-au întâmplat ție, sau le-ai văzut într-un film, sau dacă două evenimente s-au întâmplat simultan sau la o distanță de un an între ele și așa mai departe.

- Bine, nici eu nu spun că nu ai avea dreptate, fată hăi. Dar cred că funcționăm diferit. Nu noi, aici de față, ci oamenii în general. Pentru unii nevoia de a povesti este mai mare și poate de mai mare ajutor în același timp, iar pentru alții este mai puțin importantă. Au nevoie să povestească și au și conexiunea cu emoționalul lor propriu mai puternică decât unii ca... ca tine, spre exemplu. Și povestind, nu uită cum s-au simțit, pentru că actualizează pe deplin de fiecare dată. Iar dacă își amintesc ce au povestit ultima dată, își amintesc cum s-au simțit când au povestit, iar cum s-au simțit când au povestit e fix cum s-au simțit când au trăit respectiva chestie. Problema cred că nu este de povestit în sine, ci de capacitatea de a simți. Iar pentru alții... a povesti și a reține cuvintele și momentele punctate în povestire e o problemă, pentru că le deviază puțin atenția de la cum s-au simțit. Treptat, dar... eficient, să spunem. Orișicum, la fel cum a reciti articole pe o anume temă te face să te reconectezi la acea informație, la fel a povesti un eveniment, te face să te reconectezi la el. Cred că de fapt problema ta, în cazul de față, e că ce spuneam eu acum s-a întâmplat acum vreo șase-șapte ani. E pur și simplu o problemă de timp. Plus una de conectare la fapte mai mult decât la emoții.

Oftă puțin a nehotărâre.

- Ai și tu dreptate... actualizarea e importantă. Cum simți depinde de dezvoltarea ta emoțională. Povestitul e ca recititul... făcea în fapt o recapitulare pentru ea, pentru a reuși să tragă linie și să se oprească la o concluzie. Mdaaa... bine. Oricum, am o problemă legată de a-ți aminti. Asta e de fapt ideea. Și în fapt nu are probabil nicio legatură cu povestitul, ci cu retrăitul. Asta însemnând nu a repeta un același eveniment, ci a trece repetat prin evenimente similare, cu emoții similare. Mi-am dat seama că am început să uit răbdarea. Și puțin empatia. Și puțin ascultatul. Și nu știu cum să îmi amintesc toate astea. Știu sigur că trebuie să îmi amintesc cum se simțeau toate astea.

- Se simțeau nasol. Le era frig și foame. Și când spun asta, încerc să spun că mie îmi este frig și foame. Ce-ar fi să dai drumul la calorifer naibii iar eu să verific ce ai în frigider.

Privi în gol  rămasă pe ideea ei, și ignorându-l intenționat.

- Cred că de fapt nici măcar nu e o chestiune de memorie. Ci de unde îți pui atenția în fiece moment. Pe exterior și pe cum filtrezi ceea ce vine din exterior, sau pe interior, un interior care încearcă să ignore exteriorul. 

- Îhhmmmmm! spuse lung și intrigat, facând-o pe Eliza să devină atentă la ce avea de adus ca și observație. Cam cum mă ignori tu acum! și deschise frigiderul. Maaaamă, ai bere.

Dădu din umeri amuzată.

- Da, am bere. Știi cum se spune, o casă nu e casă dacă nu ai pâine și bere iar oamenilor nu le vine să se descalțe după ce îți trec pragul. Și na, nu am pâine și nu ai fi primul om care nu s-a descălțat, dar măcar am bere. 

- Ține, cheers!

Copii, voi îl cunoașteți pe Moș Gerilă?

- Haha, eu alerg mai repede! zise fetița alergând la deal și mișcând cu greu din mâini ca să își mențină avântul.

- Și eu alerg mai repede! Asta spuse băiețelul, cu vreo trei, patru ani mai mic decât ea. Ea avea probabil vreo opt.

Ajunseră în vârful dealului și o luară puțin la pas, ba spre stânga, ba spre dreapta.

Nu se știe cum au ajuns iarăși la baza delușorului. Începuseră iar să înfrunte dealul în fugă și erau gata-gata să ajungă în vârf. Mă rog, pe platou.

- Am obosit puțin, zise fetița.

- Eu, spuse gâfâind, eu nu am obosit. Tăcu puțin forțându-se să mai urce. Ba și eu am obosit puțin.

Să recapitulăm: el nu a obosit. Momentul de competiție. Era  nevoie ca ceva să îi diferențieze, ceva care pe deasupra să îl favorizeze pe el. Apoi își recunoscu totuși oboseala. O recunoscu? Serios? Poate doar avu un moment în care simți că nu trebuie să se diferențieze de ea. Un moment de solidaritate. Un moment în care, spunând că ar fi în aceeași situație cu ea, ar fi încurajat prietenia. Pentru că erau la fel. Sau poate doar a spus ceea ce credea că trebuie spus. Să fim serioși, la patru ani s-ar putea să spui că ești obosit doar pentru că așa înțelegi tu de la alții că e firesc: alergi deci obosești. Poate dacă nu ar învăța asta, nu ar obosi niciodată.

- Sau poate ar obosi, se contrazise singur în mintea sa. Are un corp totuși care vorbește în felul lui. Bineînțeles că ar putea obosi.

- Da, da, Moș nebun, dar obosește mai repede dacă el înțelege că ăsta e procesul natural.

- Prostii, nimic nu e natural. Înțelegi că există niște limite trasate printr-un proces colectiv și ajungi să crezi că sunt reale. Pot fi. Dar nu neaparat. Tu nu te uiți la mine? Mi s-a spus atât de mult timp Gerilă încât, deși nimeni nu mai știe de mine, eu tot așa mă văd în oglindă: un Moș îmbrăcat în albastru care pe 25 decembrie așteaptă să vadă oamenii dimineața plecând la lucru. Aștept să treacă zilele până pe 31. Ca să ies cu sacul meu, nu? Și se uită în oglindă, așteptând de la celălalt o privire prin care să-i arate că îl înțelege. Se liniști puțin și continuă. Dar oamenii stau în case! Au brad și au deja cadourile sub el. Privesc spre ei și realizez că nu mai are sens să ies. Din an în an - știi, ca în colinda aceea ”Din an în an sosesc mereu” - din an în an nu mai știu pe ce lume sunt... Hainele îmi sunt albastre în continuare. Din an în an mai șterse. Și tot aștept - ca atunci când ești la școală iar învățătoarea strigă catalogul iar tu aștepți să strigi ”prezent”. Așa aștept.

- Așa aștepți cum? 

De bună seamă își pierduse gândul.

Aprinse un chibrit. Și apoi altul. 

- Așa. Aștept... aștept să fiu strigat și să răspund ”prezent!”. Da, asta voiam să spun. Mă numesc Gerilă dar nimeni nu mai știe. 

- Păi cine e Gerilă?

Își așeză bărbia în piept temându-se să se mai privească în oglindă.

- Gerilă... știu sigur că am mai avut un nume cândva. Dar nu e nimeni să îmi spună care. Oricum... orice nume aș fi avut, neajunsul nu e că nu îl știu pe acela. Își așeză bărbia în palmă: neajunsul e că nimeni nu mă strigă după numele pe care îl știu eu acum. Păi am un nume pe care îl știu dar nu contează. Și un nume pe care nu îl știu, iar dacă l-aș ști, iarăși nu știu dacă ar conta. Rămân același în mijlocul a total altceva, așa că nu mai știu nici ce înseamnă ”același”. Păi... păi dacă pui o floare de munte în pământ roșu, de la sud, păi nu crește. Ce dacă își știe numele, dacă nu e locul ei acolo? Care mi-e locul? 

- Care ți-e timpul?! își răspunse singur și ridică din sprânceană privindu-se în oglindă.

ilustrație realizată de Cătălina Ababei

- Da, da, mi-a spus cineva odată. Cred că un copil. Zice că: ”Mie mi-a spus doamna învățătoare să pun întrebarea corect!” Eh, a zis și ea. Voia să spună, dar poate nici ea nu își dădea seama ce voia să spună de fapt... că trebuie să pui întrebarea  corectă.

Aprinse un chibrit. Și apoi altul iar. Precum copilele ce rup petalele florilor întrebându-le lucruri. Aprindea chibrituri, uitând mereu să le arunce peste lemne ca să aprindă focul. Fiecărui chibrit parcă îi adresa o întrebare. Dar se aprindeau și se stingeau la loc. Nici unul nu stătea aprins până ca el să îi priceapă lumina și răspunsul.

- Eu am auzit că există un altul. Are aceleași atribuții ca și noi. Dar el încă se trăiește.

- Păi de unde altul?

- Uite așa bine. Eram tot noi de fapt. Apoi am fost noi altul decît el. Dar el a continuat. În același timp. Nu știu cum îi spune, dar dacă ne-am aminti am continua și noi, ca el. Nu am șade aici ai nimănui,  luptându-ne să fim! Luptă pierdută de mult. Dar câte bătălii nu s-au încheiat iar oamenii au rămași ascunși în păduri pentru că n-au știut? Destule, îți spun eu. Suntem un ofițer care își pierde stelele de pe epoleți. Iar dacă le-am găsi, nu ar avea sens să rămânem același ofițer oricum. Nu mai e timpul lui.

- Păi.. și nu trebuie să ne aducem aminte numele? Nu așa ziceai?

- Ba da, dar nu al ofițerului, al cărui timp a trecut. Al celuilalt!

Își îndreptă spatele, se sprijină în brațul așezat pe genunchi și privi în oglindă:

- Există două căi. Ba nu, trei! Nu știu care e bună oricum. Ascultă. Ori ne spune cineva cum ne cheamă de fapt. Ca să știm și noi. Ori, spuse șoptit...

- Ori?

- Ori trebuie să ne știe cineva drept Gerilă. Dacă nu ne știe, Gerilă nu are sens. Un Gerilă singur ar putea nici să nu aibă nume. Și.... se opri căutându-și firul gândului...

- Și?

- Și a treia: ne trebuie un nume nou! I se lumină privirea în timp ce se uita la un chibrit care de această dată parcă nu voia să se mai stingă. Un nume nou...

- Un nume nou...

- a doua provocare a Cătălinei: scrie după ilustrație! -

Cică viața-i greu

- Păi ăștia nu știu dom'le ce e greul! Ei n-au știut niciodată ce e lipsa!

O spunea cu un ton de reproș, apăsat și tare. Muta niște produse expuse în fața tonetei, vorbind în timpul acesta cu vânzătoarea de la toneta alăturată.

- Ai auzit? spuse Eliza către Liviu în timp de traversau piața. E incorect să-ți meargă bine. Dacă Doamne ferește unui om îi merge bine, trebuie să se simtă vinovat.

- Păăăi, spuse lungind cuvântul, mi se pare corect. Mai ales copiii trebuie să învețe lecția asta. Eu dacă aș avea copii le-aș spune: ”Șșșșșșșșt!” dacă ar râde. Și i-aș închide în casă când e soare. I-aș lăsa afară numai iarna. Și doar dacă ar fi ger.

Se uită la el lung, reținându-și un zâmbet.

- Corect, completă Eliza. Nu poți să-i lași afară dacă temperaturile nu sunt sub zero grade. Nu ar fi etic.

- Și-ar fi și patetic.

- Căldura este pentru cei slabi.

- Eeeeei, nu aș spune asta, o întrerupse Liviu. Este pentru cei bine îmbrăcați. O spuse pe un ton și mai serios decât până acum, drept pentru care Eliza de data aceasta râse.

- Anyway, Liviu, știi care e faza? Ca să poți obține lucruri și depăși un nivel sau altul, trebuie să te expui puțin. Să faci ceva în ciuda faptului că nu știi încă cum se face, să explorezi un loc total nou, să alergi când ești obosit. Dacă simți că faci un efort, înseamnă că se schimbă ceva în tine. Ca atunci când faci flotări: dacă nu e puțin greu, nu ți-ai solicitat mușchii suficient cât să se dezvolte suplimentar. Deci da, senzația de dificultate poate fi ceva O.K. În același timp, poți face ceva care presupune implicare, timp, energie și totuși să nu resimți asta ca și efort și dificultate și iarăși e O.K. și rămâne valabil și că într-un fel sau altul prin acea acțiune vei crește, vei construi ceva. Sau vei participa măcar la mentenanța propriei vieți cu succes. Spuse asta amuzată puțin de cuvântul ”mentenanță”, neconsiderându-l total potrivit în context. 

Liviu profită și interveni:

- ”Mentenață” e un cuvânt cu o sonoritate nu foarte plăcută. Îmi provoacă fiori pe șina spinării. Îmi aduce aminte de ziua aia în care a căzut net-ul jumătate de zi. I-am sunat pe ăștia să aflu care-i treaba. ”Ne cerem scuze, inginerii noștri sunt pe teren și întreprind operațiuni de mentenanță a sistemului ce au generat câteva probleme neașteptate.”

Liviu era gata să continue.

- Serios, vrei să spui întreg discursul?

- Haha, nu. Oricum, am traume. Cuvântul ”mentenanță” mă face să simt un gol în stomac.

- E de la faptul că ai băut cafea pe stomacul gol. Cu accent pe ”stomac gol”. 

Liviu se îmbrățisă singur, compatimindu-se parcă.

 - Anyway, și își reluă iarăși ideea, cumva generațiile mai vechi, cei care au acum 50-60 de ani, fac o mândrie din a le fi sau a le fi fost greu. Mai mult, fac o datorie din asta. E imposibil să îți fie bine și să existe vreo formă de strădanie din partea ta pentru asta. Dacă îți este bine, sigur te faci vinovat de ceva. Binele în sine este o vină.

- Aici problema este, Eliza, că și-au dezvoltat personalitatea într-un timp în care și dacă ar fi vrut să lupte cu sistemul, nu ar fi putut. Nu era la îndemână să faci asta ca și individ.

Eliza era suprinsă că începuse să vorbească serios.

- Atunci, a accepta fix cât li se oferea, fie că era suficient, fie că era puțin - vei găsi pe mulți spunând că le era bine în comunism, la fel cum vei găsi pe mulți care vor recunoaște lipsurile trăite - era o necesitate. Și din necesitate a devenit virtute. Brusc schimbă tonul: ”Aaaau, spank me!” Get it?

- Nicely said. Da. Cam ăsta ar fi un motiv. Iar când toți sunt în aceeași oală parcă e mai ușor. Te simți parte dintr-un grup și așa frustrarea individuală se mai șterge. Se împarte în comunitate și e mai ușor de dus. Ți-e greu, mi-e greu, let's be friends!

- BFFs.

- Da, așa spuneau și pe atunci, confirmă ea sec. Cel căruia nu îi este greu sigur are o șustă. Și mai sunt factori, dincolo de contextul economic creat de un context politic. Normele religioase prea stricte. Dacă ești bucuros, probabil păcătuiești. Sigur nu poate să aibă legătură cu o liniște interioară atinsă prin depășirea luptelor interioare, iertare de sine și de ceilalți, gratitudine sau mai știu eu, chiar ținutul unui post. A ține post trebuie să fie, desigur, greu. Dacă nu te doboară și nu te doare, sigur nu îl ții bine.

- Dacă ești vesel, sigur ești obraznic. Probabil ai fost în curtea vecinului, unde nu aveai voie sa intri, și ai furat din zarzărele pe care oricum el nu le culegea niciodată. Tuși puțin și completă: numai George era obraznic. Eu nu stăteam cu George deloc. Mi-era cel mai bun prieten în copilărie, dar asta nu se pune la socoteală, desigur, încheie aranjându-și cravata imaginară.

- Da, știm, aprobă Eliza neștiind cine era George. Problema tipului de la tonetă e că păstrează un superego care în continuu îl aplaudă când îi este greu și-i face cu degetul a mustrare când îi este bine. Așa că îl lasă să adopte aceeași atitudine și față de vecinul căruia, vezi Doamne, nu îi este greu și nu știe ce e greul...

- Aaaa, SuperEgo. Ăsta era personajul meu preferat din The Avengers, spuse Liviu cu entuziasm.

Eliza râse în timp ce făceau ultimii pași până la ușa blocului.

- Am ajuns. Sună tu la interfon. Și dă-mi să țin eu berea. Când intrăm le voi spune că am cumpărat-o singură și că tu nu ai adus nimic.

- Desigur, poftim. 

Îi întinse PET-ul și sună la interfon în timp ce fredona o înșiruire de note ce aducea a film de acțiune. Genericul de început. Pentru că era vineri și trebuia să fie acțiune. Și mult SuperEgo.

Dar cine spală vasele?

- Știi, există două moduri de a face un lucru: întâi crezi într-un concept asociat și apoi întreprinzi o acțiune asociată lui. Sau întâi faci acel lucru și treptat descoperi conceptul din spatele său.

- Da... deși poți face o mulțime de lucruri fără a le asocia cu un concept. Fără a le teoretiza. Știi, mai spun unii ”Nu gândi viața, trăiește-o!”

- Ăsta era un grafitti pe un zid. Citezi de pe ziduri?

- De pe ziduri adunate... și pereții vorbesc bine, de ce nu?

- Da, categoric. ”A vorbi ca la pereți” e o expresie ce ar putea să nu existe. Pentru că și ei pot vorbi. Doar că nu știu dacă îți vor răspunde neaparat la ce zici tu. Or să spună ce vor ei.

- Dar, Eliza, nu ai spune chiar tu că o să vezi mesajul potrivit la timpul potrivit? Pe principiul ăsta, peretele pe care scrie ceva ce poate fi important pentru tine de fapt nu zice pur și simplu. Ci îți răspunde.

Maria avea dreptate. Eliza se gândi puțin, dădu din cap a aprobare și reveni la firul pe care începuse să-l deruleze inițial.

- Ei, dacă faci un lucru dintr-o credință...

Maria zâmbi, observând încăpățânarea.

- Atunci ai chestia aia în care întâi e gândul și apoi acțiunea. Ceea ce demonstrează că un gând într-adevăr creează, chiar dacă e imaterial. Dar dacă faci un lucru... să spunem că ai o sticlă de Cola în casă. Tu nu prea consumi Cola, decât foarte rar. Dar colega de apartament ia Cola vreo trei zile la rând. Și bei și te obișnuiești. Iar a patra zi iei tu, pentru că obișnuința asta deja te face să crezi că o sticlă de Cola poate fi o alegere personală.

- Încerci să-mi spui că nu ar trebui să mai iau Cola?

- Încerc să spun că poate continui o acțiune doar pentru că a fost începută deja pentru mine iar nu pentru că îmi stă în fire.

- Stai așa, Eliza, dar tu nu ai bea dacă nu ai fi O.K. cu sucul ăla. Să stabilim asta.

- Da, ești O.K. cu acel suc, dar nu și înclinat către el, exact, să subliniem. Ești O.K. cu acea acțiune, dar nu și înclinat către a o face. Dar ajungi prin repetiție să crezi că ești înclinat spre a consuma Cola. Și continui. Apare o întrebare.

Maria dădu din umeri a ”Evident!”

- Faptul că ajungi tu să cumperi și să consumi e pentru că mintea ta a fost păcălită să creadă că dacă face un lucru, acest fapt e susținut de o crendință în acel lucru, în acea activitate? Ajungi să crezi că e ceva personal, dar în fapt nu e? Sau faptul că ajungi să cumperi și să consumi se leagă de o nouă descoperire? Pe principiul pofta vine mâncând? Ai descoperit că e ceva care într-adevăr ți se potrivește. Și poți vedea conceptul din spatele activității după ce ai început activitatea. Și descoperi că e un concept care te caracterizează. Așa că tu poți continua liniștit acea activitate care devine și una repetată cu o anume frecvență?

- Fii atentă. Există două răspunsuri opuse și în mod egal adevărate aici: 1. Da, mintea ta a fost păcălită. Se poate folosi ca tehnică de manipulare lejer. Și funcționează și pentru că merge mână în mână cu instinctul de supraviețuire. Ești paznic la un lagăr de concentrare. Nu ți-ai ales să ajungi acolo, sistemul te-a trimis. Faci ceea ce ți se cere până când ajungi să crezi că ești de acord cu asta. Că e ceva în care crezi. Tu poți să te revolți din start și asta îți pune viața la risc. Sau poți face ceea ce ți se cere un timp. Înghițind în sec. Ca să supraviețuiești gândului că faci ceva ce nu vrei să faci trebuie să te convingi că vrei să faci acel lucru. Da, O.K., rămâne un conflict interior undeva în spatele sufletului. El țipă în continuu, dar nu îl auzi pentru că ai fost nevoit să îl acoperi cu zeci de perne, I-ai construit o cameră antifonată în care l-ai închis. Și dacă nu-l auzi, crezi că nu există. Dar există și se manifestă. Și faci cancer sau mai știu eu ce. Dar orișicum, continui să faci și ajungi să crezi că faci acel lucru pentru că tu crezi în conceptul care i-a dat naștere.

- Exemplu tău e foarte... brutal.

- Nu, nu este. Și de altfel despre astfel de manipulări vorbeai oricum. Nu vorbeai despre Cola în niciun caz.

Eliza era de acord. Mai luă o gură de Cola cumpărată de Maria, uitându-se undeva în dreapta ei în gol. Așa spunea că aprobă.

- Sau... 2. Da, ai descoperit ceva. Ești invitat la un concert. Nu i-ai ascultat niciodată pe băieții ăia care or să cânte dar îți plac oamenii care te-au invitat și mergi de dragul prezenței lor. Încep dracii să dea din chitări. Și maaaamă, ce bine sună. Nu te așteptai. Mergi acasă și îi cauți pe Youtube, desigur. Ți se potrivesc. Au rezonat cu tine. Dar nu știai că se va întâmpla asta. Nu ai ales să-i vezi. Ai fost acolo în schimb și da, ai descoperit că sunt construiți pe un concept care ți se potrivește. Pana mea, nici măcar nu e un gen despre care să fi știut că există. Și totuși el exista și era pentru tine iar tu nu știai. Nu știai că îl poți căuta.

- Dacă nu știi ce cauți ori n-ai direcție ori găsești din greșeală ceea ce îți trebuie cutreierând în derivă...

- Exact. Revenind, da, ambele posibilități se pot manifesta în mod egal. Așa sunt toate lucrurile, să fim serioși, niște posibilități care la un moment dat devin realități. Nu înseamnă că sunt unicul adevăr ci doar că sunt posibilități care au devenit reale dintr-o mulțime de multe alte posibilități dintre care unele nu s-au materializat. Ca atunci când plantezi niște semințe iar unele devin plante iar altele nu cresc. E o chestie parțial random dar parțial ține de alegere. Și de cât ești tu de prezent în ceea ce faci, întrebându-te dacă ceea ce faci este o manifestare autentică a ta. Și de câtă voință ai să pui în practică doar ceea ce este autentic pentru tine.

- Și de câtă înțelepciune ai, o întrerupse Eliza relativ brusc. Cum dezvolți înțelepciunea de a ști că ceea ce faci îți este personal și te face autentic? Dar mai ales că ceea ce te face autentic chiar e bun? Poate trebuie naibii să faci ceva ce nu te caracterizează pentru că pe o scară a valorilor atemporală e mult mai bun decât ceea ce ai face tu în mod normal și îți este propriu.

- Trial and error. Și mai alege-ți bine și punctele de reper și evaluatorii în a căror părere să te încrezi.

- Pfffff, păi iar ai tone de subiectivitate care te pot duce către ceva greșit. Ca să-ți alegi corect reperele trebuie să ai deja o oarece doză sănătoasă de înțelepciune.

- Da, o completă repede Maria, nu o să știi niciodată. Autentic? Bun? Lider de încredere? Valori eterne? Nu știi. O să trăiești într-un etern dubiu. Nu știai asta până acum, sau ce?

Eliza strâmbă din buze puțin dezamăgită:

-  Ba da, futu-i pizda mă-sii... zise apăsat. Daaaar... revenind, cum știi dacă în ceea ce faci ghidajul tău e pe primul principiu: te-ai păcălit că e ceva propriu ceea ce faci dar nu e, sau pe al doilea: ai descperit ceva ce nu știai că îți este propriu dar îți este, tocmai făcând acel lucru?

Maria izbucni în râs aproape isteric:

- Vorbesc ca la pereți needucați care nu știu să răspundă la ceea ce au fost într-adevăr întrebați: nu știi! Ăsta e răspunsul! Nu știi! și își izbi palmele de genunchi și continuă să râdă.

Eliza izbucni și ea, puțin mai liniștit totuși și aratând ușor debusolată:

- Hai să trecem la lucruri serioase. Cine spală vasele?

- Eu duc gunoiul! răspunse foarte prompt și cu multă importanță Maria, de ca și cum tocmai ar fi declarat că ea va salva lumea.

- Bine, adjudecat, eu spăl vasele.

Scufița Roșie și cele 7 chakre

- Știi ce mi se pare interesant în ”Scufița Roșie”?

Eliza se uită spre ea ținându-și cafeaua cu ambele mâini și aștepta răspunsul.

- Că bunica are nevoie de vin ca să își revină. Poftim soluție... și dădu din cap oftând.

- Da. Nu țin minte. Bună treabă.

- Oricum. Cel mai important e următorul lucru: că unde era nevoie de dreptate, a apărut vânătorul. Nu a fost nevoie să îl cheme nimeni. A venit singur. Și că lupul a căzut de la greutatea pietrelor din burtă. Teoretic, Scufița i le-a îndesat acolo. Practic, cred că lupul se simțea vinovat. Din pricina Scufiței. De asta se simțea greu. A venit vânătorul și cât lupul era ”în somn”, Scufița și bunica au fost eliberate. Și înlocuite cu pietre. De fapt ”somnul” e subconștientul lupului, care îl macină.

Eliza se uită lung fără să spună nimic. Ada așteptă. Știa că urmează ceva.

- Fii atentă. spuse Eliza, lupul e lup. Știi povestea cu scorpionul și broasca?

- Nu sunt sigură...

- E așa. Scorpionul roagă o broască să îl treacă râul. Ea îi spune: ”Nu cred că vreau să fac asta, dacă mă înțepi?„ ”Nu, zice scorpionul, am nevoie să ajung pe partea cealaltă. De ce aș face asta?” Iar broasca acceptă. La mijlocul râului, fii atentă, scorpionul o înțeapă. Și încep să se ducă amândoi la fund. Iar broasca mai apucă totuși să întrebe: ”Spuneai că nu mă vei înțepa, de ce ai făcut-o?”. Iar el spune simplu: ”Așa mi-e firea...”.

- Așa deci...

- Da. Fix la fel, lupul e lup. Scufița nu se pricepea la lupi, nu avea de unde ști că așa îi era firea. Dar era orișicum un lup... 

- Nu, fii atentă, interveni Ada. Eu cred că dacă Scufița îl invita pe lup la masă, lupul ar fi început să se poarte frumos. Scufița nu s-a gândit așa departe, era în ale ei. Așa, povestea s-a consumat după fire, după port. Dar lupul are mustrări de conștiință la final.

- De ce ar avea? El a trăit toată viața în cu totul alt spirit. De unde să-i vină mustrările dacă nu fusese învățat vreodată că nu ar trebui să mănânce oameni? Să fi fost învățat în sensul ăsta, poate ar fi avut mustrări, să zicem...

- Nu știu, de undeva din conștiința universală. Așa cum Scufița resimte neliniște când intră la bunicuța. Nu simțea asta de obicei. A simțit doar atunci. 

- Pentru că a găsit ușa deschisă, de asta a simțit neliniște, spuse Eliza apăsat.

- Mda... Ada își dădea seama că trebuia să îi dea dreptate aici. Dar... dar poate nu numai.

- Bine, fie, conștiința Planetei a intrat în joc! Personaj secundar invizibil dar prezent. Great, spuse ironic.

- Oricum, Scufița câștigă, reveni Ada. Metaforic sau practic, ea câștigă. Întrebarea e de ce?

- Poftim? Ai schimbat ”filmul”... Pentru că povestea e pentru copii. Iar ei trebuie să învețe că dacă sunt atenți cu cine vorbesc, totul va fi bine.

- Da, evident. asta e clar. Întrebarea e de ce trebuie să fie mereu bine în basme la final? Eterna dezbatere de la școală. De fapt, ce dezbatere? De acolo afli că trebuie să învingă Binele și atât. Dar nu de ce... Eu cred că e așa: realist vorbind, în orice bătălie vor câștiga pe rând ori Binele ori Răul. Dar copiii trebuie să rămână cu ideea ca bătalia finală e a Binelui. Ca să nu fie demoralizați iar când cresc să-și bage pula și să spună: ”Îmi bag pula, va fi rău la final oricum...” Și se uită spre Eliza parcă simțind că e nevoie să sublinieze: normal că așa trebuie să înceapă propoziția. Despre asta e vorba, nu? Și dădu din umeri.

- Avem nevoie de copii optimiști ca să poată să crească. Să lupte. Bine...

- Da, dacă ai senzația că ești în lipsă de orice fel de soluție, s-ar putea să cedezi. Dacă trăiești cu credința - subliniez: Credința - că se mai poate rezolva ceva, atunci mintea ta nu se va opri din a căuta soluții. Mintea, subconștientul, intuiția, una dintre ele sau poate toate laolaltă. 

- Aici nu te contrazic, Ada, cel mai important e încotro privești. Ca să ajungi undeva, întâi trebuie să te uiți în sensul ăla. Ca să poți face primul pas, trebuie să știi unde vrei să ajungi. Te uiți în jos: cazi. Te uiți înainte: înaintezi. Te uiți în sus: s-ar putea să urci. 

- Bine că măcar aici suntem de acord. 

- Așa. Și de ce Binele? Că la asta voiai să ajungi.

- Aaa, eram sigură că nu te interesează.

- Nu prea mă interesează, dar azi e ziua în care mă port frumos cu lumea. Tăcu și zâmbi.

- Am mai avut discuția asta odată cu cineva. Mă mai întorc aici din când în când. Fii atentă: Frumosul, Binele, Fericirea au același tip de energie. They're like in the same ZIP code!

- Man! Yo! o completă Eliza de amuzament.

Ada dădu din cap a înțelegere și continuă:

- Urâtul, Răul, Tristețea, Mizeria au iarăși același tip de energie una cu alta. Ambii poli sunt necesari mișcării.

- Te repeți...

- Da, știu. Ambii poli sunt necesari dacă ceva e să se miște în lume. Dar cum fiecare e în altă zonă de energie.. acțiunile te pun într-o anume stare. Iar basmele vor să te încurajeze că există fericire și de aceea la finalul lor câștigă Binele. Chiar dacă cei care le-au dat drumul în lume știu că nu e mereu așa. Și de altfel chiar nu se feresc să arate că știu asta: mai rămâne și eroul rănit după vreo bătălie cu zmeul, flămând și singur în pădure și de-astea. Finalul însă face diferența. Acolo voinicul rămâne în picioare.

- Da, finalul după care oricum se întâmplă lucruri, doar că nu le știm. Sunt condensate generic în ”Și au trăit fericiți până la adânci batrânețe”. Dar dracu' știe prin câte și mai câte trec. 

- Ooo, sigur mai au bătălii din care ies înfrânți în tot timpul ăla condensat în formula asta simplă. Dar, per total, probabil le e bine. 

- Dar... dacă tot am intrat pe firul ăsta, pentru că azi sunt drăguță, Urâtul, Răul și așa mai departe, nu au fericirea lor? Mi se pare imposibil să nu aibă.

Ada se gândi puțin... și zise puțin confuză:

- Mândria presupun... Dă un sentiment de bine. Dă un sentiment de putere. De stabilitate. Na, e la liberă alegere ce fel de fericire te face fericit, să zic așa.

- Preafericirea te face cel mai fericit!

Ada râse:

- Așa am senzația că ori: 1. Preafericirea e o stare căreia nu îi putem face față și care ne-ar doborî, ăsta fiind motivul pentru care nu îi zice Foartefericirea, ci Preafericirea ori că: 2. E starea aia care te face să nu mai fii compatibil cu Lumea și dispari. În Nirvana. De aia e ”prea„, adicătelea prea multă.

- Păi.. e amândouă simultan: nu mai faci față. Nu mai faci față Lumii. Și te duci în pula mea, naiba știe unde. Dar îi spune Nirvana. Apoi Eliza continuă: iar tristețea Binelui care e? Să nu uităm să ne uităm și pe partea asta...

- Îhmm.. trebuie să mă gândesc. Stai așa... m-ai luat prin surprindere.

Își mai turnă o gură de cafea din ibric:

- Probabil melancolia. Nostalgia. Sau poate starea de vină, fără a fi vinovat. Pentru că trăim sub imperiul ori al vinei ori al inconștienței. Și oricum există atâtea zone gri. Nu ești niciodată doar la un pol sau doar la celălalt, să fim serioși.

- Ori vină ori inconștiență. Echilibru nu e?

- Echilibrul se face... Fii atentă, nu știu cum pula mea se ajunge la echilibru, dar pe principiul: „If you're having a bad day, here's a fox"

cică există instrumente, gen ăsta... și plecă la computer să caute ceva. Ăsta... stai să dau play: