Dimineața, marea...

Dimineața, marea era agitată. Valurile se umflau treptat, unul mai tare ca altul, apoi se spărgeau în mii de stropi haotici când digul le punea piedică. Un val mai molcom, apoi unul mai puternic și după un oarece șir urma unul care parcă aduna în el energia tuturor celor de dinainte plus încă puțin. Viguros și hotărât, se întâlnea cu pietrele într-o explozie albă. Nici măcar nu era nervos. Doar consuma energii care prea se adunau una peste alta până ce nu mai incăpeau în aceeași mare.
- Te-ai supărat?
- Nu, dar am nevoie să mă consum.
- Să te consumi?
- Sau... să mă pun în ordine.
- Credeam că ești mereu în ordine. Fiecare strop își găsește locul singur.
- Eeeii... în parte și-l găsește singur. În parte are nevoie de un imbold. Nu pot sta toți stropii împreună fără ca suma lor să aibă ceva de spus.

Dimineața, ea era agitată. Se uita la mare și nu înțelegea cum de îi răspunde.
- Ce ai visat aseară, oare? Ce gânduri nu ai mai putut ține sub control?
Iar marea îi șoptea:
- Eeeeii... am mai vorbit despre asta noi...

Spre amiază, marea se liniștea pe nesimțite iar soarele devenea tot mai mângâietor. Ba chiar, marea și soarele deveneau una. Nu înțelegea cum era posibil, dar era soare în apă și, ca urmare, apă în soare. Era atâta lumină în apă și pe luciul ei, încât soarele și apa desigur fuzionaseră. Un echilibru delicat din care se evapora liniște. Ea își așeza gândurile unul căte unul, le cumințea pe cele revoltate, clarifica motive, scopuri, amintiri, netezea colțurile fiecărei idei și emoții care îi înțepau sufletul. Cu puțin realism, inimă și contemplare, până la finalul zilei în ea totul era pace. Suma ei stârnea valuri și tot suma ei le liniștea. Totul era clar, nu mai era nevoie de explicații și de circumstanțe atenuante. Înțelegea totul, accepta totul și găsea în toate straturile ei numai senin. Putea veni apocalipsa, iar ea o îmbrățișa cu inima ușoară. ”În noi toți vine apocalipsa de câteva ori în viață. E timpul uneori să acceptăm schimbări majore. Întâi totul se dărâmă, apoi construim peste. Întâi apocalipsa, apoi renașterea. De ce n-ar veni o apocalipsă și pentru societate și Pământ? O fi necesară. Ceva nou se cere instaurat după.” Ea era împăcată. Iar marea era liniștită.

Apoi urma somnul de noapte. Iar dimineața, marea era agitată...

Ține minte trei cuvinte (?...)

- Cum adică se mișcă?
- Se mișcă ceva... undeva în chakra a patra. Dracu' știe ce-i aia... Se învârte, răsucește, apoi treptat se extinde. Împinge coastele în afară până aprope se rup. Dar nu se rup niciodată, și totuși se eliberează.
- Ce se eliberează?
- Cum adică? Ce spuneai?
- Eu nu spuneam nimic, tu spuneai!
- Ți se pare. 

*
- Sunt perfect de acord. Cu toții ar trebui să plecăm într-o călătorie ca în The Darjeeling Limited. Să plecăm plini de bagaje și să ne întoarcem fără niciunul.
- Le arunci uitând că ți-a păsat vreodată de ele. Cel mai important e să prinzi trenul.

*
- Nu știu. Nu l-am văzut.
- Dar de cât timp ești aici?
- Nu am nici cea mai vagă idee. Din fericire mi s-a descărcat telefonul și nu știu cât e ceasul.
- Bei un shot?
- Sigur...

*
- Ai fost la concert?
- Nu, i-am văzut de suficiente ori în concert, nu mai eram entuziamată că vin. Am preferat să ajung aici la final de concert.
- Și unde ai fost înainte?
- Peste tot. 

*
- Cea mai bună cafea e aia pe care o bei dimineața nu pentru că te-ai trezit devreme, ci pentru că nu te-ai culcat deloc.
- Băi, și eu care credeam că astăzi nu vă întâlnesc. Dar sunteți aici! Fantastic!

Dimineața se trezi puțin în ceață. Cu fiecare încercare de a se ridica din pat îi veneau în minte frânturi de seară. Până după-amiază încercă să le ordoneze. Apoi își dădu seama: ”La urma urmei, de ce aș ține minte?...”