Dintotdeauna pentru totdeauna

- Băi, deci fii atent: totul este ritm!
- Da, exact. Gen: ”În ritmul ăsta nu ajungi nicăieri!”
Larisa îi ignoră ironia și continuă serios:
- Exact. Nu ajungi nicăieri sau ajungi peste tot, ambele opțiuni sunt în mod egal valabile. Și știi când sunt ambele valabile?
Sandu încercă să-i intre în joc:
- Când?
- Când există un ritm, oricare ar fi el. Iar ritm există oricând. Ce vreau să spun e că un ritm monoton te poate duce și nicăieri și oriunde în mod egal. Un ritm alert la fel. Chiar nu contează. Doar că pentru fiecare ”nicăieri„ și ”oriunde” pot însemna altceva, fiecare.
- Bine, hai, dezvoltă, fato...
- Ai o piesă chilluță-așa, de fundal. Un Nuages - Dreams, de exemplu. Te duce într-o plutire-undeva.
- Vrei să spui ”cumva”.
- Plutire-cumva, corect. Și apoi ai un Chase and Status. Hai un End Credits. Te pune în mișcare, îți vine să alergi. Și mai bagă un Rage Against the Machine și în același timp un Florence and the Machine, pentru două stări total diferite. Fiecare ritm și stare îți este util/utilă la un moment dat. Da?
- Ce vrei să spui cu asta?
- Păi, există oameni care alternează stările și ritmurile astea constant și oameni care sunt mai degrabă consecvenți într-un anume ritm. Monoton sau accelerat. Constant accelerat. Se preferă accelerație în societate, construiește mai rapid. Dar și cu un Nuages construiești ceva, doar că altceva, de altă natură.
- Natură moartă...
- Nu, aparent moartă. De fapt se mișcă. Doar că nu ea în sine, ci prin cel pe care îl mișcă.
- Mișcă pe cineva? Trebuie să fii foarte monton ca să te miște așa ceva. Mă refer la natura moartă, nu chiar la Nuages.
- Clar. Dar ai dreptul să exiști oricum. În final, chestia aia monotonă tot folosește cuiva. Imaginează-ți un grup de oameni. Și un DJ. El impune ritmul. Unii îl acceptă și se pliază pe el. Alții spun: ”Îmi bag piciorul, mă mut în barul de alături!”. Găsesc alt DJ. Alt ritm. Și pe ăla îl acceptă. Chiar apreciază. Fiecare pe ritmul lui urmează ceva. Iar apoi creează ceva.
- Creează un dans. Pentru că „God is a DJ„.
- Da. Un dans. O conversație. O altă piesă în minte. O idee.
- Tu vrei să spui că fiecare ritm e până la urmă O.K.? Doar că pentru altcineva? spuse el cu tonul de: ”era evident...”.
- Da. Sau chiar și pentru aceeași persoană, dar în momente diferite. În final nu contează. Ele se echilibrează: fie alertul cu monotonul în viața individului, fie  alertul cu monotonul la nivel de societate. Se completeză, se provoacă unul pe altul, se echilibrează.
- Bine. Foarte interesant. Adică hai să vorbim despre altceva!
- De asta nici nu există eternitate decât ca sumă a efemerităților, continuă ignorăndu-i lui Sandu cerința. Mi-am dat seama azi: nu există eternitate. Dar există eternitate, în același timp.
- Mă îngrijorezi. Îmi dau seama că înainte credeai că erai nehotărâtă, dar acum nu ești foarte sigură.
- Haha! Da, am văzut și eu chestia asta pe Facebook! Exact, nu sunt foarte sigură cât sunt de hotărâtă... Ideea e că nimic nu durează. Nu poate dura. Pentru că, precum spune piesa, ”The only constant is change„. Visele nu durează, pentru că se schimbă, relațiile nu rămân la fel pentru totdeauna, pentru că oamenii ca indivizi se schimbă, skill-urile nu rămân la fel tot timpul, pentru că se dezvoltă. Iar dezvoltarea e schimbare. Nimic nu e etern și nici nu trebuie să fie. Nouă ne pasă când dispare o specie de plantă, pentru că avem nevoie de ea în viața asta. La nivel micro contează, da. La nivel macro nu contează însă. Dispare o specie, apare alta. Planeta va crea tot timpul. Pentru ea doar continuarea existenței contează. A ei, ca planetă. Nu contează că și-a schimbat veștmântul. Există deci etern doar pentru că există efemer.
Sandu era interesat, dar nu se putea abține să nu o mai faulteze o dată:
- Da, și conversația asta poate fi eternă. Atâta timp cât e construită din subiecte trecătoare. Cum ar fi ăsta. Gen, chiar așa, hai să discutăm despre cum hotărâm cine cumpără următoarea bere! Mi se pare mult mai interesant.
Se uită lung la el și acceptă anevoie:
- La naiba... Trebuie să îți dau dreptate. Chiar este mai interesant. Deci următoarea bere mergi tu să o iei, așa ai spus, nu?

Ferice de cel ce...

- Băi, lumea vorbește prea mult despre fericire fără să știe ce este.
- Lumea vorbește mult despre multe lucruri fără a ști ce sunt, de la iubire la mecanică cuantică. Suntem fascinați de ceea ce știm că există fără a ști ce este. Și cu asta, basta!
- Da băi, dar putem vorbi mult și despre mașini, fotbal și pocker. Și astea ne fascinează, dar măcar nu vorbim în gol, putem vorbi în date clare, cu terminologie adecvată, nu să batem câmpii. 
Bogdan nu era prea entuziasmat de ceea ce nu are formă și nu poate fi măsurat. Și nici de mașini, fotbal și pocker, de altfel. În schimb îi plăceau oamenii care nu vorbesc degeaba. Iar a vorbi despre ceea ce nu înțelegi intra ușor in categoria „degeaba” pentru el.
- Măi Bogdane, ție îți plac lucrurile deja descoperite și care pot fi puse ”to good use”. Le scoți din dulap când ai nevoie de ele sau îți sunt prescrise de doctor sau instalate de instalator. Altora le place să descopere, să umble aiurea până se împiedică de o comoară, să se rătăcească în pădure până descoperă o fosilă care nu folosește nimănui nici la făcut borș, nici la reparat laptop-ul, în schimb are multe de spus. Cecilia tăcu și așteptă un răspuns. Aaaaaanyway, continuă ea, dat fiind că el nu simți nevoia unei replici, despre fericire se poate vorbi mult fără să o cunoști. Faptul că începi să ghicești ce este, în schimb, chiar îți poate oferi satisfacție.
- Nu mie, spuse el scurt. Eu dacă aflu unde se face o pizza bună, dar aflu și că e închis în momentul ăla, îmi bag piciorul și-mi înjur ursitoarele.
- Mie chiar îmi plac lucrurile cărora li se pot da multe definiții, dar nu știi niciodată sigur care e cea bună.
- Așa... și una dintre multele definiții ale fericirii care ar fi?
Stătu puțin pe gânduri și ezită să răspundă. Nu dorea neaparat să-și expună definiția riscului de a fi terfelită doar pentru că el avea alte gusturi.
- Bine. O variantă, da? E așa: e atunci când auzi muzica și nu îți dai seama că dansezi.
- Aaașa... sunt dispus să ascult continuarea. Explică.
- Știi, cică niște cercetări au scos la iveală faptul că oamenii sunt fericiți atunci când fac ceva perfect natural, fără să își dea seama cum trece timpul, fără să resimtă că ar depune efort, fără să se grăbească să termine pentru că vor să facă altceva după. Ți s-a întâmplat? Să lucrezi la un proiect și să nu ți se facă nici foame, deși în multe alte zile de lucru ai vrut să termini dinainte de a începe?
- Da, mi s-au întâmplat și de-astea.
- Și cum te-ai simțit?
- Băi, bine. Te simți fain când faci ceva cu chef real.
- Despre asta e vorba. Despre a fi atât de captivat de muzica pe care o asculți, încât mergi cu ea fără să simți că te chinuie în vreun fel să o urmărești, că îți pune piedici, că vrei să se termine piesa mai repede. Când găsești muzica asta în viață - fie că se concretizează într-un job, fie în niște oameni cu care relaționezi - ești fericit. Și probabil îți joci și rolul cât de bine poți, fără să simți că e nevoie să te chinui pentru asta. Nu există efort, doar prezență.
Strâmbă puțin din buze a ”nu sunt așa de sigur...”
- Asta se poate chema fericire sau manipulare. E cu două tăișuri. Dacă îi pui omului o anume muzică și urmărește natural frecvența ei, poate că de fapt nu are discernământ, nu a ascultat altceva niciodată, nu s-a gândit o clipă măcar că alta poate fi muzica potrivită lui. Poate e doar prea docil. Și poți fi docil și totuși tratat corect probabil, poți fi docil și fericit, dar sunt și mai multe șanse să fii docil și folosit.
Cecilia zâmbi.
- Manipulare. Clar, ai dreptate. De multe ori ne aruncăm după prima opțiune pentru că nu știm că există alternative sau nu ne gândim că pot fi și trebuie căutate. Sau suntem ascultători din inerție. Dar eu vorbesc totuși de o muzică asumată. Despre care simți brusc că rezonează cu tine. Fii atent: ești o celulă din corpul omenesc. Alege-ți un tip de celulă.
- ... Un neuron.
- Eram sigură că asta îți vei alege. Să zicem că ești un neuron dar ”societatea„ de celule din organismul în care te afli îți cere să te comporți ca o celulă musculară, ca o fibră musculară striată. Asculți ”corul” de celule și chiar crezi că asta trebuie să faci. Și încerci să te comporți ca atare. Faci ceea ce în fapt nu ai de făcut, pe o muzică ce nu ți se potrivește. Depui mult efort, vrei să se termine exercițiul fizic mai repede, te gândești în alte părți în timp ce îți joci rolul care ți-a fost cerut. Crezi că am dreptate?
- Mda... sună credibil.. așa m-aș simți probabil. Și îmi dau seama că vorbesc totuși pe ghicite acum, ceea ce am stabilit de la bun început că nu îmi place. Dar în fine, face ceva sens.
Mulțumită de aprobare și în același timp grăbită, ea continuă repede:
- Și apoi imaginează-ți că ți-ai găsit comunitatea de neuroni care te cheamă înapoi la ei. Auzi ”corul” lor și brusc simți că e muzica ta. Te alături lor, îți asumi rolul pe care îl au ei. Cel care ar fi trebuit să fie de la bun început și al tău. Devine totul mai ușor? Vrei să rămâi?
- Mda... da, probabil că vreau. Îmi ia un timp să mă adaptez totuși, că am pierdut niște timp și sunt în urmă cu experiența, comparativ cu ei.
- Da, da, ai dreptate aici. Durează până îți intri în ritm. Anyway, despre asta e vorba de fapt: despre a te lăsa condus de muzică în mod natural dar să simți că e a ta. Implică discernământ chestia asta. Dacă rămâneai cu muscularele, erai într-adevăr manipulat. Fericire e să îți dansezi dansul pe muzica ta. Dansul poate fi individual, în timp ce muzica e colectivă. Să trăiești ca un neuron între neuroni. Dar împreună cu fibrele musculare și toate celelalte celule, susții un organism. Muscularele nu îți sunt dușmani, sunt doar parte din altă echipă. Îți trăiești individualitatea și totuși simultan îți asumi rolul pe care trebuie să îl ai în echipa ta și în organism. Ești și tu și parte funcțională din ceva mai mare decât tine.
- Și dacă sunt un rebel?
- Tu nu ești fericit, nu ești productiv, stai în calea funcționalității sistemului, vă duceți și tu și organismul pe pulă. Simplu. Zic eu... Aaadică... dacă ești rebel ca neuron între celulele musculare, e chiar un lucru bun, dacă ești rebel în echipa ta... s-ar putea ca rezultatul să nu fie o schimbare de sistem utilă tuturor, ci boală. Îhmmm... poate nu e foarte simplu totuși.
- Bine, bine, intrăm în alte complicații, cea ce e prea mult de-acum. Revenim la muzică și atât: ”those who were seen dancing were thought to be insane by those who could not hear the music.”
- E cam păcat că ne e greu să acceptăm muzica celorlalți, nu? spuse ea, ghicind că acesta era scopul citatului.
- Suntem egocentrici iar asta nu știu dacă putem schimba, nici măcar de dragul fericirii.
- Am impresia că ne-am înțeles până la urmă. Meriți o bere!

Pasăre măiastră

- Vezi păsările alea?
Își ridică alene privirea din pământ, ridică o sprânceană neimpresionat și răspunse:
- Acum că mi le arăți, da.
- Și ce îți atrage atenția la ele?
- Că... you know, zboară...
- Da, mă, spuse Elena entuziasmată că putea începe să își explice perspectiva, da, zboară proastele. Dar nu oricum. Pentru că nu sunt proaste. Fii atent puțin la cum stau în grup.
George scrumă din țigară și iar își ridică capul alene.
- Da. Se cheamă stol.
- Faptul că îi dai un nume nu înseamnă în mod obligatoriu că ai spus ceva în plus despre ele. De multe ori poate însemna asta, dar nu acum, zic eu. Vezi dâra de vânt pe care zboară?
George se uită la ea și îi oferi o țigară, sperând să îi distragă atenția și, Doamne-ajută, să tacă. Liniștea lacului chiar îi plăcea și în fapt nu vrea decât să stea puțin să se odihnească pe iarbă.
- Mulțumesc, chiar mă gândeam la o țigară, dar fără să îmi dau seama. O brichetă?
Îi întinse bricheta iar apoi își mai scoase și lui o țigară din pachet.
- Deeeci. Fii atent. Vezi unda aia de vânt?
- Nu. Vântul nu se vede. Făcu o pauză. Am citit eu într-o enciclopedie. Și ridică din sprânceană a ironie.
- Bine că ești tu tot cult și interesant. Pun pariu că ai fost olimpic. La ironie-viteză sigur nu, totuși, poate doar la ironie-rezistență, că ți-a luat puțintel să scoți replica din buzunar. Vântul nu se vede, dar când le observi zborul în acord cu mișcările aerului, îi simți forma. Ca și cum ai arunca niște particule pe o boxă pentru a ”desena” undele sonore. Așa și ele te ajută să înțelegi mișcarea aerului. Și toate se orientează după o boare, dar în același timp și după celelalte membre ale stolului - mulțumesc că m-ai învățat cuvântul - și după pasărea-lider.
- Vrei să ajungi undeva dacă nu mă înșel...
- Da, mă, e fantastic cum reușesc ele să se alinieze și să se plieze pe contextul în care se află, menținându-se în acord cu suratele lor în același timp și menținându-se în acord cu propria libertate de a zbura. Nu ți-ai dorit vreodată asta?
George trase un fum și îi răspunse:
- Ai dreptate. Toți ne dorim - poate fără să fim conștienți de asta, apropo de cum ți-ai dat seama că vreai o țigară - să putem fi noi înșine fără a fi în contradicție cu ce ne înconjoară. Dar echilibrul ăsta nu îl găsești pentru că decizi că îl vrei și începi să îl controlezi. Îl găsești când ai mediul potrivit. Și când știi fără negare cine și cum ești.
- Știam eu că mă iei totuși în serios. Suntem exact ca semințele de nuș-ce-plantă care pot crește doar într-un anume sol, într-o anume climă și cu anume plante în jur. Cu plantele nepotrivite alături pot avea o creștere prin care nu îsi ating potențialul maxim. În solul nepotrivit la fel, sau nu cresc deloc. Soiurile care pot fi aclimatizate sunt de respectat, dar sunt speciale. Și nu putem fi cu toții speciali.
- Da... mai ales tu nu poți fi.
- Exact. Băi, dar dacă ar fi să nu vorbim în metafore, tu ai vrea să zbori?
- Toată lumea vrea să zboare.
- Cunosc oameni care de teamă nici nu știu că poate undeva în sinea lor ar vrea să zboare. Apropo de țigară. Și zâmbi.
- Da, să sar cu parașuta. Aș vrea. Dar mi-ar fi greu să fac saltul. Nu să cad, ci să fac primul pas. Și aș avea emoții la impactul cu pământul.
- Ca să nu vorbim în metafore - subliniez - vezi că așa faci în viața de zi cu zi. Orice, numai să amâni primul pas. Cât despre aterizare, asta nu există fără primul pas.
- Mda... Deci spre deosebire de păsări nu sunt în perfect acord cu mediul, cât să mă pot ”plia” pe ce îmi oferă, așa cum vine.
- Da. Și nici cu tine. Pentru că vrei fără a vrea.
- Și nici cu cei ce mă încoanjoară. Mai ales cu tine.
Trase din țigară și așteptă un răspuns. Elena privi din nou spre stol și dădu din cap a ”da”. Ori lui, ori lor.

Trenul acesta nepierdut

- Domnule controlor, îmi cer scuze că vă întreb, doar nu este vina dumneavoastră. Totuși, ce e cu vagoanele astea? Data trecută erau vagoane mai bune, curate. Priviți și dumneavoastră vă rog, îmi cer scuze că vorbesc așa, dar vagoanele acestea sunt efectiv jegoase.
Puțin încurcat, îi răspunse:
- Știți, erau alte vagoane. Da. Dar le-au... știți, le-au dus la reparat pe alea. Le-au dus... și dădu din umeri... și nu știe nimeni când îs gata. Știți cum e. Durează.
Ceva mai târziu, o tânără cu evident retard mintal se opri în dreptul ușii compartimentului:
- Dați-mi și mie ceva de mâncare. Hai, vă rog, mi-e foame! Foaaame!
- Nu avem, ne pare rău.
Se îndoi spre spate, privind cumva de sus și strâmbându-se:
- Eh, de-asta vine cutremuru'! Că nu sunteți atenți la oameni, de-aia!
Și plecă.
Doamna profesoară de pe bancheta din față, colțul de la geam - femeie pe la vreo 60 de ani - rămase pe gânduri.
- Domnișoară!
Privii cu așteptare în ochi. Părea că își caută în minte o idee importantă.
- Uneori mă întreb dacă oamenii ăștia care par a avea o întârziere mintală - păcat de ei - nu sunt de fapt oameni foarte inteligenți. Mici genii care se prefac. Și îți vorbesc și mimează foarte bine că sunt altceva decât sunt.
- Și de ce ar face așa ceva?
- Asta e problema. Că nu știu.
Privi în gol, căutând o nouă idee. Puțin zadarnic.
- Băi, George, dar eu am înțeles atunci! Se aplecă peste masa din barul destul de zgomotos, ca să poată fi auzită mai clar.
- Ei, ia zi! George zâmbi a îndoială. De fiecare dată se îndoia. Cred și eu, parcă eu nu m-aș îndoi de mine.
- Ar putea disimula doar pentru că pot! Pentru că sunt atât de deștepți, încât ar putea fi oricine cu ușurință! Oricând, după propriul plac.
- Saaaauuu.. sau pentru că vor să fraierească oameni. Cu ai căror bani pleacă într-un moment prielnic. Îți distrag atenția cu strâmbături și gesturi ciudate și pac! portofelul ia-l de unde nu-i.
- Băi, George, eu ți-am spus să nu mai fii plictisitor. Credeam că vorbim serios aici. Zâmbii, știind că înțelege.
- Bine, continuă. Hai mai repede, înainte să mă aud vorbind iar.
- Ar putea fi oricine. Știu prea bine cum ar fi să fie și ei înșiși și total alte persoane. Au prea multe idei, prea multă înțelegere a atitudinilor tuturor. Și când se plictisesc, încearcă să joace rolul altei persoane.
- Ar putea să devină actori. It would be more legit.
- Păi ar putea fi și actori, de ce nu? Dar nu se pot abține să nu fie așa și în viața reală. Anyway, știu că nu pare, dar de fapt mă doare în pulă de ce fac ei și ce sau de ce disimulează. Eu altceva vream să spun.
Dădu din cap a ”Ia zi!”
- Așa a apărut lumea. Era Dumnezeu, Unu', materia condensată înainte de Bing Bang, sau ce-o fi fost. Și avea în miezul ăla atâtea posibilități: bun, rău, drăgălaș, sarcastic, erou, dictator, stea, copac, bacterie, sens, lipsă de sens, fotoni, energie neagră, protoni, electroni, sentiment, rațiune și milioane de alte lucruri descrise prin cuvinte care încă nici nu există. Și se plictisea, domnule!
Izbii cu mâna peste masă și așteptai puțin. Nu părea că ar conta ce zic, dar ce contează! Deci continuai:
- Asta a fost tot. Le conținea pe toate, dar erau într-un echilibru care făcea ca nimic să nu se întâmple. Și-atunci a zis: gata! Trebuie să exprim toate lucrurile astea. Dar nu se poate dacă le țin împreună într-un mare Unu'. Și s-a spart în milioane de milioane de bucăți, spirite, particule și așa mai departe. Și - o să mă refer la oameni, că e cel mai la îndemână - printr-un om își exprimă altruismul, prin altul egoismul. Printr-unul emoționalul - și e rac, posibil - prin altul rațiunea - și o fi capricorn, posibil. Printr-unul tendința spre acțiune și prin altul tendința spre pasivitate. Printr-unul spiritul pașnic și printr-altul spiritul de războinic. Și de fapt e același El peste tot. Dar împrăștiat. Pentru că se plictisese să nu se întâmple nimic și să rămână neexprimat. Așa că disimulează cât poate. Pentru că poate.
George oftă, nefiind sigur dacă într-adevăr trebuia să înțeleagă ceva din acest discurs. Dădu din umeri și spuse:
- Amin!
Pauză.
- Exact!

Man on the moon

- Mergeam având în continuu senzația că persoana din spate îmi era parteneră de drum. Avea același pas cu al meu și se menținea la o distanța constantă. Nu plecasem împreună, dar deja era în urma mea de minute bune și îmi puteam imagina cum arată: o femeie la 35-40 de ani, 1.65, vreo 70 kg, tocuri groase, geacă de piele puțin uzată și pantaloni tip costum care făcuseră genunchi puțin. Unii oameni îți pot fi parteneri de drum fără să fii conștient de asta și fără să îi alegi.
- Da... cred că pe cei mai importanți ”parteneri de drum” nu mi i-am ales, doar mi-au ieșit în cale și deodată mi-am dat seama că au rămas acolo. 
- Exact. Cunoști un om în mod neașteptat în nu-știu-ce împrejurare. Nu îți dai seama din prima că va rămâne acolo. Deodată, după un timp, realizezi că ți-a devenit ”partener de drum”, fără să fi existat vreodată vreo invitație ”la plimbare” din partea vreunuia dintre voi. Ilinca se opri puțin iar privirea îi fugi în sus, părând că își amintește ceva. Nu te-am întrebat dacă ai văzut eclipsa.
Petru dădu din cap a ”nu” și a lipsă de interes.
- Nici nu îmi propusesem să o văd. A fost înnourat oricum, nu are sens să mă întrebi.
- S-a ghicit puțin din spatele norilor. Se vedea că e doar o bucată de soare în spatele lor la un moment dat. În fine, nici eu nu am văzut-o decât în poze. Și live pe net. Cine nu are viață, să facă rost de ea online. Anyway, a fost fain un moment anume.
- Așa...
- Un moment în care soarele, acoperit parțial de lună, avea fix forma unei luni în seceră. Înțelegi unde bat?
- Ceva cu forme...
- Era echinoctiul, da? Una dintre cele două zile din an când ai în mod egal soare și întuneric. O zi de echilibru și care instigă la echilibru. Și fix în ziua aia am văzut soarele devenind lună. Simbolul patern luând forma celui matern, cunoașterea realității și cunoașterea magică ajungând să își schimbe forma între ele. E un fel de schimb intercultural între soare și lună. Rezultatul e un punct de echilibru. De la care pornești înapoi în dezechilibru. Bine, fără conotații negative. 
- Bine, dar există și zei lunari și zeițe solare. Asta cu maternul și paternul nu ține.
- Foarte bine, există și inversul variantei spuse de mine. Schimbul rămâne, doar se schimbă sensul.
- Fie.. și cum e cu dezechilibrul ăsta?
- Păi intri în perioada în care soarele e mai puternic. E o perioada propice cunoașterii, acțiunii în exterior, de accent pe extraversie mai degrabă decât pe introversie, de accent pe creație și acțiune practică.
- Păi mai e un echinocțiu în an. Și îi urmează.. scăderea intensității soarelui.
- Da. După echinocțiul de toamnă urmează perioda propice introversiei, cunoașterii magice și.. an appropriate time for learning how to let go of stuff. Nu găsesc un echivalent bun în română for ”letting go„.
- Și totuși când e echinocțiu de primăvară la noi, în sud e cel de toamnă...
- Da, fiecare cu alt ritm. E necesar pentru ca totul să rămână într-un oarece echilibru: când se întâmplă ceva într-o parte, se întâmplă opusul în alta. Spun ”oarece echilibru” pentru că va fi mereu un echilibru imperfect care de fapt să asigure contuitatea luptei între alb și negru, zi și întuneric.
- Tu știi că vorbești degeaba?
- Foarte posibil, nu zic ”nu„..
- Vorbești degeaba, pentru că stai să te gândești la echilibrul din natură și la cum ar trebui să se reflecte în noi, în timp ce rușii fac exerciții militare de amploare. Cât te chinui tu să înțelegi Universul, se întâmplă realitatea. Iar ei nu-i pasă de soare și de lună și de spirit. Dacă vine războiul la ce o să te mai gândești?
- Poate totuși vine pacea...

Timișoreana la PET

- Mi-am ținut respirația pentru o săptămână.
- Și cum a fost?
- În mod surprizător, mai bine decât atunci când am respirat liniștit. Mi-am ținut respirația și am înotat pe sub apă. Știam că trebuie să ajung neaparat undeva ca să îmi permit să respir. Când eram la suprafață și respiram liniștit, nu mă grăbeam nicăieri. Și nu ajungeam nicăieri.
- Ai fi vrut să ajungi undeva?
- Aș fi vrut să vreau. Stinse țigara și se uită către Petru cu o sprânceană ridicată. Știi?... Mi-am mai dat seama de niște lucruri.
- Cum ar fi?
George se lăsă pe spătar într-o pauză de gândire.
- Păi... de exemplu: știi cum spunem mereu că atunci când nu ne dorim ceva, ni se întâmplă? Eh, ai spune că Universul este ironic și se joacă cu tine din amuzament. Dar nu e așa. Problema nu e că ceva nu îți dorești, ci că te gândești mai mult la asta decât la ceea ce îți dorești. Placebo-Nocebo, it's that simple.
- Și poți face ceva în privința asta? Gândurile nu sunt ușor de controlat.
- Poți, poți, tocmai. Când devii conștient de asta, poți începe să îți controlezi gândurile, să ți le direcționezi unde simți că e mai rentabil să le direcționezi. Și pun accentul pe direcționare, pentru că e ușor ca Universul să te vireze înspre nu, dacă tu nu îi oferi ca alternativă vreun da. 
- Și n-are Universul nicio dorință proprie vis-a-vis de tine? Îi ești subordonat și totuși el face doar ce vrei sau nu vrei tu?
- Păi... oarecum da.. bine, gestionează dorințele tuturor și pot apărea conflicte de interese care să nu poată fi soluționate în favoarea ta. Apoi mai sunt și alte voci pe care trebuie să le asculte, care nu sunt umane. Vocile râurilor, copacilor, pietrelor. Și, revenind la tine, vocea subconștientului tău sau pe a Sinelui tău. Și astfel se face că uneori îți oferă ceva ce pare că nu ți-ai dori, dar este fără doar și poate în favoarea ta.
- Cum ar fi?
- Cum ar fi tot felul de piedici, boli, despărțiri, inimi frânte. În niciun caz nu ți le-ai dori. Dar sunt necesare pentru a fi trezite niște lucruri în tine. De care ai nevoie treze, încheie George.
- Deci astea nu sunt pedepse? Înainte de cea finală, lovitura de grație, Iadul?
- Dar tu nu crezi în Iad...
- Nu cred, dar multă lume se raportează la el.
- Oricum în discuția asta Iadul e... un intrus. E rătăcit în fimul ăsta, dar ar trebui să fie în alt film. Sau... sau nu.
- Tu ai fost vreodată hotarât? îl întrebă Petru nemulțumit.
- Fii atent: ai Iad și Rai, Mama Pământ și Tatăl Cer. De fapt Raiul nu se supără vreodată pe tine pentru așa-zisele păcate. Nu ți se spune să nu păcătuiești pentru că ajungi în Iad. Adevărul e un pic diferit, din perspectiva mea: dacă ești prea concentrat pe ceea ce ține de materie - a se citi Pământ și chiar Iad - e inevitabil că nu vei mai vedea Cerul. Pentru că de multe ori nu vedem lucrurile spre care nu ne uităm ca și alegere. Dacă mă uit la o panoramă și mie îmi atrag atenția mai ales casele, n-o sa văd vacile din peisaj deși sunt în fața mea.
- De ce ai pus vacile în peisaj? O panoramă spre un canion pustiu nu puteai să îți alegi? Aș fi preferat asta...
- Râdem, glumim, dar fix despre asta e vorba: despre puncte de interes și alegeri. Când ți se spune să stai departe de ispită e doar pentru că există riscul să devii atât de atașat de materie, încât să nu mai vezi Cerul. Și să nu-l mai ”crești” în tine. De asta ajungi în Iad... nu ca pedeapsă, ci ca urmare a alegerii tale. De fapt, cred că important e doar să te ții departe de exces: să îți găsești echilibrul între Pământ și Cer, să fii mereu cu ochii pe amândouă. Să te crucifici.
- Auzi?.... spuse Petru amuzat. Să nu îți faci vreo sectă, te rog. Hai să rămână totul o discuție la bere. Sper ca mâine să uiți...