Reflexii în oglinzi

- Deci cum? Nu înţeleg.
- Spuneam: "All judgement is self-judgement.". Ce înţelegi din asta?
- Că orice acţiune de a judeca e... făcută de tine...
- Nu... şi dădu repetat din cap cu surprindere. Înseamnă că atunci când eşti capabil să judeci pe cineva, asta se întâmplă pentru că de fapt judeci acelaşi lucru la tine. Doar că devii conştient şi, mai mult, revoltat de asta, doar când te vezi în ceilalţi. Devii conştient că judeci acel lucru la tine când îl găseşti în alţii. Dar nu îţi dai seama că îţi displace la tine, vezi doar "oglinda", persoana cealaltă.
- Aaa... ce nu-mi place la tine, nu-mi place de fapt la mine.
- Exact.
- Da, O.K., suna bine. Dar s-ar putea să existe mai multe variante. Inclusiv a mea. 
- Hai să nu ne batem ca să câştige cineva. Să ne concentrăm pe ipoteza asta, te rog.
- O.K., O.K. Devii deci conştient că nu eşti de acord cu ceva ce ţine de persoana ta doar când vezi acel lucru la alţii. Dar îl judeci de fapt pe celălalt doar. Deci nu eşti cu adevărat conştient că ai găsit ceva la tine.
- Mda... eşti undeva pe pragul dintre a fi şi a nu fi conştient. Judeci la celălalt pentru că undeva în adâncul tău ai descoperit asta la tine. Dar nu şi la "suprafaţa" ta, să zicem. Ca atunci când cineva bate la uşă. Ştii că e cineva după uşă, dar nu ştii cine şi de ce. Crezi de altfel că e vecinul. Dar deschizi uşa şi: surpriză! Eşti tu.
- Eşti tu şi de o parte şi de cealaltă a uşii. Uşor psihedelic aş spune.
- Da, da, doar că e real, e mai grav!
- Sună interesant dar nu ştiu dacă să fiu de acord. Cu majoritatea persoanelor pe care nu le plac nu semăn câtuşi de puţin. Tocmai asta e: suntem atât de diferite încât nu ne-am putea întâlni niciodată pe acelaşi "teren".  Nu avem un punct comun de la care să pornim ceva. De altfel, ne plac de multe ori oamenii care seamănă cu noi... poate pentru că ne placem prea mult pe noi înşine.
- Păi.. atunci ai spus acelaşi lucru ca şi mine într-un fel, doar în formă negată. Sau na, negaţie la negaţie, deci afirmaţie, trecem peste... Ne plac la alţii lucruri care ne plac la noi şi nu ne plac lucruri care nu ne plac la noi, de acord? Cam aşa am pune cap la cap ce ai zis tu cu ce am zis eu.
- Da... doar că spuneam şi că pe unii nu îi agreăm pentru că nu sunt ca noi...
- Bun, deci sunt trei buline în listă, nu două... Poate cei care sunt prea diferiţi de noi nu se încadrează între favoriţii noştri pentru că ne e teamă că am putea deveni ca ei. Din nou, totul se leagă de noi înşine cumva.
- Eşti uşor cam egocentric, bag de seamă. Ai observat că faci ce faci şi ajungi la tine?
- Hei, încerc doar să-mi dau seama ce repere să folosesc din viaţa de zi cu zi ca să mă pot evalua corect. Nu pentru că sunt egocentric, pentru că atunci m-aş venera. Ci dimpotrivă, pentru că ştiu că mai am ce "curăţa de praf" la mine.
- Da, găseşte-ţi scuze. Mintea ta râde de tine acum. Te justifică cât poate de mult. Tu crezi că încerci să-ţi adormi egocentrismul, dar de fapt doar el te ghidează în toată chestiunea asta. 
- That was a good shot! I shall ponder upon that...
- Yes, you do that!
- Oricum, tocmai urma să-i dau una egoului meu, dacă asta te face să te simţi mai învingător.
- Ah, de ce aş vrea să înving? Nu e o luptă, tu ai zis-o, nu e vorba despre noi şi orgoliile noastre în discuţia asta, e vorba despre ipoteza de la care am pornit.
- Bună asta! şi râse în timp ce trăgea ultimul fum de ţigară. Da, bună... În fine, întrebarea era - considerând că acceptăm ipoteza - dacă până acum nu am simţit că judec oameni, înseamnă că nu vedeam nimic greşit la mine? Nu vedeam nimic care să nu-mi placă la ei pentru că nu vedeam nimic care să nu-mi placă la mine?
- Şi că erai egocentric, haha, într-adevăr te pregăteai "să-ţi dai gol singur", îmi place! Totuşi... totuşi o să las "mingea" să se fi lovit "în bară" în loc de a fi intrat "în poartă". Poate nu îi judecai din două motive: încercai să ierţi la tine ceea ce nu-ţi plăcea la ei - dar acum nu mai ai răbdare să faci asta poate, să ierţi, şi de asta critici răutăcios {şi apropo, poate aşa a apărut toleranţa în lume}; sau poate erai în negare - ceea ce nu vedeai în ceilalţi ca fiind nasol, de fapt încă nu vedeai în tine, pentru că nu vroiai, îţi era frică. Nu vedeai/nu auzeai nici măcar cât auzi că cineva bate în uşă. Ce să mai ajungi la punctul în care să te pregăteşti să vezi cine e, pe vizor măcar, dacă nu deschizând efectiv uşa... 
- Să iert... bun, bun... să neg... iar bun... sau pur şi simplu erau lucruri al căror impuls îl simţeam existând în mine, dar îl controlam. Ştii, ai în mod egal potenţialul să fii bun şi potenţialul să fii rău. Sau na, există instincte moştenite de la animale, ca să fie mai simplu. Şi simţi că sunt acolo, dar eşti conştient că nu vrei să le laşi să se dezvolte. E un "curs" la care refuzi să-ţi inscrii acel potenţial ca să se perfecţioneze.
- Stai că ştiu unde baţi. Şi deci, nu vrei să laşi instinctul - de fapt defectul ăla - să crească în tine, dar nu-l judeci când îl vezi la alţii pentru că înţelegi că e greu de biruit.
- Exact, îi înţelegi lupta celuilalt şi nu-l judeci. Decât... decât atunci când simţi că tu începi să pierzi lupta asta. Şi pam, revenim la "ce judeci la alţii, judeci de fapt la tine".
- Nu sunt pregătit să cedez total. E bună ipoteza, îţi înţeleg argumentele, dar parcă mai lipseşte ceva.
- Eh, şi din teoriile mecanicii cuantice unii tot spun că mai lipseşte ceva. Mereu o sa tot lipsească ceva. Puzzle-ul lumii nu are margini. Nici nu ar avea sens să aibă.
- Bine, bine, dar eu o să mă gândesc ce mai lipseşte... n-o să găsesc toate bucăţile lipsă poate, dar şi câteva m-ar mulţumi...