Zece motive pentru care e mai fain să ai 30 de ani decât 20

Dintr-un motiv sau altul, trecerea la o vârstă rotundă e considerată mai importantă decât celelalte nouă treceri mai recente. De ce? Chiar nu contează. Dar chiar se schimbă ceva de la o vârstă rotundă la alta? Am selectat zece idei care m-au lovit în ultimii ani și pe care le consider suficient de importante pentru a fi meritat să cheltui câțiva ani de zile pe ele. E mai fain să ai 30 pentru că știi:

  1. ... că oamenii cred că știu ceva despre ei înșiși dar arareori chiar știu. E foarte eliberator să știi asta (și... oare chiar știi? J ). Înțelegi astfel că atunci când cineva se plânge de o problemă, în realitate e măcinat de alta. Ești supărat că Gigi a trecut pe roșu? Neah... ești supărat pentru ce ți-a spus Elena mai devreme. Oamenii pot spune lucruri gândindu-se în sinea lor la alte lucruri. Atât de în sinea lor, încât nici măcar ei nu știu asta. Poate asta te motivează să ai puțintică răbdare.
  2. ... că oamenii, lucrurile și chiar valorile se schimbă în mod continuu. Nu fi supărat că promisiunea de anul trecut nu mai este respectată. A fost făcută de alt om, cu alte vise și așteptări, cu altă părere despre viață decât omul de astăzi. De fapt... cel mai sigur este să nu faci și să nu ceri promisiuni. Dă-ți voie ție și dă-le voie celorlalți să se schimbe. Doar așa acorzi șansa la creștere.
  3. ... și înțelegi chiar mai bine decât la 20 că filmele alea romatice în care ea e Totul pentru el și invers prezintă nu doar ceva ireal ci chiar puțin absurd. Fiecare om din viața ta are un anume rol. Unii acoperă o plajă mai largă de roluri decât alții și devin oameni multi-rol. Dar nimeni nu poate și nu ar trebui să acopere Tot. La fel, nu aștepta să fii tu un Tot. Unii îți asigură liniște, alții veselie, alții idei și așa mai departe. Și e foarte bine așa. Nu cere Tot de la nimeni. Fii cuminte!
  4. ... că o despărțire nu înseamnă că unul dintre cei doi e nașpa. Nătâng. Răpciugos. Mă rog... înseamnă că doi oameni frumoși își au locul fiecare în altă parte. Bradul are mediul lui, nufărul are mediul lui. Niciunul nu e greșit. Respectul pentru frumusețea fiecăruia merită păstrat fie că împărțiți același mediu, fie că nu.
  5. ... că aceeași dramă poate fi trăită în multe feluri. Fiecare simte altfel, orientându-se după alte repere, vise, credințe, așteptări și fiind capabil să atingă alte intensități ale emoțiilor decât alții. Așadar, nu aștepta o anume reacție sau un anume timp de reacție de la ceilalți. Și așteaptă-te să găsești drame acolo unde tu nu vezi nicio problemă. Nu fi șocat degeaba...
  6. ... că problemele mărunte pot fi majore. Odată am stat o săptămănă fără ca tasta „a” să fie funcțională la laptop. E incredibil cât de dificil poate fi să te obișnuiești cu lipsa doar a unui „a”.
  7. ... că uneori, ceea ce simți și ce gândești nu ți se întâmplă pur și simplu. Chiar gândurile și emoțiile/sentimentele pot fi doar alegeri. Știu, nu îți poți ține în frâu furia sau bucuria. Depresia de toamnă nu mai trece iar visarea de primăvară nu te mai lasă să te trezești. Primul impact al gândului/emoției e greu de controlat. Menținerea gândului/emoției e insă controlabilă. Tristețea și bucuria sunt alegeri. Da, uneori nici eu nu mă cred. Dar alteori aleg să mă cred...
  8. ... că organizarea și haosul sunt ambele necesare. Fiecare are farmecul și rolul ei. Și ambele pot fi constructive. De altfel, orice lucru poate fi orientat distructiv sau constructiv, după cum alege cel care ține frâiele în mână. E bine să nu simți că e necesar ”să împăturești totul la muchie”, dar și să poți să ”calci, apretezi„ la nevoie...
  9. ... că frumusețea exterioară nu e niciodată doar exterioară. Dacă o percepi, automat e undeva în interiorul tău reflectată. Pe măsură ce alegi să te încarci cu frumos, înveți să dai naștere la frumos.
  10. ... că nu e important să ai dreptate. Dumnezeul tău vs al meu, partidul tău vs al meu,  stilul de muzică pe care îl asculți vs cel pe care îl ascult... Neimportant. Ce contează e cum te alimentează pe tine ca om credința ta sau preferința ta, cum te încurajează să acționezi. Nu întotdeauna contează filmul, ci privitorul. Pentru că fiecare îl poate înțelege altfel. Și folosi altfel.
Pentru că realizez că zece sunt puține, plusez cu încă cinci pentru cei care nu s-au plictisit încă. Deși se poate plusa și cu mai mult, desigur.

11. ... că trebuie să fii recunoscător și pentru bune și pentru rele. Don’t hold grudge. It will eat you alive. Tot ce ai trăit te-a format. Capul sus și joc de glezne, nu mai plânge pentru nota 4 luată într-a șaptea pentru că profului nu-i plăcea culoarea bluzei tale. Azi ce faci?
12. ... că trebuie să te oprești din când în când să arunci o privire la tot ce ai învățat. Să fii un copil care a primit o mașinuță și o desface curios. Demontează tot ce știi, verifică principiile de funcționare, evaluează dacă mai e necesară acea cunoaștere sau nu. Dacă e, remontează mașinuța. Ceva nou sigur îi adaugi oricum. Dacă nu, arunc-o. În plus, ceea ce ți se spune la o vârstă, ți se spune în acord cu nivelul tău de înțelegere la acea vârstă. Mai târziu, același adevăr poate fi mult îmbogățit. Sau poate fi anulat.
13. ... că nu îți este util să faci generalizări. Da, generalizările pot crea scurtături pentru decizii. Dar te pot arunca și în a trage concluzii pripite. Odată m-a mușcat un câine. A alergat de la vreo 50 m distanță spre mine doar pentru asta. O altă dată, șapte câini pe care nu îi cunoșteam m-au condus prietenește în mijloc de noapte cale de vreo 15 minute până la ușa scării.
14. ... că unele lucruri nu le înțelegi când crezi că le-ai înțeles. ”Come what may!” e o expresie simplă pe care aveam senzația că am înțeles-o atunci când am auzit-o prima dată. Mult timp mai târziu a căpătat o nouă dimensiune. Pe măsură ce vezi și înveți, ceea ce cunoști poate căpăta noi sensuri. Cea mai frumoasă parte e că, în consecință, îți dai seama că tot ceea ce e vechi poate deveni oricând nou. Monotonia își poate pierde monotonia chiar și când nimic cu totul nou nu se întâmplă.
15. ... că ești mai conștient de ceea ce vrei și ce gândești cu adevărat decât atunci când erai un copil timid și speriat de 20 de ani (na, valabil pentru cine a fost...). Și începi încet-încet să îți dai seama că îi iubești (paranteză: „a iubi” - verb pe care mult timp l-am considerat a fi prea cheesy pentru a fi acceptabilă folosirea lui) pe toți cei care te-au ajutat să te descoperi. Pe unii în mod special.



Pam pam!


Oglindă, oglinjoară

Mergând fără să știe de când sau de unde venea, ajunse în dreptul unei oglinzi și se opri. Privi lung și cu mirare.
- Știi, trebuie să ai grijă ce îți place pe lumea asta, spuse oglinda. Dacă îți plac paradoxurile, numai de ele vei avea parte, dacă îți plac dramele, numai de ele vei avea parte, dacă te încrezi în iubire curată, te vei bucura de multă, iar dacă te încrezi în iubire posesivă... la fel. Ai grijă ce îți place și în ce crezi cu adevărat, pentru că nu vrei de fapt să trăiești tot ceea ce îți place sau ce crezi că e posibil și probabil. 
- Păi... făcu o pauză încercând să se hotărască dacă într-adevăr era cazul să răspundă. Vedem la urma urmei doar lucrurile despre care credem cu adevărat că există, restul sunt invizibile pentru noi. Și... migrăm inconștient către ceea ce iubește sufletul. Dar, la fel de drept e că migrăm inconștient către temerile sufletului.
- Întocmai.
- Totuși... și ridică mâna gânditor la bărbie, totuși cu paradoxurile e cu putință să fie altfel. Dacă le vrei... ei bine, paradoxal ar fi să nu le trăiești deloc. Și... trăiești paradoxul, netrăind paradoxuri absolut deloc.
Din oglindă se privea pe sine gânditor și cu un aer mult mai intelectual decât de obicei. Nici nu știa dacă se vede pe sine cu adevărat.
Trecând nu se știe cât timp și mergând nu se știe pe unde, ajunse la o oglindă cu ramă aurită, decorată cu măiestrie în stil baroc.
- Arăți ca scos din cutie. Trebuie să ieși în oraș azi neaparat, să cunoști și tu o domnișoară.
- Da, desigur, desigur. Chiar... m-aș invita pe mine în oraș, zise privindu-se lung în oglinda în care sigur îi plăcea să se recunoască, deși încă nu era sigur că el era cel de acolo. 
- Hai, nu mai fi timid, faci rost de un număr de telefon înainte să treci pragul localului, îți garantez!
Zâmbi încrezător și începu să își imagineze ce mare succes ar avea dacă ar fi chiar acum la... dar până a i se termina gândul se afla în fața unei noi oglinzi.
- Îmbracă-te mai repede, e meci, mă, ce dracu'! Sunt 20 de beri puse de mult la rece, iar tu abia ieși din casă? Hai, că ăștia șutează cu talent și doar pe tine te așteaptă să vii să-i urmărești ca să își dea cu adevărat în petec.
- Da, coaie, vin acuma, mă închei la șireturi și vin. Doamne ferește, poate se termină berea înainte să ajung.
Oglinda asta nouă era deosebit de sobră.
- Ai terminat proiectul? Cum e?
- Trebuie să recunosc că am depășit deadline-ul și chiar și ce a fost acoperit până acum mai are nevoie de multe retușuri. Ar fi fost bun încă un om în echipă ca să ne descurcăm onorabil. Nu dorm bine noaptea tot căutând strategii pentru eficientizarea pașilor proiectului.
- Știu, știu, nu te flagela prea tare, dar accelerează puțin treaba totuși. Hai, că poți! Orice ar fi, să știi că am încredere în tine.
- Și totuși ce să fac, să o caut?
Oglinda cu ramă verde era mult mai luminoasă decât celelalte.
- Nu pot să îți spun eu asta. Tu simți și tot tu o simți. E un răspuns pe care singur trebuie să ți-l dai. Tu vrei să faci asta? Ia spune, ce crezi că s-ar întâmpla dacă ai suna-o chiar acum? Și ce ai simți?
Începu să răspundă din inimă, când se trezi în fața unei noi oglinzi, cu ramă ruginită și imagine deformată. Se făcu tot mai întuneric, pereții în jur începeau a prinde mucegai și pânze de paianjen se așternură în toate colțurile încăperii, deși nu se afla tocmai într-o încăpere și nu existau cu adevărat colțuri.
- Tu să te duci dracului, auzi? Marș, mă! Fugi în pula mea, că te ...
Și oglinda începu a se crăpa încă înainte de a-și încheia cu furie propoziția. El păși încet spre înapoi privind cum oglinda se făcea bucăți, timp lung în care simțea că inima îi batea tot mai tare. Se liniști treptat pe măsură ce întreg spațiul se lumina iar toate oglinzile se vedeau acum la un loc. Era din ce în ce mai nedumerit văzând că fiecare oglindă devenea altcineva: un prieten, un coleg, un alt prieten, un oarece necunoscut. Se plimbau agale și fără țintă prin lumina tot mai intensă, apropiindu-se cu toate astea de el. 
Se trezi cu un singur gând: ”eu sunt în toți și toți sunt în mine...”

Timpul din baltă

În depărtare se vedea o cireadă de vaci împrăștiată pe dealuri. Vacile păreau a nu se mișca, și totuși își schimbau vizibil poziția din timp în timp. Acum erau într-un punct, apoi în altul, dar dacă priveai atent și așteptai să le surprinzi mișcarea, priveai în zadar. Ca atunci când dai zoom in până când vezi cum o dreaptă devine milione de puncte, separate de fapt unele de altele. Ca un joc pe calculator de pe vremuri în care mișcarea personajului nu e fluentă. O mișcare dintr-un punct într-altul fără a se vedea dreapta ce le unește.
- Iar plouă.
- Poftim?
- N-ai simțit? A picurat.
Clepsidre micuțe cădeau firav, dând startul ploii.
- Sunt curioasă cât timp pierdut are sa cadă astăzi. Data trecută a plouat suprinzător de mult timp folosit.
Când se făcea timpul potrivit, clepsidrele începeau să cadă din ceasurile mari ce creșteau încet-încet pe cer, într-un soi de reciclare a timpului. Era trăit, sau doar trecut peste, se aduna încetul cu încetul și apoi era dat înapoi, spre refolosire. Clepsidrele cu nisip colorat aveau în ele timp folosit. Nu conta cum fusese pus la lucru, dar cert e că era un timp ce nu fusese ignorat și trecut cu vederea. Clepsidrele cu nisip gri marcau timpul pierdut de cine știe cine. La fiecare ploaie puteai să privești atent clepsidrele și să faci statistici legate de cât de mult prețuiesc oamenii timpul. Sau de cât de fericiți fuseseră oamenii în ultima vreme. Culorile palide arătau că timpul din clepsidră fusese trăit, dar fie trist, fie pur și simplu fără entuziasm. Culorile vii marcau momente sau perioade fericite. Uneori chiar și griul putea reflecta fericirea: clepsidrele gri-argintiu păreau că au steluțe în ele. Aveau în ele timp pierdut, dar pierdut cu împăcare și cu liniște. Griul-ciment era dat de un timp greu: pierdut și regretat. Adevărul e că puține clepsidre purtau în ele steluțe.
- Mă deranjează puțin clepsidrele.
- ?
- Uite, iei una de pe jos, îi dai voie să curgă și face timpul incredibil de vizibil.
- Păi nici nu trebuie să îi dai voie nisipului din ea să curgă pentru asta. Nu e destul că vezi atâtea căzând?
Se gândi o clipă.
- Da, dar devii cumva și mai conștient de timp când îl privești cum se consumă în clepsidră. Începi să îl vezi cu adevărat.
- Îl vezi și dacă privești mișcarea secundarului la ceas.
Se mai gândi o clipă.
- Da, dar când te uiți la ceas nu percepi la fel de bine că se adună. Uite, se scurge din incinta de sus, și vezi cum, tot scurgându-se, se adună în incinta de jos. Vezi clar că pe măsură ce trece, se adună.
Făcură un schimb de priviri din care se înțelegea că au căzut cumva de acord. Începea să plouă mai tare și deja se făcuseră câteva bălți. Unele clepsidre rămâneau întregi când ajungeau jos, dar la fel de multe se spărgeau. Se spărgeau și timpul unora se unea astfel cu timpul altora, utilul se unea cu inutilul și fericirea cu nefericirea.
- Știi ce sper eu?
- Ce? îi răspunse ea fără grabă, urmând apoi încă o pauză până la răspunsul lui.
- Sper că... uite, dacă timpul ăla folosit se unește în bălți cu cel nefolosit... sper că învață unul de la altul. Învață timpul de la timp și utilizatorul de timp direct de la timp, dacă nu prin gândirea lui de ulizator conștient. Și încet-încet, va ploua cu mai multă viață decât cu nimic.
- Doar știi că se neutralizează unul pe altul. Creeză un blank gata de inscripționat. Dar na, de dragul ideii, mă alătur speranței tale inutile. Mda, încet-încet.