E o discutie destul de clasica cea despre ce reprezinta altruismul si egoismul si cam pe unde se intalnesc. Pentru ca m-am lovit de ea in ultima vreme de cateva ori ma voi opri un pic asupra subiectului.
A fi egoist e un lucru perfect normal. Ne-am nascut inarmati cu un instinct de autoconservare, de autoaparare care depinde de acest egoism ca sa functioneze. Egoismul si orgoliul sunt rude. E natural sa raspunzi unor situatii in viata prin prisma orgoliului si nu a problemei in sine. Ca atunci cand doi oameni se cearta iar ce e important e cine castiga si nu a cui idee e cea corecta. E natural ca orgoliul sa incetoseze gandirea. Nu e insa si de dorit. Orgoliul e bun numai pana la nivelul la care o persoana accepta sa se respecte pe sine si considera ca a primi respect din partea altora e un drept, nu un moft. Iar egoismul e bun pana la nivelul in care ne salveaza atunci cand suntem in pericol. In rest e doar de inteles ca exista cele doua, dar trebuie cumintite. Ceea ce desigur e un exercitiu dificil. Iar cel caruia ii reuseste ajunge fie la altruism, fie cel putin la un echilibru decent intre cele doua opuse.
Problema cu altruismul e ca e inselator. A oferi ceva altcuiva in mod neconditionat, fara urma de interes si asteptari, am fost invatati sa credem ca e ciudat. In telenovele toata lumea se lupta pentru sine cu inversunare, cu asta suntem obisnuiti. Apoi se pune problema ca daca totusi asa ceva se intampla - cineva ofera din proprie initiativa si fara interes (orice) - atunci poate nu altruismul e in spatele actiunii sale ci tot egoismul. Daca ii face cu adevarat placere cuiva sa ofere, atunci poate ca placerea sa proprie, fie ea si nascuta din bucuria celuilalt, e cea care il stimuleaza. Sau placerea de a vedea lucrul bun facut de el, care ii reflecta calitati ce ii incanta orgoliul, il mobilizeaza. Daca se simte prost sa nu ofere, poate teama de vinovatie e cea care il stimuleaza sa faca un gest generos si nu ceea ce numim altruism. Sau teama de a ramane singur. Probabil ca asa stau lucrurile.. altruismul si egoismul se inrudesc pana la urma, fie ele si aparent opuse.. Dar a simti totusi bucurie prin bucuria altuia sau vinovatie pentru contributia la nefericirea lui nu sunt totusi lucruri mici. Imi dau seama tot mai mult ca lucrurile nu pot fi niciodata albe sau negre, in niciun caz. Fiecare actiune, concept, atitudine si asa mai departe are in spatele ei mai multi factori determinanti si unii dintre ei pot fi chiar contradictorii. In cazul de fata imi dau seama ca la urma urmei lumea e duala, ca Binele si Raul sunt poli ai aceluiasi concept fara nume si la fel Altrusimul si Egoismul. Atunci e natural ca cele doua notiuni sa se contamineze reciproc intr-o oarece masura si sa-si dea nastere reciproc de asemenea. Si mai e ceva... daca toti suntem Unul, a fi altruist e cu atat mai mult un lucru egoist si asta nu e catusi de putin rau.. pentru ca a simti ca ajutand pe cineva te ajuti pe tine devine asemanator cu ajutorul pe care mana dreapta i-l da celei stangi.. cand cineva isi leaga sireturile de exemplu. Inseamna a ajunge la constiinta faptului ca nu suntem separati unii de altii. Ca intr-un fel ciudat ne completam, intrepatrundem si suntem rotite dintr-un sistem. Si fiecare rotita din jur conteaza. Si nimic din ceea ce facem pentru noi nu e doar pentru noi, ci si pentru ceilalti, si nimic din ceea ce facem pentru ceilalti nu e doar pentru ceilalti, ci si pentru noi.
Si-acum ca am teoretizat poate imi explica cineva cum e cu practica...
